Băiatul lu’ mă-sa

Text scris de Elena.

Ne-am cunoscut în urmă cu mulți ani în casa în care locuia. Știam că va veni si momentul ăla în care vom sta față în față. Pur și simplu simțeam asta. Și când în sfârșit a venit ziua, trebuie să vă mărturisesc că mi-am petrecut-o vârâtă în șifonier, în duș, în trusa cu farduri și la final în coafor și mani plus pedi. Înainte să ies pe ușă, pregătită pentru ceea ce avea să-mi schimbe viața definitiv, m-am privit în oglindă și am știut că fata aia pe care o văd zâmbindu-mi va cuceri lumea.

Drumul mi s-a părut incredibil de lung. Parcă cineva muta destinația mea la fiecare cinci minute. Ajunsă, în sfârșit în fața ușii unde mă aștepta, am tras tot aerul respirabil (din casa scării) în piept, mi-am frecat mâinile ca să nu-mi tremure ca la bolnavii de parkinson și am ciocănit. Nu mai știu exact cine mi-a deschis ușa, tot ce-mi amintesc este că m-am trezit în holul casei stând pe două picioare care nu-mi mai aparțineau. De undeva de departe, surd, se auzea un bocănit. Erau genunghii mei care se loveau inconștient unul de celălalt.

Am reușit să fac un efort, demn de Locul 1 mondial al luptătorilor de sumo și am ridicat privirea ca să salut. Fix, dar fix în acel moment, ochii mei căprui s-au intersectat cu doi ochi albaștri ca marea. I-am simțit cum mă scanează. Stătea pe scaun în bucătărie și mă privea. Din cap până-n picioare și din picioare până-n cap. Nu zâmbea deloc. În jur timpul înghețase și o dată cu el și sângele meu. În toată viața mea nu am mai simțit la cineva o dorință atât de nebună de a mă diseca și a afla ce-i cu mine, de a-mi descoperi chiar și cele mai ascunse secrete. Îmi transmitea o stare soră cu catharsisul și dintr-o dată am simțit că toate suferințele mele vor lua sfârșit definitiv și irevocabil! Și că vor fi înlocuite degrabă cu altele proaspete. Ați ghicit, era soacră-mea!

Iar viața mea după aia n-a mai fost niciodată la fel. Ușor-ușor, cu o răbdare demnă de chinez bătrân femeia asta mi-a arătat zi după zi că deși aveam o vârstă nu știam să fac nimic. Bă, da’ NIMIC! Sau, mă rog, orice făceam oricum era de cel mai mare rahat și făceam doar ca să mai scadă ea în ochii puiului ei iubit, cunoscut și sub numele de fiu-său.

Pentru că ce doi protagoniști ai filmului vieții mele, unicii de altfel (ea și „puiul mamei”), trăiau într-o simbioză totală. Deși locuiau la 400 de km distanță unul de celălalt nuș’ cum naiba reușeau să se simtă de parcă stăteau în aceeași casă. De fapt, dacă mă gândesc bine, stăteau. În casa mea. Unde ea suna la orice oră din zi și din noapte și ferească sfântul să-și fi dres puiul ei glasul când era cu ea în telefon.

– Aoleu, tușești, mămică? Ai băut rece? Ai stat cu geamul deschis? Ai tras curent? N-ai avut căciulă și fular?!?!?! Să iei niște antibiotic!

Cea mai mare nenorocire de pe acest pământ ar fi fost ca puiul ei să se îmbolnăvească. Se dezlănțuia în femeia asta ăl mai simț matern mare care a existat și va exista vreodată. Și în timp ce ea înșira lista cu medicamente pe care să le ia ăla micu’, eu făceam și duș (rece), mâncam și mă lua și somnul. De mai multe ori.

A, sau să-i fi zis că vrem să plecăm în concediu la munte sau la mare? Doamne apără și păzește de o așa nenorocire. De când afla că plecăm până în momentul în care ne întorceam zbârnâiau toate telefoanele mobile, fixul, pagerele, porumbeii călători, tabletele și orice alt device care îi asigura contact cu fiu-său.

– Ai grijă că e frig! Să-ți iei șosete groase, mamă. Fular, căciulă și mănusi. Maiou neapărat băgat în chiloți ca să-ți țină cald la mijlocel, da? Aaa, plecați la mare? Vezi că-i rece apa. Să nu stai mult. Și neapărat cu pălăriuță ca să nu faci insolație. Zi-i lu’ aia (adică mie) să ia cremă cu factor de protecție 483 ca să nu vă ardeți (ne-am fi “ars” dar cine mai apuca între două telefoane de la mă-sa?). Doi tâmpiți! Oricum, am o bănuială că fiu-său se născuse gata insolat.

Dar pentru ca eu sunt (eram?) o femeie responsabilă mi-am luat rolul de gospodină în serios. Mânca-v-aș gura voastră! Credeți că-mi ieșea ceva bine vreodată în desele momente când ne vizita? Ai pus prea multa sare. Vrei să-l înbolnăvești de rinichi? Să facă tensiune? Nu, doamne ferește! Vreau să-l omor! Și pe tine să te arunc pe geam ca să apar la știrile de la ora 5. Ce să mai, friptura arsă sau nefăcută, mâncarea prea legată sau prea chioară, cămășile călcate în bătaie de joc, perna prea tare, salteaua prea moale, eram genocidul vieții puiului ei.

Totul a culminat cu momentul în care am anunțat că sunt însărcinata. Pam-pam! Imediat după naștere s-a mutat iadul la mine în casă.

Brusc a devenit mama copilului meu. Ține-l bine la sân! Nu așa. Uite așa. N-ai lapte? Pune mâna și mănâncă. Dormi tu cu copilul. Doar tu! Că puiul meu merge la muncă și să nu fie obosit. Well, am zis că se mutase iadul la mine în casă?

Și cum îl alăptam io pe fiu-meu într-o zi, mă trezesc că intră socră-miu în cameră și se pune cu fundu’ pe pat. Ăsta fusese om normal până atunci. Acum, nici una, nici două, îl aud dintr-o dată:

– Stau și eu aici să văd cum alăptezi.

Și holba ochii la sânii mei cât un cap de vițel mai răsărit.

N-am înțeles niciodată gestul lui. Dacă până atunci reușisem să fentez depresia post-natală, asta mi-a pus capac. Și-am făcut o criză de nervi atât de zdravănă, că mi-am mai revenit din ea abia când bagajele socrilor erau la ușa, iar soacră-mea își lua „la revedere” în timp ce îl certa pe pui că n-are papuceii în picioare și stă pe gresia rece. După ce-au ieșit, am făcut singurul lucru uman de care mai eram în stare. M-am uitat la fleoarța aia de bărbat al meu și i-am zis sfârșită:

– Puiule, în momentul ăsta te hotărăști, ori eu ori mă-ta!

Câțiva ani am avut liniște. Până s-a hotărât puiul să aleagă din nou. Și-a ales-o pe una din blocul vecin.

P.S. Sunt mamă de băiat. O să fiu soacră. Așa că vă rog să vă încuiați fetele în casă peste vreo 15 ani. Că de sechele eu nu scap așa ușor.