Tata nu era genul de om cu care să poți comunica ușor. Copil de țăran, cu încă patru frați, toți crescuți într-o sărăcie lucie, nu suporta să vorbească despre problemele lui cu nimeni, nici macar cu mama sau cu mine. Habar nu am de ce, probabil considera că asta ar însemnă să se plângă și bărbații n-au voie să se plângă, nu-i așa?

Nu-mi amintesc să-l fi văzut bolnav vreodată, cu excepția momentelor când îl pocnea vreo gripă sau răceală. Și-atunci făcea ce fac toți bărbații, trei zile trăgea să moară mai ceva decât o femeie în durerile facerii, în a patra zi, când deja era un pic mai bine, devaliza jumatate de frigider dimineața și cealaltă jumatate seara, iar din a cincea nu-l mai prindeai prin casă. În rest, dacă a suferit de ceva, a știut doar el, nouă nu ne-ar fi spus nici picat cu ceară. În aceste condiții, de mers la doctor, de făcut vreo analiză sau vreun control periodic, nici nu putea fi vorba.

L-am întrebat odată, când eram copil, de ce nu mi-am cunoscut bunicii din partea lui. Mi-a răspuns sec că au murit când era el mic. Și totuși, cumva, din povești puse cap la cap de-a lungul anilor, mi-am dat seama că taică-său (mi-e greu să-i spun „bunicul”, tocmai pentru că nu l-am cunoscut) s-a dus după un stop cardio-respirator. Așa, pur și simplu, într-o zi oarecare când erau toți la masă, s-a ridicat în picioare, a alergat afară pe prispă și-a murit.

De ce v-am povestit întâmplarea asta? Pentru că tata s-a dus, exact la fel ca tatăl lui, într-o zi mohorâtă de ianuarie. Un ianuarie cenușiu, fără zăpadă, fără ger, fără nimic. S-a ridicat de la masă, a alergat până la baie și… asta a fost tot, a plecat. Pe certificatul lui de deces scrie același lucru: stop cardio-respirator. Ca o ironie, a început să ningă cu fulgi mari exact în ziua în care se muta pentru totdeauna în ceea ce urma să fie noua lui casă.

Poate, dacă aș fi știut mai multe despre întâmplarea asta, aș fi putut face ceva pentru tata. Poate, nu sunt convins, pentru c-ar mai fi trebuit să vrea și el. Dar m-am gândit multă vreme că poate dacă și-ar fi făcut niște analize, poate dacă aș fi avut cum să-l conving să și le facă, ar fi trăit și azi.

Cumva, credem că părinții noștri sunt veșnici. Și nu sunt. Cumva ne e frică să-i știm bolnavi și vulnerabili, tocmai pe ei, eroii noștri invincibili. Și totuși sunt.

Am scris textul de azi la propunerea celor de la Janssen și face parte din campania Vorbește cu tatăl tău despre cancerul de prostată! – o campanie realizată la iniţiativa Janssen Companie Farmaceutică a Johnson & Johnson Romania, cu sprijinul Federaţiei Asociaţiilor Bolnavilor de Cancer din România. O campanie de conștientizare a pericolului cancerului de prostată, cea de-a treia cauză de deces în rândul bărbaților, după cancerul pulmonar și cel colo-rectal.

Poate nu l-aș fi scris, dar au avut inspirația să-mi trimită și niște cifre care n-arată bine deloc. Niște statistică rece, abstractă, dar care zugrăvește atât de bine realitatea din jur:

  • Mai bine de jumătate dintre adulți și tinerii adulți declară că au o relație apropiată sau foarte apropiată cu tații lor, însă doar doi din zece au abordat în discuțiile lor cu aceștia subiecte de sănătate sau au vorbit despre cancerul de prostată;
  • Doi din zece dintre românii ajunși la maturitate își văd tatăl cel mult o dată la șase luni
  • Șapte din zece participanți la studiu declară să le telefonează zilnic
  • Peste 70% dintre cei chestionați declară că și-ar dori o comunicare mai consistentă cu părinții lor.

Habar nu am cum sunt părinții voștri, poate sunt mai deschiși decât era tata, poate nu, cert este c-ar trebui să facem cumva să vorbim mai des cu ei, să-i facem să ne spună ce-i doare, să-i determinăm să fie mai deschiși, mai ales în ceea ce privește eventualele boli sau suferințe ascunse. Pentru că, de cele mai multe ori, asta ar putea însemna să-i avem mai mult timp lângă noi. Până și cancerul de prostată, depistat în fază incipientă, poate fi ținut sub control, ducând astfel la creșterea speranței de viață. Dar cum să-l depisteze dacă nu merg la control? Well, aici ar trebui să intervenim noi cumva.

Și-am mai scris textul de azi dintr-un motiv: nu uitați că mulți dintre voi sunteți părinți. Învățați-vă încă de pe acum copiii să comunice cu voi, să vă tragă de limbă, să știe ce vă doare, cum și de ce. Pentru că altfel vom ajunge și noi și ei doar niște cifre reci din statistica de mai sus.