Azi sunt exact cinci luni.

Acum cinci luni, pentru șaizecișipatru dintre noi timpul s-a oprit în loc. Șizecișipatru de inimi, de gânduri, de dorințe, de speranțe, de iubiri, de idealuri și priviri au încetat să mai existe. Au rămas în urma lor câteva lumânări aprinse, flori multe flori, crucea unui dumnezeu ironic, lacom și nedrept și un banner negru ce abia-i cuprinde pe toți. Plus amintirile și durerea. Amintirile c-au fost și durerea celor meniți să poarte această povara pentru totdeauna.

Cinci luni sterile ca bandajele de pe rănile celor rămași, care se vindecă la fel de greu precum cele din suflet.

Cinci luni de întrebari ale căror răspunsuri nu vor veni niciodată.

Cinci luni în care pașii m-au purtat aproape zilnic prin locul acela ucigaș de visuri. Nu mi-am dorit, așa a fost să fie. Și mi s-a părut din ce în ce mai pustiu și mai trist, pe măsură ce intervenea uitarea.

Cinci luni care par să fi trecut degeaba sau aproape degeaba. N-au murit doar ei, au ars și speranțele noastre că moartea lor n-a fost în zadar. Dacă nu mă credeți, uitați-vă în jur.

Cinci luni, șase luni, un an. Deja totul se transformă în cifre. Statistică abstractă și rece, mult prea rece față de căldura focului care i-a ucis. Și nu merităm. Nici noi, dar mai ales ei!

mihai_vasilescu_colectiv