E bine? E bine!

Oamenii ca acesta sunt lanterne într-un vălmășag întunecat. Nu există poveste fericită care să te aducă să cânți într-o stație de metrou, și totuși au căldura și disponibilitatea sufletească de a împărți un zâmbet și o stare de bine. În timp ce alții, mai norocoși, sunt înfundați în mohoreală.

Cinste lui. Omul nu fură, nu dă în cap și face și ce-i place. Nu vreau să mă gândesc la povestea lui de viață și ce l-a adus în situația asta, cu siguranță e o poveste tristă. Și-a atins scopul prin simplul fapt că l-ai observat, banii au fost doar un bonus.
În etapa asta a vitezei, pun pariu că unii n-ar observa dacă ar trece pe lângă un cadavru..
Avem cu toții probleme și ne tot batem cu ele să vedem care-s mai grave. Între timp, uităm să fim oameni și să mai empatizăm un pic chiar și cu un necunoscut, dacă tot suntem un neam de credincioși..

la munca nu s-ar duce…of, barzii astia. Glumesc, pentru oamenii astia care fac un spectacol stradal, indiferent ce fel de spectacol, mereu mi-am gasit prin buzunare un ban.Artistii de strada au farmecul klor, coloreaza orasul..
Era odata de mult prin ceva troleu 66, un pustiulica care recita foarte misto Cerbul cu stea in frunte. de fiecare data cand l-am intalnit i-am dat…intr-o zi mi-a zis…sefu, nu mai vreau ca mi-ati dat si ieri.
Plm, poate ma bag si eu la o chitareala pe undeva…https://imgur.com/a/1442P

Wow. Fac naveta de vreun an și ceva din Balotești, zilnic, spre București. Undeva până în Hornbach-ul de la intrarea în Balotești, noi îi zicem Măgura, habar nu am de ce, e o pasarela pietonală care traversează DN-ul. Eh, de acolo și până dincolo de Hornbach, un domn cam pe la vreo 60 de ani, cred, pleacă pe jos. Merge la Ploiesti din ce am înțeles de la el, și îmi zicea într-o zi când am oprit să-l iau, că mereu pleacă pe jos până în stația cealaltă de maxi taxi pt că acolo nu prea opresc ăștia de Ploiesti. E cam de o seama cu tata din ce am putut să-mi dau seama. Nu i-am luat niciodată bani și mereu îmi întinde cate 2-3 lei. Îmi mulțumește cu un zâmbet atât de sincer de fiecare dată când opresc, mi se strânge inima, mi se face un dor de tata incredibil. Atât cât pot, am zis să-l ajut, mi se pare incredibil de satisfăcător sa faci asta. Iar băiatul ăsta canta foarte bine. Acum chiar îmi pare rau că nu mai stau în București să dau și eu de el la metrou. As sta acolo sa mai cante tot repertoriul Phoenix și Cargo…
Fiecare om din asta pe care îl întâlnesc…îmi dă mare tema de gândit pt acasă.

Fain. Au și barzii farmecul lor. Pe mine ma fascinează de mic copil. Memorabili sunt 3 :

Johnny ingliș? – un american cunoscut in facultate, ajuta copiii străzii. L-am salvat din ghearele golanilor ce vroiau să îi fure chitara într-un internet cafe. L-am ținut 2 săptămâni prin cămin și l-am îndopat cu slanină (pure pig fat and a little bit of skin).

Un pianist ce cânta seară de seară cu un pian scos în stradă – undeva în Koln.

Un rrom ce cânta ceva melodie a lui Pepe: „Cred că m-am îndrăgostit…cred că daaaa … și mai duvă-n pwla meaaa … daaa daaa” și căruia străinii îi dădeau bani, semn că nu contează vorbele atunci când există emoție și pasiune.
Cum îi zice țiganul piramidei să stea jos ? LA SOL FĂ ?

Fiind iarna, obisnuiesc sa-mi mai duc pustoaica din dotare la patinoar. De vreo cateva ori, in drumul de la parcarea de masini si pana la intrarea in patinoar, am intalnit un copil, cam de varsta fiicei mele (12-13 ani), care sta pe trotuar si canta foarte frumos la un fluier din lemn. Nu stiu daca face asta din stricta necesitate, sau doar vrea sa castige niste bani de buzunar in plus, dar eu intotdeauna i-am pus cate ceva acolo (si nu maruntis de metal, ci bancnote) si ma bucur sa vad, de fiecare data, ca cutia de carton din fata lui nu este goala, adica nu sunt singurul care se opreste, macar pentru o clipa, sa-l asculte pe acel copil.

Daca asa ai planififcat articolele saptamana asta, sa stii ca ti-a iesit f bine! Felicitari!
Daca doar s-au nimerit asa, apai e si mai misto!
Uite d-aia trebuie sa te citim in fiecare zi: ca sa vedem ambele fete ale monedei!

Salutare.
Apropos de greieri și furnici, am văzut chiar și la metrou (la un moment dat în pasajul dintre Unirii 1 și 2, apoi după ce l-au gonit de acolo se mutase la Universitate) un fost profesor de matematică. Stătea acolo, cu privirea în pământ și zâmbea într-un fel unic celor care îi puneau în cutie ceva bănuți. Dacă ne-am lua după morala fabulei, el ar fi trebuit probabil să deseneze integrale și ecuații pe pereții de la metrou nu? Unde vreau să ajung cu asta? După mine, cei care cântă, desenează, etc. ca să câștige un ban, sunt în primul rând artiști. Dă-mi mie o chitară și o să primesc probabil prima sută de lei doar ca să mă opresc.
Iar ăștia de-i vedem pe stradă sunt probabil mai artiști decât multe vedete de-ale noastre numai dacă ne gândim că sunt în stare să performeze (și chiar să-ți zâmbească sincer) chiar și atunci când e stresul pe ei cât casa… pe care unii nu o mai au. E simplu să cânți pe scenă când știi că la finalul actului ai un onorariu, oricare ar fi el. Dar să-ți găsești puterea de a cânta când ți-e foame, când ai în cap poate întrebarea „eu unde dorm la noapte”, când nu știi ce și dacă mănânci în ziua aia, ei bine, asta mi se pare ceva la care noi ăștia furnicile de ne zgâim la forma corectă a pluralului de la turnichet s-ar putea să nu putem face. Înainte de a ne împăuna cu meritele nostre, cu titulurile din semnăturile emailurilor și scârba cu care trecem unii dintre noi pe lângă astfel de oameni („mda, el cântă eu merg la scârbiciu să plătesc taxe și să contribui la ROI după briefing”) ar trebui poate să ne întrebăm „bă nene, eu dacă aș fi în locul lui, aș avea puterea să prestez în fața unei audiențe ostile?”
Poate offtopic – am avut ocazia să merg în două dimineți consecutive cu metroul, prima dată spre Pipera iar a doua spre Republica și nu am putut să nu constat lumile diferite, sau paralele ca să citez din mustăcioși în viață (din păcate) în care trăim. Spre Pipera, clar media de vârstă e mai mică, probabil undeva până la 30 de ani. Spre Republica, media cred că ar fi spre 40, poate 50. Priviri mai goale, triste și fețe mai lungi ca ale ălora de mergeau spre Pipera nu credeam că pot vedea vreodată. Spre Republica, puteai citi îngrijorarea pe fețele multora, însă majoritatea aveau în ochi sclipirea aia care spune că sunt vii și în interior, opusul celor din metroul spre Pipera. Cumva definiția cea mai bună pentru termenul de corporatriști.
Sunt așadar mai multe feluri de furnici, unele mai vii, altele mai puțin vii și astea din urmă par a fi cumva molipsitoare în importanța pe care și-o dau. Diferența o poate face un greiere care le-ar mai putea trezi cu un simplu zâmbet pe unele dintre furnicile moarte, un greiere care să le arate că în viață ai nevoie și de alte lucruri în afară de scârbici și beneficii extra-salariale (e un termen romglez pentru asta).