Lângă mine stau de vorbă doi puști. Un el și-o ea. Mă rog, mai mult el vorbește. Face glume tare și ea râde cu poftă.

Trecem de prima stație. Ei îi sună telefonul și răspunde cu aplomb:

– Da, iubirea vieții mele.

Moment în care puștiului îi cade fața. Efectiv îi cade fața. Mai avea un pic și și-o culegea de pe jos, colțurile gurii sunt undeva la nivelul podelei și-n ochi i se citește o dezamăgire mută. Tace încruntat.

Puștoaica vorbește monosilabic la telefon. Zice de vreo două ori „da” și-apoi un „vin acum” hotărât. Închide.

Atmosfera e apăsătoare. Glumele sunt ceva de domeniul trecutului. Acum nu se mai aud decât liniștea și motorul greoi al 605-ului. Scot amândoi telefoanele și scrolează. Până la urmă, după ce-a înghițit în sec de câteva ori, el își ia inima în dinți și întreabă așa în treacăt:

– Cine era?

Ea ridică ochii din telefon și-i zâmbește scurt:

– Mama.

mihai_vasilescu_telefon