Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa în Vâlcea şi am prins toată mărirea şi decăderea fostei echipe de handbal feminin „Oltchim”. Le-am urmărit pe fete de pe vremea când clubul se numea „Chimistul Rm. Vâlcea” şi se zbătea în anonimatul diviziei B. Dar am fost de faţă şi când au câştigat Cupa IHF în ’84 şi în ’89. O întreagă istorie s-a derulat, cu mine martor în tribune.

Apoi, în perioada modernă, după ce şi-au schimbat numele în „Oltchim”, deşi mă strămutasem în Bucureşti, din când în când dădeam o fugă acasă să mai văd câte un meci live. Pentru că, şi este valabil pentru orice sport, niciodată nu se va compara experienţa unui meci trăit pe viu cu al unuia pe care-l priveşti la tv. Parcă sunt două sporturi diferite. Adrenalina este cu totul alta, modul cum percepi fazele de joc este altul, absolut tot diferă. Cei care aţi mers vreodată pe un stadion sau într-o sală a sporturilor, ştiţi cu siguranţa despre ce vorbesc.

Dar cel mai important este că şi sportivii se simt altfel când joacă în faţa unor tribune pline. Şi lor le creşte nivelul de adrenalină şi dau tot ce au mai bun, cu speranţa că se vor autodepăşi. Vorba aia „publicul a împins echipa spre victorie” este sută la sută adevărată. Am fost de nenumărate ori martor la izbânzi care ar fi fost imposibile fără prezenţa oamenilor din tribune, succese la care spectatorii pur şi simplu au pus umărul pentru rezultatul final.

Şi dacă la fotbal, la bărbaţi, mai era cum mai era (masculii se zice că stau mai bine pe partea cu psihicul), la handbal, la fete, se vedea cu ochiul liber cât contează prezenţa şi încurajările publicului. De, aşa-s femeile, mai emotive. Păi am şi acum în minte un meci al „Chimistului”, de prin ’88-’89, contra unei echipe din URSS (cred că era Rostelmaş Rostov pe Don). Mega-puternice rusoaicele, aşa cum au fost mereu, cu un pivot de dimensiunile unui T-34. Calificarea s-a jucat la Vâlcea, după ce ale noastre pierduseră în deplasare la şase goluri. Tribunele efectiv le-au dus pe braţe până la diferenţa de şase goluri necesară. Iar izbăvirea a venit la ultima fază, odată cu o aruncare de la nouă metri care s-a executat în ultima secundă şi a intrat. Nu am cum să vă descriu ce delir a fost în sală, mi s-a făcut pielea de găină si acum când scriu, deşi au trecut nişte decenii de atunci.

De ce v-am povestit toate astea? Pentru că după ce ani de zile m-am concentrat doar pe isprăvile fotbalistice ale Stelei, de vreun an am lăsat-o mai moale si am descoperit că există şi alte sporturi în care merită să investeşti un pic de pasiune. Aşa am ajuns la baschet, la rugby, din nou la handbal. În toate aceste sporturi avem echipe de club care au crescut frumos şi echipe nationale care se îndreaptă spre performanţe notabile.

Şi uite ca a venit momentul baschetului feminin. Poate ştiaţi, poate nu, dar sâmbata asta, pe 20 februarie, echipa naţională de baschet feminin a României joacă la Cluj contra echipe similare a Turciei un meci decisiv pentru calificarea la Campionatul European. Haideţi, fratilor, să mergem la meci să le încurajăm pe fete. Eu abia aştept să fiu în sală. Sâmbăta viitoare las tot şi la ora 19.00 voi fi acolo alături de fete. Mai jucăm şi împotriva Turciei, păi vreau răzbunare după atâţia ani de vasalitate, cotizat la Înalta Poartă şi trimis biruri sau peşcheş. Ca să nu-mi mai amintesc că, imediat după ’89, ne rechiziţionaseră toate fetele mai acătării. Acum a venit momentul să ne răzbunăm.

Aşadar, dacă sunteţi din Cluj sau din împrejurimi, eu zic să veniţi la meci. Biletul costă zece lei, nici măcar ţigări nu poţi sa iei de banii ăştia! Iar dacă nu puteţi să ajungeţi, macar daţi mai departe textul ăsta, sigur există vecini, cunoştinţe, prieteni pentru care va fi o încântare să vină la sală să sustină fetele! Bilete găsiţi la casele Sălii Polivalente din Cluj sau online aici.

P.S. Unde mai pui că sunt şi frumoase fetele noastre. Adică mai clătim şi noi ochii, da? Poza de mai jos este luată de pe pagina de Facebook a Băncii Transilvania care promovează baschetul feminin românesc (pentru asta au un „bravo” cât casa de la mine), unde lumea se întrece în versuri de încurajare pentru echipa noastră, inspirate din „Scrisoarea a treia” (ce vă ziceam, cu turcii, cu lupte, cu astea). Bineînţeles că nu m-am putut abţine, am lăsat şi eu o strofă, creaţie proprie. O găsiţi acolo, pe pagină. E de departe cea mai bună. 🙂

mihai_vasilescu_romania_turcia