E posibil să fim cel mai curajos popor din lume. N-ai cum să nu crezi așa ceva despre un neam a cărui baladă națională este Miorița. Așadar un popor care practic face pipi pe ea de moarte, în schimb ține geamurile și ușile închise ca să nu cumva să moară din pricina curentului. Ce dovadă de curaj mai mare ca asta vreți?

Bine, în ceea ce privește balada asta de mare angajament, am avut și-un pic de noroc. În sensul că oaia aia, pe care-a luat-o gura pe dinainte, l-a prins pe cioban afară în câmp deschis când a început cu pâra. Dacă avea proasta inspirație să intre peste el în colibă, astăzi mitul fatalității ar fi sunat cu totul altfel. Până apuca să behăie turnătoarea:

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă ş-un câine,

Cel mai bărbătesc

Şi cel mai frăţesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Şi cu cel vrâncean!

Ar fi sărit ăsta, baciu’ neaoș, cu gura pe ea:

– Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană,

Nu-mi vorbi cu jale

Când mă ia de șale.

Ușa nu-i închisă,

Fereastra-i deschisă,

E răcoare afară

Și curent ca-n gară.

Dacă iar răcesc,

O să te belesc!

Și cam aici se găta cu mitul fatalității poporului român. Ceea ce, dacă e să mă gândesc bine, n-ar fi fost rău deloc, poate măcar nu se mai studia mizeria asta la școală.

mihai_vasilescu_miorita