Să-ți dea ăl de sus un copil exact ca tine!

Dacă e sâmbătă, e Elena.

Sunt sora mijlocie dintr-o familie normală cu trei copii. Bine, mă, bine, oarecum normală. Diferența de vârstă dintre mine și frații mei este fix de doi ani și nouă luni, respectiv un an și nouă luni. Dacă e sa te iei după vârste, pare că la fiecare zi de naștere a unui copil tata decidea să mai facă încă unul. Bine că s-a oprit la timp! Poate tocmai de-aia de fiecare dată când făceam câte-o prostie, tata avea o replică care devenise emblematică pentru familia noastră: bă, voi sunteți făcuți la băutură!

Cred c-aveam vreo șase ani și jumătate când tata a decis c-am crescut destul de mare, că în sfârșit nu mă mai umplu singură de sânge și ca urmare își poate și el serba în sfârșit ziua de naștere. Cu invitați. Împlinea 40 de ani. Așa că s-a apucat să-și sune toate rudele care ani de zile refuzaseră să mai vină la noi sau să ne invite la ei. Nu întrebati de ce.

Mama s-a apucat de bucătăreală și fix când se pregătea să bage la cuptor blatul pentru tort s-au oprit gazele. Nu știu în baza cărui algoritm au decis să mă trimită pe mine la magazin să cumpăr două blaturi, că doar mai aveam doi frați. Și ăștia chiar erau ok. Pe bune! Eh, nici nu-mi bat capul să aflu. Știți cum e, în viață trebuie să-ți asumi propriile decizii.

Mi-au dat pe mână 40 de lei si un șut în fund ca să am elan și să mă intorc repede acasă că invitații deja urmau să ajungă. Toate ar fi mers bine dacă drumul către alimentară n-ar fi trecut a printr-un parc unde în fiecare duminică veneau țăranii și vindeau tot ce aveau prin ogradă. Ăsta era locul meu preferat. Îmi plăcea să casc ochii la toți puii de rață sau de găină.

Și cum treceam eu așa hotărâtă să ajung repede acasă ca să nu-i dezamăgesc (IAR) pe ai mei, la un moment dat văd într-o cutie mare de carton niște puișori d-ăia mici și galbeni de găină. Am rugat-o pe femeia care-i vindea să mă lase să-i ating. M-a lăsat. Eram în transă. Mi-am băgat ambele mâini în cutie și ăștia mici au năvălit pe unghiile mele.

– Ia uite, te plac, îmi spune femeia. Cred că ești mămica lor.

Vă jur, direct în inimă m-a atins. Cum, mă, să creadă că sunt mama lor când io din zece pași, opt îi făceam pe burtă cu genunchii juliți?! Mi s-a făcut atât de milă de ei și că n-au și ei o mămică care să-i iubească și să-i crească, c-am întrebat-o direct:

– Cât e un pui?

– 5 lei.

– Vreau și eu 8.

– Cum îi duci până acasă? În ce ți-i pun?

– În poala de la tricou.

Blaturile era departe rău de mintea mea. N-aveam timp de prostii d-astea. Deja aveam alte griji: opt copii de crescut și iubit. Am luat drumul către casă și până s-ajung, ăștia mici m-au tot ciugulit de burtă. Și piuiau parcă a foame. Și puțin a sete. Așa că am luat-o la fugă și nu m-am mai oprit până-n față blocului. La scară erau prietenele mele Mioara și Carla.

– Ce-ai acolo?

– Pui.

– Ne dai și nouă?

Le-am dat. Cinci. Că ei erau cinci frați. Iar eu am păstrat trei. Că noi eram trei frați. Am urcat până la etajul 4 tot într-o fugă. Intru în casă și din baie ieșea tata. Tocmai se ferchezuise pentru petrecere. Mă vede și mă intreabă unde-s blaturile. M-am uitat la el, tunsă scurt așa cum eram eu, cu pantalonii ăia scurți și cu ochii bulbucați, întreb:

– Ce blaturi!? Termină, tată, cu prostiile! De azi sunt mamă!

L-am văzut cum își mănâncă măselele și cu un scrâșnit de dinți a urlat:

– Mă-so, vino să vezi ce-a făcut amețita asta! Auzi la ea, e mamă. Și-a plecat trântind ușa.

Bă, și-a venit mama. Cu sânge la nas și cu pumnii încleștați cred că-mi explica că erau ultimii bani din casă și că tata n-are tort de ziua lui. Nu prea am înțeles că era ușor incoerentă. De la nervi, cred. Eram căcată toată. Dar nu pe mine, ci pe tricou. Iar tortul era ultima mea grijă din tot sirul de griji care mă năpadiseră de când devenisem mamă.

N-au avut de ales. Au dus puii pe balcon într-o cutie. Zile-n șir le-am dat apă cu pipeta și îi hrăneam cu mălai. Într-o zi, când am venit de afară mi-a zis frate-miu că unul dintre copiii mei e cam murdar. Păi n-am dat eu drumu’ la apă în cadă și l-am spălat? Acum ori c-am exagerat cu spălatul, ori că fiul meu suferea de vreo boală, cert e că a cam rămas fără suflare. La propriu.

După ce l-am jelit cum se cuvenea, l-am îngropat în spatele blocului lângă linia ferată. Unde altundeva, doar tata, adică buniculo lor, era cfr-ist. I-am făcut și parastas cu copii de pe scară. Făcuse mama niște tocănită pe care am mâncat-o toti în fața blocului. Iar oala în care era mâncarea am aruncat-o la ghena de gunoi pentru că eu nu rezist prea bine la amintiri triste.

Și uite așa din trei, au rămas doi. Când i-am spus tatei că vreau să-i botez, mi-a răspuns să nu îndrăznesc că altfel vorbește cu ăia de la centrală să ne taie apa. Ca să n-am cu ce umple cristelnița.

Până la urmă i-am botezat fără apă: Gullit și Van Basten. Am rugat-o pe soră-mea să le devină tată. A fost de acord imediat. Bine, cred c-o și durea rău mâna sucită la spate. Apoi, în fiecare după-amiază trebuia să dormim și luam și copiii cu noi în pat. După ce-i înfășam bine într-o pătura pe care o tăiasem în două, îi și legam la fel de bine ca să nu scoată mânuțele afară și să le fie frig. Noi, părinții, dormeam la margine ca să nu pice din pat. Ce să mai, eram mama-model.

Ca s-o scurtez că altceva voiam să vă zic. Vin zilele trecute de la serviciu. În casă se auzea un piuit. Îmi întreb copilul:

– Mă, ce piuie așa? Iar ai vreo aplicație pe telefon?

– Nu! Nu știu.

Mă duc la acvariul cu broască. Nimic! Aia hiberna. Ciulesc urechile. De pe balcon se auzea. Caseta mea cu bijuterii era acolo pe jos. Mă uit îngrozită în ea și văd un pui de cioară învelit cu o păturică albă, pus pe o pernuță la fel de albă. În momentul ăla mi-am retrăit toată copilăria și parcă l-am auzit pe taică-meu cum îmi ura:

– Să-ti dea ăl de sus un copil exact ca tine! Și dacă îl vei bate, eh, tăticule, abia atunci o să te bat și eu pentru cei 18 ani de chin.

P.S. Mai am 8 ani în care să tot sper că fiu-meu n-a moștenit genele mele. Poate doar pe alea de la ochi.