Mdeci să vă povestesc.

Pe drum spre Vâlcea mi s-a stricat un ștergător. Fix ăla de la șofer. În sensul că s-a dus lamela și mai mult murdărea parbrizul decât să curețe. Bine, mi-am zis după ce m-am chinuit pe burniță ultima sută de kilometri, lasă că iau mâine toate benzinăriile din Vâlcea la rând și nu se poate să nu găsesc ștergător. Ceea ce am și executat crezând că e treabă de maxim 10 minute. Nu era. În sensul în care degeaba scrie pe ambalaj că ștergatorul e pentru modelul tău de mașină dacă de fapt nu e. Niciun sistem de prindere nu se potrivea cu ce aveam eu nevoie. Și-atunci am apelat la băieții buni la toate.

Băieții buni la toate sunt tipii ăia cu priviri opace care lucrează în benzinării și stau pe-afară să te ajute în caz că ai nevoie de oareșce. Din nefericire, foarte rapid am realizat că băieții ăștia nu te pot ajuta decât dacă vrei să-ți facă plinul, să-ți șteargă geamurile sau să-ți spună cât e ceasul. În rest, sunt la fel de utili ca frecția la un picior de lemn. La trei benzinării am fost, la toate trei băieții buni la toate au ridicat filozofic din umeri, după care s-au scărpinat în cap pe sistemul „nu știu, șefu, nu mă pricep, mai încearcă în altă parte” și mi-au dat viteză.

Bref, o oră mai târziu eram în aceeași situație și mă îngrozeam la gândul că dacă plouă sau ninge mă voi chinui ca o cârțiță bolnavă de cataractă pe drumul spre București.

Până la urmă, exasperat, cu mucii curgându-mi valuri și ochii mai roșii decât ai unui sudor rămas fără ochelari de protecție (îs oleacă răcit, nu de alta), am scos ștergătorul defect, m-am întors în benzinăria unde văzusem gama cea mai variată, am scos toate ștergătoarele de pe raft, le-am pus pe jos, m-am așezat în fund și-am început să le iau bucată cu bucată și să le compar cu cel defect, în speranța că-l găsesc și p-ăla care-mi trebuie. Mergeam mai mult pe intuiție.  

Când eram pe la mijocul operațiunii, simt o mână care mă bate pe umăr:

– Te-ajut cu ceva?

Mă uit în sus, un tip îmbrăcat cu șorț de bucătar îmi zâmbea binevoitor. Da’ io numai de zâmbetul lui nu aveam chef. Voiam să comentez ceva acid despre mâncarea care mai mult ca sigur se arde în cuptor, dar până la urmă m-am gândit că omul n-avea nicio vină.

– Las’că mă descurc singur. Am mai fost la voi acu’ juma de oră, dar nu m-a ajutat nici dracu’.

Omul zâmbește din nou:

– Zi-mi și mie despre ce e vorba.

Io, tot neîncrezător:

– Lucrezi aici?

Îmi arată spre șorțul alb de bucătar pe care scrie mare „OMV”:

– Nu se vede?

– Vreau să schimb un ștergător și nu-mi dau seama care dintre astea are același sistem de prindere.

– Pentru ce mașină?

– Megane II.

Tipul se uită scurt peste ce sortasem eu, mai aruncă un ochi pe raft, mormăie ceva ce auzea doar el, cotrobăie un pic aparent la întâmplare printre ele și, jbam, scoate unul pe care mi-l întinde:

– Ăsta e.

Și până s-apuc să mai zic ceva, rupe ambalajul, scoate ștergătorul, îi montează din două mișcări sistemul de prindere și mi-l pune în brațe.

– Du-te și pune-l pe mașină.

L-am pus. Mergea uns.

Ce voiam să zic, nici băieții buni la toate nu sunt buni la toate, da’ nici bucătarii ăștia nu mai sunt ce erau odată.

mihai_vasilescu_masina_bucatar