Mă uitam duminica trecută la un film şi brusc m-a pocnit revelaţia. Ăia doi de pe ecran se iubeau, dar ea, ce soartă nemiloasă, trebuia să se mărite cu altul. Însă vine el, inimă neînfricată, s-o ia de lângă viitorul soţ chiar de la altar, exact în secunda în care trebuia să zică „da”. Ştiţi clişeul că doar a apărut în mii de filme. Şi mă întrebam de unde moda asta prin producţiile cinematografice? Pentru că eu unul nu am auzit în viaţa mea să se întâmple pe bune o asemenea grozăvie. Arătaţi-mi-l pe ăla care ar avea curaj să strice o nuntă. Doar un nebun, care nu ştie în ce se bagă, ar face aşa ceva.

Nu zic, poate ar fi ceva şanse de izbândă la americani, deşi mă îndoiesc amarnic, dar cum naiba să comiţi una ca asta la noi, în ţara unde pentru 90% dintre femei visul suprem este să se vadă îmbrăcate în mireasă? În ţara unde rezervi „localul ala marfă” cu minim 16 luni înainte; în ţara în care dacă refuzi invitaţia la nuntă rişti să te „strici” pe viaţă cu viitorii proaspeţi însurăţei; în ţara unde „plătim meniul, dar aducem noi băutura, că are socru-meu vie şi a făcut şi ţuică”; în ţara în care viitoarea mireasă mănâncă doar frunze şi bea numai apă o jumătate de an, ca să încapă în blestemata aia de rochie albă; în ţara unde „nu se poate, mi-am făcut rezervare la coafor pentru coc şi mi-am comandat pantofii deja”, în ţara unde „dragă, trebuie să-l punem naş pe unchiul Titel că are bani şi relaţii”; în ţara în care „am tocmit şi formaţia, vin Nelu din Şerpeşti şi băieţii lui”; în ţara unde trei sferturi dintre invitaţi sunt prezenţi la „cea mai frumoasă zi din viaţa mea”, din obligaţie, deşi ar fi preferat să facă orice altceva, inclusiv să se uite în gol în timp ce se scobesc în nas;

Şi după toate chinurile astea, vii tu oligofrenule să-mi strici nunta? Păi il pocneşte aia, iubirea vieţii lui, chiar acolo în biserică, de faţă cu popa şi cu toată lumea. În moalele capului i-o dă şi îl mai face şi de căcat că are p*la mică. Orice, absolut orice, da’ nu vii tu să-mi strici mie visul de-o viaţă, da? Păi, iubito, era vorba să fugim unde vedem cu ochii, să ne iubim, să cucerim lumea, să urcăm pe Everest şi să înotăm cu delfinii în Aruba. Băăă, handicapatule, şi nu puteam să facem toate astea DUPĂ nuntă? A trebuit să vii tu aici şi să-mi fuţi mie meciul? Păi ai idee cât am dat avans la restaurant şi la formaţie sau cât m-a costat tortul?! De unde mai scot eu banii ăia acum? Mi-i dai tu înapoi, săracule? Hai, marş de-aici, ştiam eu de ce nu mă mărit cu tine, că eşti prost de puţi, de-aia!

Şi am folosit un limbaj semi-elevat faţă de ce s-ar întâmpla dacă faza chiar ar avea loc cu adevărat. Ca să nu mai spun câtă bătaie şi-ar lua de la rudele care au venit din toată ţara „să-i ajute pe copii sa plece cu dreptul în viaţă”. Cum să rabde un asemenea afront mătuşa de la Dâlga care a schimbat o rată şi două trenuri ca să ajungă la biserică? Îl omoară cu mâna ei pe netrebnic. Sau unchiul de la Titu care şi-a luat şi liber de la „servici”, căzuse pe tură exact când  era nunta copiilor. Păi mi ţi-l toacă pe spărgătorul de nunţi ca pe hoţii de cai, mărunt, ţărăneşte.

Poate mă înşel şi ştiţi voi cazuri de genul ăsta şi ni le împărtăşiţi şi nouă. Dar aş vrea exemple din propria experienţă, nu „mi-a povestit mie un văr de-al doilea că i s-a întâmplat unui vecin de-al cumnatului soacră-sii”. Nu, nene, chiar vreau să aud „da, am văzut eu cu ochii mei, la nuntă la frate-meu. A venit unu’ şi i-a luat-o pe Crinuţa exact când le punea popa pirostriile”. Cel mult, pot să accept varianta „ştiu sigur, i s-a întâmplat unui coleg, dar eu nu eram acolo, am minţit că sunt bolnav”. Dar atât, în rest le consider poveşti de adormit copiii. Sunt în stare sa pun pariu că nu există aşa ceva la noi.