România devine modernă doar dacă o ajutăm și noi

Acum ceva ani, m-am trezit cu un telefon de la vară-mea, cea care a avut neinspirata alegere de a se retrage pe plaiurile unchiului Sam. „Vezi, zice, că vine un prieten de-al meu american până în România și te rog să-l aștepți la aeroport”. M-am dus, ce să fac, doar nu era să se certe cu omul din cauza mea. L-am recuperat pe yankeu, prilej cu care am aflat și de ce venea în România. Tipul, un soi de hipster american, voia musai niște țesături cu motive populare românești și venise să le ia direct de la sursă. Aflase el despre  o bătrânică, iscusită și talentată, învățată cu comerțul ăsta de tip nou, hipsteresc. Ce să mai, afacere de neratat. Mă rog, dar nu despre asta voiam să vorbesc.

A doua zi și-a închiriat o mașină și-a luat-o la colindat prin România în căutarea bătrânicii cu mâni de aur. Și cum căuta omu’ meu satul în care trăia băbuța posesoare de țesătorii la comandă, s-a rătăcit pe încurcatele căi ale drumurilor noastre. Nu e de mirare, la ora aia era mai subțire cu GPS-urile si smartphone-urile. După ce-a rătăcit un pic în voia sorții, americanul nostru a hotărât să-și calce pe mândrie și să întrebe pe cineva cam pe unde ar trebui s-o apuce. Partea nasoală era că în stânga avea câmp, în dreapta avea câmp, în spate avea câmp, înainte câmp cât vedeai cu ochii. Aproape că-i dădeau lacrimile gândindu-se că-l prinde noaptea pe coclauri, iar el avea proaspătă în minte legenda contelui Dracula.  Unde mai pui  că nici nu mai ajungea la băbuța care-l aștepta cu sarsanalele în brațe.

Până la urmă a dat de-un sătuc. Perfect, bun și ăla. A închis telefonul, tocmai își sunase prietena să-i spună să nu-l mai aștepte că s-a pierdut definitiv, și, cu sufetul plin de speranță, și-a zis că se dă jos la prima persoană pe care-o întâlnește, ca să-și încerce vastele cunoștințe de română (vorbea cu dreapta în limba lui Țepeș, ceva de speriat, cu stânga doar citea) și să afle pe unde trebuie s-o apuce. Zis și făcut. Primul om pe care l-a văzut era un țăran autentic, genul ăla sătul de corporații, ieșit cu ceva treabă pe câmp. Frână în dreptul lui și apoi câteva mișcări aprige din brațe ca să le dezmorțească și să se pregătească de „vorbit”. Well, ce să vezi. Nu numai că n-a avut nevoie de mâini pentru dialog, dar a obținut ce-l interesa într-o engleză perfectă, cu un ușor accent Churchill-ian. Pe scurt, greșise exit-ul de pe DN și țaranul l-a învățat ce are de făcut ca să remedieze situația.

Acum, de ce v-am povestit pățania de mai sus? Pentru că mi-aș dori să avem și noi mai mulți țărani (și mă refer la locuitorii satelor, da?) care să fie capabili să învețe o altă limbă, să devină cosmopoliți si iubitori de nou. Nu doar ăștia ca noi care ne-am muta în doi timpi și trei mișcări pe prispa unei case de lemn. Mi-aș dori sa pătrundă internetul în mediul rural și să ne deschidem către informație și cunoaștere, că vorba aia, avem cu ce. Pe scurt, mi-aș dori să nu mai fie diferențe între sat și oraș. Cu atât mai mult sunt nevoit să aplaud încă o dată inițiativa celor de la Ciuc Radler pentru redescoperirea României Moderne. Orice pas de genul acesta este un pas înainte. Poate o să strâmbați din nas și-o să ziceți „e campanie, bă, nu se schimbă nimic”. Well, eu cred că nu e așa. Ar fi putut să facă o campanie cu mici, bere și muzică și ce mai cântam, mâncam și ne veseleam. În loc de asta, au ales să-i trimită pe oamenii aștia doi să colinde țara. Urmăriți-i un pic, vedeți pe unde au fost, în câte locuri mai au de ajuns și o să-mi dați dreptate. Campania asta e un pas înainte pentru redescoperirea acestei țări mișto.

P.S. Într-un final, omul meu a ajuns la bătrânică. Nu acum, atunci. Că n-a stat prin pribegit o viață. Și ce să vezi, absolut surprinzător, băbuța nu era atât de în vârstă și… era bărbat. Un tip care, ce coincidență uluitoare, avea un depozit întreg de „țesături”, toate originale, achiziționate de la persoane de vârsta a treia, pe care le vindea sub forma unui business înfloritor. Partea și mai mișto este că bătrânica-bărbat-antreprenor avea și magazin online. Americanul nostru ar fi putut să și le comande liniștit de la el de acasă, din living, în timp ce se uita la Super-Bowl. Ei bine, nu numai că nu a făcut asta, dar a mai venit de vreo trei-patru ori în România. La un moment dat știu că l-a întrebat vară-mea de ce își tot face concediile în România, dacă nu cumva i-a furat inima vreo frumoasă de pe aici. Ăsta s-a uitat foarte serios la ea și i-a răspuns ceva de genul: „habar  nu ai ce țară frumoasă aveți, ce locuri am explorat și câți oameni am descoperit”. Discuția s-a încheiat cu șah-mat în momentul în care i-a mai spus și că are una dintre camere decorată în stil maramureșan. Well, cam despre asta ziceam și eu mai sus. Țară mișto avem, rămâne doar s-o redescoperim.