Megaimaju’ unde ajung cel mai des, de când m-am mutat, e unul din ăla mic shop&go unde te duci pentru strictul necesar, apă, suc, tampoane, țigări, d-astea, dacă e să rămâi fără și te grăbești.

Mă enervează rău că, de fiecare dată când calc pe-acolo, e coadă din aia ca la balamuc. Pentru că, evident, de fiecare dată trec pe acolo, după muncă, în drum spre casă. Chestie pe care, nu știu de ce, se gândesc s-o mai facă în același timp cu mine și alte câteva zeci de cetățeni din cartier care au rămas fără apă, pâine, tampoane sau țigări. Foarte ciudat, vă spun, cine s-ar fi gândit că lumea după ce iese de la job trece pe la mega?

Nfine, altceva voiam sa vă povestesc. Eram acolo zilele trecute, coadă ca la balamuc, exact ce ziceam mai sus. În fața mea un cetățean, genul care tocmai ce-a ieșit la pensie, dar mai lucrează o perioadă în locul de unde s-a pensionat, că s-a înțeles cu șefu’ să mai vină juma’ de tură. Măcar până-n vară când îi găsesc un înlocuitor bun.

Așa. M-așez la coadă în spatele lu’ cetățeanu proaspăt pensionat, stau ce stau, și la un moment dat îl văd cum se întoarce ca să se uite după naiba știe ce pe un raft. Nu știu dac-a găsit ce căuta, tind să cred că nu, dar asta ne interesează mai puțin în economia poveștii pe care tocmai v-o spun. Mult mai important este că, cum stătea el așa întors, odată i s-au luminat ochii când a văzut-o pe doamna care stătea la coadă exact în spatele meu. Și odată cu lumina din ochi a dat drumul și la voce:

– Adriana, de ce nu vii aici?

Dacă n-ați înteles, practic o invita pe Adriana să mă sară pe mine la coadă. Lucru cu care eu mă aflam într-un foarte ușor dezacord. Pe care am ținut să-l manifest și prin viu grai:

– Ca ce chestie?

Proaspătul pensionar s-a uitat la mine de parcă abia atunci mă observa prima oară. Sau, mai știi, poate chiar așa era, abia atunci observa că între el și Adriana mai există un obstacol, o masă amorfă de carne care făcea umbră pământului degeaba, doar să-i încurce lui conversația cu Adriana. M-a măsurat scârbit și mi-a comunicat sec:

– Doamna e vecina mea de la trei.

– Ei, da, asta e altceva, dacă e vecina dumneavoastră de la trei, nu e nicio problemă, poate să treacă în față.

Dar, din nefericire, proaspătul nostru pensionar era din specia aia, din ce în ce mai des întâlnită, de cetațeni care nu înțeleg ironia. Așa că m-a completat voios:

– Auzi, Adriana, ce zice domnu’, vino aici.

Din fericire, doamna Adriana înțelegea ironia. Și nu s-a dus. A rămas acolo în spatele meu chiar dacă eu, mărinimos și suflet mare cum mă știți, la un moment dat i-am spus că dacă vrea poate să treacă. N-a vrut.

Mă enervează de mor nesimțiții și oamenii care te iau de prost. Pe proaspătul pensionar nu l-ar fi costat absolut nimic să mă roage frumos s-o las pe doamna Adriana în fața mea. Că e vecina lui de la trei, că s-ar simți mai bine s-o aibă lângă el, că ceva. În loc de asta preferat să mă ignore și să fie țâfnos. C-așa știe el, așa a crescut, așa a apucat, așa era pe vremea lui. Well, poate facem cumva să nu mai fie.