Textul de astăzi este un comentariu postat de Sorin B la articolul de ieri. Și era păcat să-l las să se risipească în anonimat. Pentru că am râs cu lacrimi.

Mi-a venit în minte o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, mai precis în anul de grație 2000, chiar de 1 aprilie care, culmea, a căzut într-o sâmbătă.

Țineți voi minte MIRC? Era un program gen Facebook, dar, mai old, cam de prin zona mezozoicului timpuriu, unde băieți și fete încercau să-și refacă viața (după cum spun foarte elegant, cei de la Paraziții, în simfonia a XIII-a în re major). Era o chestie foarte fină, dar din păcate nu aveai cum să vezi fotografiile, pentru că nu existau. Îmi aduc aminte că începutul conversațiilor era mereu același: ”asl pls” (dacă nu vă mi aduceți minte, vă spun eu ce însemn: age-sex-location please). Dacă primeai răspuns, începea treaba.

Pe atunci, pe când se potcovea purecele cu 99 de oca de fier și tot zicea că e ușor, eram și eu un fan al mirc-ului. Era perioada în care lucram la Brigada de Combatere a Crimei Organizate și colegii mei mă porecleau Winnetou pentru că îmi plăcea la nebunie geaca de piele pentru motor. O cumpărasem eu în rate, dar măcar era a mea.

Buun, cum spuneam, eram un fan al mirc-ului și aproape în fiecare seară eram la un internet cafe care era chiar în fața sediului. Cum terminam lucrul, cum mă înființam acolo.

Într-una din seri, încep să discut cu o fătucă din Sibiu. Discuțiile au început frumos de tot, elegant (așa am învățat de la mama, să fiu elegant când vorbesc cu domnișoarele, păi cum altfel?). După vreo 2-3 zile de vrăjeală, decidem noi să trecem la următorul nivel: să schimbăm adresele de e-mail. Pam-pam, deja era o chestie faină de tot. Am trimis eu primul o fotografie (aveam una care mă avantaja, era făcută din partea stângă care cică ar fi ok, după cum mint prietenii mei dragi), ce să mai, eram convins că dau lovitura. Și-am dat-o!!! Nu doar că i-a plăcut fotografia, dar am primit și eu una a doua zi.

Când am deschis mail-ul și am văzut acolo clipocind o căsuță care șoptea ”new mail”, am dat click pe ea cu înfrigurare. Descărcarea a durat ceva, cu tot cu nervii mei, dar am așteptat cu stoicism, că oricum nu aveam ce face. Când s-a deschis fotografia, am căzut în pragul leșinului. Măi oameni buni, nu că frumoasă, cum să vă spun eu, era o varianță muuult îmbunătățită a Victoriei Silvstead pe care o bătea la scor de maidan. Blondă, cu părul lung, trecut de umeri, cu niște ochi albaștri, mari și visători, cu niște buze pline, roșii, care provocau maxim. După ce mi-am revenit din primul șoc, am continuat conversația, tot la nivelul elegant, evident. Deja începuse să se contureze posibilitatea unui drum la Sibiu și asta cât mai urgent.

Dar, având în vedere că cică m-am născut cumva pentru meseria asta (după cum m-au mințit niște prieteni psihologi), flerul meu spunea că e prea frumos să fie adevărat, așa că mi-am adunat plombele metalice de pe jos și am început un mic joc menit să mă convingă că nu e țeapă: am rugat-o pe fată să facă a doua zi o fotografie cu un carton pe care să scrie numele meu și cu un ziar din ziua respectivă (ale naibii filme polițiste, cum te învață ele unele și alte chestii). Seara s-a terminat o idee cam brusc, fapt ce mi-a crescut un pic suspiciunile de țeapă, dar am zis că merg până la capăt.

Ei, uite că a venit și a doua zi. Evident, n-aveam niciun chef de muncă. Eram la internet cafe din jumătate în jumătate de oră. La un moment dat, s-a îndurat cineva de mine și am găsit iar clipocind căsuța aia faină. Am deschis mail-ul și-am descărcat cu emoție fotografia. Era EXACT cum cerusem eu, adică WOW. Am sărit în sus de bucurie și dacă era vreo piscină pe aproape, cu siguranță aș fi sărit îmbrăcat în ea. Garantat!

Cum pe vremea aia nu erau nici telefoane faine, nici imprimantă, am înregistrat imaginea pe hard-discul din căpșor. Seara a urmat o conversație faină de tot, cu detalii picante, cu treburi, cu chestii, iar la final am primit un alt cadou: numărul ei de telefon. Evident, am sunat în secunda doi ca să fiu sigur că e ea, iar vocea, ahhh vocea, aveam senzația că era un sobor de îngeri coborâți direct din ceruri spre desfătarea trompei lui Eustachio. Că am început să vorbim ore întreg, nu mai încape discuție, nu? Vă imaginați și voi.

Și-a venit ziua de vineri, 31 martie. A doua zi, după cum spuneam, era 1 aprilie, sâmbătă. Am discutat noi și am căzut de acord cu un lucru: sâmbătă dimineața urma să îmi urc fizicul mirobolant direct în tren și să ajung să vizitez viitoarea capitală culturală a Europei (bine, mai fusesem eu cu gașca din Academie la un concurs pe Podul Minciunilor, dar asta e altă poveste).

Vine și ziua de sâmbătă. Așa că pe la ora 5 și un pic, am sărit direct în adidași și-am fugit până la gară, unde am prins trenul în ultima secundă. Era cât pe ce să întârzii, pentru că oprisem pe drum, să iau un trandafir roșu care a stat cuminte tot drumul ascuns în geacă. Doar nu era să mă duc la frumisețea aia de fată cu mâna goală? Că drumul a tot durat vreo șase ore, dar că mie mi s-a părut că durează șase zile, nici nu mai contează. Am mai și sunat-o de vreo 30 de ori ca să mă asigur că vine la gară la ora potrivită și că știe numărul trenului.

Când am văzut pancarta pe care scria Sibiu, deja pulsul meu era la 200. Culmea a fost că trenul a oprit fix lângă banca pe care era EA. Exact ca în fotografie, țin minte și acum, pantofii negri cu toc se asortau cu batistuța albastră care ținea loc de fustiță și care nu făceau decât să scoată în evidență splendoarea piciorușelor alea cât o zi de post (știți voi, picioarele unei femei sunt ca Raiul, cu cât ajungi mai sus, cu atât ți se promite ceva mai fain).

Acum, sunt convins că așteptați cu toții să vă spun că era țeapă, doar era 1 aprilie, nu? Ce răi sunteți, domnule dragă, uite că nu vă dau satisfacția asta.

Am sărit direct din tren, m-am înființat în fața băncii și, după ce am scos la iveală trandafirul care săracul se cam ofilise, am întins mâna și i-am rostit gingaș numele (cu scuzele de rigoare, dar chiar l-am uitat și nu se făcea să inventez alt nume acum). Fătuca s-a ridicat majestuoasă de pe bancă și am constatat că era cât mine, cu tot cu tocuri, la 1,80 m. După ce a primit grațioasă trandafirul, mi-a întins mâna și mi-a șoptit:

– Nu sunt eu! E ea, prietena mea…

Am întors capul spre dreapta și… ați avut vreodată senzația că sunteți la un film horror? Norocul meu a fost că m-am abținut vitejește. Măi frați-cumnați, în fața mea stătea sora lui Hulk, doar culoarea verde îi lipsea, în rest cred că era soră-sa geamănă, jur!

Am avut o secundă de ezitare, dar fluierul locomotivei m-a scos brusc din letargie și mi-a oferit exact calea de scăpare. Trenul s-a pus în mișcare încet-încet, iar Hulkuța s-a pus și ea în mișcare către mine, contrabalansând greutatea întregului tren. Știți voi că se întâmplă să-ți vină cele mai mișto idei exact când te aștepți mai puțin? Ei uite, în secundele alea îngerașul meu veghetor și-a deschis aripile și după ce m-a lovit cu ele peste ceafă, mi-a trimis și ideea: am luat-o la fugă cu un start care l-ar fi făcut pe Usain Bolt să plângă de ciudă și-am sărit direct pe scara vagonului. Norocul meu a fost că fata nu a avut timp să reacționeze, că dacă și-ar fi pus mintea cu siguranță ar fi oprit trenul cu o mână. Da, știu, sunt rău, dar nu puteți voi pricepe ce spaimă am tras eu atunci. Săraca bunică-mea a trebuit să-mi descânte ca să mă facă să-mi treacă spaima. A luat o ulcică cu apă ne-ncepută, cu un benghi și cu păr de lup sur și m-a afumat, altfel nu-mi mai reveneam din sperietură.

Abia după ce s-a pus trenul bine de tot în mișcare și gara a rămas o amintire, am răsuflat ușurat. După care, m-am așezat pe jos ca să-mi revin. Am mers până în următorul oraș unde am coborât cu grație și am citit pe tabela cu mersul trenurilor, cu o bucurie imensă: următorul tren spre București era peste vreo cinci ore. Voi vă dați seama că în cinci ore mă halea Hulkuța cu fulgi cu tot?

Ce am făcut și ce s-a mai întâmplat, vă povestesc altădată, dacă sunteți cuminți, evident.

Hai să fiți iubiți!

mihai_vasilescu_hulk