În viață trebuie să ai curaj

Eu mă gândeam să las momentul de seriozitate pentru mai pe seară, dar dacă tot a început Didina, here I go.

Am avut mai multe declicuri importante în viață, dar ultimul s-a produs la finalul anului 2017. Într-un puseu de sinceritate, l-am împărtășit atunci în scris tuturor oamenilor din lista mea de Facebook. Îl las și aici fix în aceeași formă, cu mențiunea că gândurile mele veneau ca reacție la acest articol, de pe Contributors.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/va-vedem-psd-si-n-aveti-nici-o-sansa-sau-despre-traditia-rezistentei-eficiente/?fbclid=IwAR25xuJEVNDEjDLdXQzs9WU4ueH6lTeCwLw-jdrJZq85XiCiOg1O0Wli9iA

””Ce putem face noi, cei din stradă, pentru a ajuta instituţiile care vor încerca să oprească dezastrul? În primul rând, e nevoie să fim Stradă, în adevăratul înţeles al cuvântului. Să ieşim din casă, dacă ne pasă. Nu zilnic, fiindcă asta ne va obosi & demoraliza. Dar la date precise, atunci când ştim că urmează o zi decisivă, e esenţial să fim în stradă. Asta va da legitimitate acţiunilor preşedintelui Iohannis & CSM & Ministerul Public”

Acum, scrie una care acum o luna n-ar fi ieșit la vreun protest dacă: temperatura ar fi fost mai mică de 15 grade, ar fi avut serată dansantă cu fetele sau n-ar fi avut părul spălat/buclat. Plus că uram politica și strâmbam superior din nas când se isca vreun subiect de gen.

Pentru mine ”triggerul” a fost comemorarea ”Colectiv” din acest an, m-au doborât destăinuirile publice ale victimelor care au supraviețuit și care au trecut prin suferințe inimaginabile în spitalele românești, am retrăit clipele de neputință, umilință și deznădejde de acum aproape 9 ani, când pe sistemul ”avem tot ce ne trebuie” era să-mi pierd tatăl din cauza infecțiilor nosocomiale.
M-a oripilat maniera în care politicienii partidului al cărui nume mi-e scârbă să-l scriu au considerat să benchetuiască ”ca în fiecare luni”, în timp ce la câțiva km distanță zeci de oameni distruși își plângeau morții.
Pe 5 noiembrie 2017, m-am alăturat evenimentului din Piața Victoriei, sub hashtag coffeeintown, și m-am așezat mai pe la coada marșului. În casă aș fi plâns de nervi probabil ca tuta în fața televizorului, iar de ieșit la cafele /shopping și alte cele nu-mi mai ardea.

Pe 12 noiembrie a fost congresul tineretului PSD, un eveniment pe care l-am urmărit cap-coadă, un spectacol grotesc, la finalul căruia am avut o revelație: că viitorul nu este al copiilor și nepoților noștri, ci al copiilor și nepoților lor, este al lui Mihnea Năstase, crescut cu grijă la umbra falnică a tatălui său penal și al urmașilor politici ai cuplului Liviu Dragnea (PSD)& Călin Popescu Tăriceanu (ALDE), două exemplare extrem de interesante și demne de studiat de către experții în sociopatie. Chiar mai demne decât criminala de la metrou.
Pe 12 noiembrie seara am ieșit din nou la protest, #coffeeintown2 în fața sediului PSD. Acolo m-am lăsat un pic dusă de val și am postat ceva de genul: ”clădirea cu cea mai mare densitate de imbecili pe metru pătrat”, gândindu-mă cu furie la membrii guvernului care începuseră în forță inepta ”revoluție fiscală”. Am șters ulterior, termenul îl consider prea blând, iar cel corect e prea vulgar.

Următoarele #coffeintown duminicale au venit firesc și vor continua la fel mult timp de-aici încolo, pe fondul întețirii atacurilor coaliției de la guvernare pe legile justiției, cod penal, fiscalitate și cine știe ce-o mai urma. Acum n-aș mai putea să fiu în altă parte și nici nu vreau să fiu în alt loc. Este parte din program, 1-2 ore duminică seara, tot așa cum de 2 ani încoace, mort-copt reușesc să ajung de 2 ori/săptămănă la sală.

Cel mai mare câștig pentru mine este însă faptul că după primul protest am simțit o nevoie acută de a mă informa mai mult, îmi fac treaba de birou cu căștile în urechi ascultând știrile iar miercurea pândesc deschiderea ședinței de guvern să văd ce aberații ne mai pregătesc. Gătesc, spăl, fac curat cu laptopul după mine iar la ”Bravo, ai stil!” zău că nu mai știu ce se întâmplă.

în fine, voiam doar să vă rog frumos să ieșiti și voi duminica asta, iar dacă momentan urâți politica poate ajungeți la concluzia că și politicienii care ne hotărăsc acum soarta pare că ne cam urăsc și ei.””

Pe fondul acestor trăriri, în perioada următoare am început să operez niște schimbări serioase la propria viață, mai ales de atitudine și priorități, asta incluzând evitarea unor oameni, apropierea de alții, ba chiar demisia de la job, în octombrie 2018.
Zicea Mihai mai sus de taifunuri și vijelii aduse de mine aici, are mare dreptate, cam orice declic al meu a fost însoțit de fenomene mai mult sau mai puțin turbulente. Mi le asum, privind în urmă mi se par chiar oarecum amuzante.
Așa că-i recomand să aibă mare grijă în perioada următoare cu acest avânt curajos, că azi șterge monitorul de praf, mâine-poimâine va ajunge să ia la lustruit fiecare componentă exernă și internă a laptopului, de la carcasă, tastatură până la microprocesoare, tranzistori și alte mini firicele și părticele interne ale acestuia. 🙂