Text scris de Sorin B, colegul nostru de comentarii, cel care și-a ales să practice meseria de polițist.

………………………………………………………………………

În lumina recentelor evenimente din SUA, vreau să vorbesc puțin despre asta, având în vedere informațiile care au ajuns la mine prin intermediul mass-media și net. Am înțeles că, un polițist a ucis un bărbat de culoare, în timp ce prietena lui era pe stream, pe FB. Nu am toate informațiile despre caz, nu știu de ce polițistul respectiv a luat decizia de a folosi armamentul din dotare și de a suprima o viață. Rezultatul a fost că un om a murit. Aici aș vrea să insist puțin. Ce se întâmplă cu un om în uniformă, dotat cu o armă letală, pus în fața unei situații în care decide să facă uz de ea? Nu pot vorbi pentru toți, am să vorbesc pentru mine: este vorba despre o fracțiune de secundă, în care timpul parcă se dilată, în care degetul se chircește în garda trăgaciului și, după o fracțiune de secundă, se aude bubuitul care precede plecarea glonțului care, odată plecat, nimeni și nimic nu-l mai poate întoarce. Rezultatul? Vă las pe voi să vă imaginați, dar nu cred că vreți. Cam atât despre prima parte.

Mă voi opri la partea a doua. Așa cum ați văzut, poate, a urmat un miting de protest și niște demenți au început să tragă cu arme cu lunetă în polițiștii aflați la fața locului. A urmat un carnagiu. Din câte știu eu, au fost 11 victime (cu scuzele de rigoare, dar, după eveniment, am refuzat să urmăresc, din motive ușor de înțeles, așa că îmi cer scuze dacă s-au strecurat greșeli în ce spun).

Nu vreau să sune patetic, dar am să încerc să spun exact ce am simțit când am văzut imaginile de la fața locului. Momentul m-a dus cu gândul în 2008, 17 martie, Mitrovica, Kosovo. Poate am să vă povestesc într-un post separat ce s-a întâmplat acolo și ce amintire am sub rotulă. Dar, despre asta, nu acum, nu aici. Cine dorește, poate da search pe google și va înțelege.

Am închis ochii și am fost acolo, în piața respectivă, am auzit fiecare fâșâit al gloanțelor care au ucis camarazi de dincolo de ocean, am văzut cu ochii minții oameni alergând spre adăpost, am auzit fiecare bubuitură, am simțit arsura fiecărui glonț, de parcă ar fi trecut prin mine.

Da, am închis ochii și am fost alături de camarazii mei, cei cu sângele albastru, nu pentru că ar fi de neam nobil, ci pentru că odată ce îmbraci uniforma, din albastrul ei închis culoarea începe, în decursul anilor, să se scurgă și să intre prin piele, amestecându-se cu sângele tău.

Am văzut niște demenți care au înțeles că acesta e singurul răspuns: să ucizi. L-am văzut pe ucigaș, l-am văzut pe clădire, ascuns în spatele lunetei, dominat de o lașitate perversă, cu un singur gând înfipt în creier: să ucidă. L-am văzut cu încetinitorul, l-am văzut cum privea prin lunetă chipul polițistului aflat acolo, la datorie: liniile de ochire fixate sub linia frunții, respirația reglată, adusă la minimum, o expirare, după care, degetul din garda trăgaciului s-a strâns ușor; o smucitură în umăr și, din țeava neagră a plecat bucata de plumb îmbrăcată în cupru, care, după o fracțiune de secundă, s-a oprit în fruntea celui de dincolo de lunetă. S-a oprit sub cascheta cu simbolul autorității, s-a oprit sau a trecut; dar a oprit, într-o fracțiune de secundă, vise, dorințe, a oprit o inimă largă, mare, să bată.

L-am văzut pe ucigaș, căutând, cu un rânjet sardonic, următoarea victimă și l-a găsit: un puști de 20 și un pic de ani, un copil, care ieșise de curând de pe băncile școlii. L-a privit prin lunetă, timp de câteva secunde, în timp ce Lucifer îl bătea discret pe umăr, încurajându-l, șoptindu-i la ureche să nu se oprească. L-a găsit și, cu un zgomot scurt, un înger al morții și-a întins aripile și l-a cuprins pe puști în brațe, în timp ce sufletul lui zbura în cercuri largi spre infinit.

Am văzut oamenii cuprinși de panică, am văzut carnagiul, am văzut vânătoarea de oameni, am văzut safari-ul albastru și m-am îngrozit, poate pentru prima dată după mult timp, pielea s-a încrețit și înăuntrul meu s-a făcut gol, un gol imens, secunde bune.

După tot ce am trăit, alături de frații albaștri de peste ocean, am decis: am publicat pe profilul de Facebook un text în care am rugat pe toți cei care sunt împotriva Poliției Române să mă scoată din lista de prieteni. De ce am făcut asta? Pentru că nu voi tolera și nu voi permite nimănui să murdărească simbolul pe care eu și mulți alții ca mine îl purtăm cu mândrie. Este dreptul meu să spun NU și voi spune NU, clar, răspicat.

Nu încerc să conving pe nimeni că Poliția Română este vreo fată mare; departe de mine gândul acesta. Nu cer nimănui s-o respecte: fiecare are dreptul să simtă, să facă, să gândească, tot ce dorește. Dar, pot spune NU și voi spune NU oricărei încercări de a defăima instituția din care fac parte cu drag. Eu o voi respecta, pentru că așa vreau EU. Nu voi lăsa pe nimeni să mânjească în nici un fel uniforma pe care o port cu drag, cu mândrie de 22 de ani. Nu voi permite nimănui să jignească meseria pe care eu am îmbrățișat-o acum mult timp și, pe care, am făcut-o cu pasiune, în ciuda tuturor greutăților.

Mesajul meu s-a adresat tuturor acelor ”blue brothers”, care înțeleg că, odată aleasă, meseria aceasta devine parte din tine, din ființa ta. Lor, celor care își fac meseria cu drag, care sunt și rămân cinstiți, celor care și-au dedicat viața apărării celui de lângă ei, pentru ei a fost mesajul. În fața lor mă închin. Cei care au înțeles altceva din meseria aleasă și care, prin faptul că cer/acceptă șpagă, celor care înțeleg să comită abuzuri, pentru ei am un mesaj simplu: drum bun spre Jilava și zile cu soare rupt de gratii. Locul vostru nu este lângă noi.

Pe final, am să încerc să definesc polițistul, așa cum îl văd eu și, cum cred că îl vedeți voi, cu scuzele de rigoare, dacă greșesc. Polițistul trebuie să fie model de cinste și onestitate, trebuie să fie o mână de fier într-o mănușă de catifea; trebuie să fie vigilent, să fie un munte în fața celor care spun nu respectului pentru lege. Mă opresc aici, vă las pe voi să continuați.

Cam atât: am promis că voi fi scurt și sper că m-am ținut de cuvânt și nu v-am plictisit, dragii mei.

Vreau să faceți un efort de imaginație și să vă închipuiți că, de mâine, Poliția Română a fost desființată. Imaginile care vă trec prin minte sunt horror? Perfect!

În final, nu vă cer decât să încercați să vă deschideți inima, mintea și să înțelegeți rolul nostru, al celor care am jurat să vă apărăm.

Voi încheia așa cum v-am obișnuit: hai să fiți iubiți!

P.S. Sunt aproape sigur, mai cercetez un pic, că unul dintre ofițerii de poliție împușcați mi-a fost coleg de misiune în Kosovo. Poate acum înțelgeți mai bine de ce am scris mai sus.

mihai_vasilescu_politie