Primii mei ani din București s-au petrecut prin niște cămine studențești, absolut mizere, din Grozăvești și Regie. Evident, nu regret nimic, pentru că acolo am învățat cum e să te descurci în ORICE condiții. Cum e să faci duș cu apă rece, iarna, într-o sală de dușuri unde temperatura cu greu urca peste 15 grade. Cum e să supraviețuiești câte trei săptămâni doar cu cartofi prăjiți pe reșou. În același ulei. Sau cum e să te bați parte în parte cu gândacii ăia maro și foarte iuți (căminiștii le ziceau bemveuri) care invadau camerele și orice bucățică de mâncare odată ce stingeai lumina. Era frumos, ce să mai. Un fel de hipstereală avant la lettre.

Atâta doar că la un moment dat mi s-a luat de toată boemia asta studențească și-am hotărât să mă mut în chirie. Păi până când o viață amară? Așa că, zis și făcut. Am găsit rapid o mândrețe de garsonieră în Berceni, am bătut palma cu doamna proprietăreasă și m-am mutat cât ai zice acid dezoxiribonucleic. Credeți c-a mai contat că pereții practic nu aveau nicun centimetru pătrat care să nu fie acoperit de crăpăruri? Neah, înarmat cu un tub de pastă de dinți și un teanc de postere rupte din colecția revistei „Cinema”, în câteva ore i-am tapetat pe toți cu Vandame și Cichicean. A propos, și în ziua de azi îmi pare rău c-am strigat revistele alea. Unele erau din anii ’70, ar fi fost aur curat azi. Mă rog, idiot.

Treaba e că îmi făcusem oleacă greșit socotelile financiare. Estimasem greșit bugetul, cum ar zice un corporatist respectabil. În sensul că, da, scăpasem de bemveuri (parțial, pe la bucătărie mai vedeam câte unul demarând scurt) și de dușurile scoțiene, dar nu luasem în considerare aspectul „ce mai mănânc și ce mai fumez eu după ce plătesc chiria”. Pe scurt, cartofii prăjiți, de data asta pe aragaz, se întorseseră în viața mea și promiteau să nu mai plece niciodată. Unde mai pui că nici în cămin nu mai puteam să mă întorc (de unde bani de șpagă pentru loc?).

Well, știți voi vorba aia cu barza chioară și bărbosul suprem care-i face cuib? Fix așa a fost. Deja mă chinuaim în stilul ăsta de vreo câteva luni când m-am întâlnit pe stradă, așa de nicăieri, cu un prieten din Vâlcea pe care nu-l mai văzusem de ani de zile. Omu’ stătea la o casă pe lângă Gara de Nord și căuta pe cineva cu care să împartă chiria. Cinci minute mai târziu bătusem palma. Și ca să fie treaba făcută ca la carte, m-am gândit io c-ar fi recomandat să nu mai plătesc chiria restantă la garsonieră. Să dau o țeapă cum ar veni. Că, na, ce român e ăla care n-a dat măcar o țeapă la viața lui?

Socoteala era simplă. Pe vremea aia nu existau telefoane mobile, madam proprietăreasa nu știa mai nimic despre mine și toate lucrurile mele se puteau căra în două sacoșe, iar posterele i le făceam cadou, ce să mai, condițiile perfecte pentru țeapă. Seara eram deja mutat și-mi frecam mâinile de bucurie c-am rămas cu banii de chirie în buzunar.

Dar după cum știți nu există crimă perfectă și doar nu era s-o comit eu pe prima. Un singur amănunt trecusem cu vederea: când am bătut palma cu proprietăreasa, îi lăsasem gazdei numărul de telefon de la Vâlcea. Adică numărul lu’ mama. Să fie acolo, dacă e să se întâmple ceva. O săptămână mai târziu îmi sună telefonul fix. Am ridicat receptorul și a urmat jihadul sub forma vocii maică-mii care dădea impresia clară că are de gând să iasă din aparat și să mă strângă de gât:

– Nesimțitule, nu ți-e rușine să mă faci de râs? Ai plecat de la femeia aia fără să plătești chiria? Mâine dimineață te duci și-i dai banii, altfel vin eu acolo și n-o să fie bine deloc!

Și, jbam, mi-a trântit telefonul în nas.

Nu m-am dus. Mi-a fost rușine să dau ochii cu femeia. L-am rugat pe prietenul la care mă mutasem și s-a dus el. Până și el s-a întors cam roșu la față și cifut. Asta-i, pățăști, când vrei să fii șmecher și țepuitor.

Ce voiam de fapt să-ntreb, voi de pe unde ați plecat și-ați ați lăsat datorii neplătite în urmă? Le-ați mai achitat sau a fost țeapă până la capăt? Hai, să v-aud, c-am constatat că aici, pe blog, reușim să fim destul de sinceri unii cu ceilalți.

Să știți că am scris acest text la invitația celor de la KRUK ROMÂNIA care, pentru că pe 17 noiembrie au aniversat a șasea ediție a ”Zilei fără datorii”, m-au provocat să scriu un articol în care să povestesc pe bune despre o situație din care să reiasă că în viață e important să nu lași datoriile să se transforme în țeapă. L-am scris. Acum să vă văd pe voi.

dog money and piggy bank