„Credinciosul” român este acea persoană care pe tot parcursul anului nu are nicio problemă să mintă, să înșele, să înjure, să se scarpine în fund, să-și bage pwla și să-l doară în cur de toți ceilalți din jur. Activități întrerupte doar de cele trei cruci largi pe care și le face atunci când trece pe lângă o biserică, gest adeseori însoțit de cuvintele magice menite să-l ducă spre porțile raiului: Doamne ajută!

„Credinciosul” român nu a citit și nu va citi vreodată în această viață Biblia. Tot el, vreme de 365 de zile pe an (366, în cei bisecți), nu calcă nici picat cu ceară prin vreo biserică pentru că nu are timp „de prostii din astea”.

Apoi, cu șapte zile înainte de ceea ce creștinii numesc „sărbătoarea Paștelui”, „credinciosul” român are o revelație profundă: „coaie, am intrat în săptămâna mare”. Chestie care acționează ca un fel de declanșator spiritual pentru „credinciosul” român. El o să continue să mintă, să înșele, să se scarpine în fund și să-și bage pwla în oricine și orice, numai că toate acestea vor fi însoțite de pioasele cuvinte: „Doamne, iartă-mă, că suntem în săptămâna mare”.

În aceeași perioadă, „credinciosul” român consideră că e de datoria lui să-ți atragă atenția, cu aproape orice prilej pe care-l găsește nimerit: „ai grijă că te vede Dumnezeu, e săptămâna mare”. Fiind convins, probabil, că în toate celelalte zile ale anului Bărbosul e orb ca o cârtiță bolnavă de cataractă.

Dacă înainte de Paști este doar deosebit de evlavios și cu dragoste de Dumnezeu, în perioada dinaintea celeilalte mari sărbători a creștinătătii, Crăciunul, credinciosul român este cuprins subit și de o dorință de nestăvilit de a fi mai bun. Nu că l-ar fi oprit cineva să fie mai bun și până atunci, dar, după cum ziceam, era ocupat să mintă, să înșele, să se scarpine în fund și să-și bage pwla în oricine și orice. Lucruri pe care va continua să le facă, dar cu mult mai multă bunătate.

De asemenea, în săptămâna dinainte de cele două mari sărbători ale creștinătății, „credinciosul” român considera că a venit momentul să țină post. Nu știe de ce o face, nici măcar nu-l interesează, iar dacă-l întrebi ridică din umeri și-ți servește una dintre cele două explicații clasice. Prima, e varianta mai cinstită: „măcar în săptămâna mare am zis să postesc și eu”. Iar a doua e mizeria aia cu „lasă, că e bine, măcar se mai purifică organismul”. Ca și cum n-ar putea să și-l „purifice” și-n august sau noiembrie. Cert este că începe să bage în el cantități industriale de pate vegetal, șnițele de soia, brânză tofu, covrigi și cartofi prăjiți. Totul în numele Domnului, desigur.

Apogeul spritualității și pioșeniei „credinciosului” român este atins în noaptea de înviere. Atunci când pleacă spre cea mai apropiată biserică fix cu zece minute înainte de miezul nopții ca să „ia lumină”. La douăsprezece și cinci a luat deja lumină și este înapoi în casă unde începe să baloteze drob, miel, pască, ouă roșii, cozonac și sarmale. Totul în cantitați impresionante, pentru că, să nu uităm, este după o săptămână de post, da?

Și, dacă vă vine să credeți, de Paști situația e oarecum bună, pentru că de Crăciun „credinciosul” român nici măcar nu se mai deplasează până la biserică. Și pe bună dreptate, unde naiba să ieși din casă pe frigul ăla?

Nici nu s-a ridicat bine de la masa de Crăciun sau Paști, nici n-a digerat bine sarmalele, că „credinciosul” român începe din nou să mintă, să înșele, să înjure, să se scarpine în fund, să-și bage pwla și să-l doară-n cur.

Cam atât.

 

sursa foto