Am urmărit cazul Ditrău cu o atenție și îngrijorare de care ar fi fost mândru până și domnul nostru președinte reales. Gen, m-a interesat foarte puțin spre deloc.

Am să las aici totuși, două concluzii extrem de amuzante (not) pe care le-am tras în urma milioanelor de postări care-mi năvăleau în feed de ficare dată când făceam imprudența să mai deschid facebook-ul.

Prima

Dacă cineva avea nesăbuința să scrie ceva, orice, pe tema asta folosind sintagma “românii din Ditrău”, automat se găseau niște vajnici urmași ai dacilor liberi care să sară de cur ca arși:

”Alooo, ăia nu sunt români, sunt unguri.” (sau bozgori, sau secui)

Termenul folosit după “sau” neavând practic prea mare importanță. Important era doar că ăia din sat în niciun caz nu erau români. Nu aveau cum să fie pentru că, nu-i așa, românii sunt acest popor primitor, cald și ospitalier, doar am învățat la istorie, ce dracu’. Am râs.

Și a doua

Curgeau năvalnic postările de genul “băi, dacă aveam eu o firmă, îi angajam imediat p-ăia doi srilanchezi”.

După care apare Mandachi care declară că-i angajează el.

Evident, vine și replica poporului român, acești oameni calzi, primitori și ospitalieri:

“Muie, mă, că tu nu vrei decât publicitate.”

End of story. Ăăă, scuze, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.