Prima amintire pe care o am, împreună cu el, este de pe la vârsta de trei ani. Ne plimbam prin centrul oraşului şi m-a dus să-mi facă poză la un fotograf care avea maşinuţă de tablă, cu pedale. Mai există şi acum poza, la Vâlcea, într-un album vechi. Ce nu se vede în ea, este cât de fericit şi bucuros era tata, dar mi-a rămas mie în minte zâmbetul lui, pentru totdeauna.
Îmi mai amintesc că, tot copil fiind, îi miroseam cureaua de la ceas în zilele când rămâneam singur în casă. Ani de zile am avut flash-uri cu gestul ăsta şi m-am întrebat de ce-l făceam. Acum ştiu. Pentru că mirosea a „el” şi-mi dădea un sentiment de siguranţă, deşi nu era prezent. Cureaua de la ceas e în debara, acasă, încă mai are mirosul lui.
Nu l-am visat niciodată. Ar fi trebuit? Nu ştiu. În schimb, am întins de multe ori mâna spre telefon să-l sun. Mai des, mult mai des decât o făceam atunci când trăia şi-mi spuneam: Lasă, că vorbesc cu el săptămâna viitoare, oricum nu era nimic important.
Un singur lucru uităm: „săptămâna viitoare” n-o să existe mereu. La un moment dat, deşi pare greu de crezut, timpul se termină chiar şi pentru părinţii noştri. Şi-abia atunci îţi dai seama că ai pierdut toate „săptămânile viitoare” în care ai fi putut să-i suni doar ca să le auzi vocea.
Astăzi se fac doi ani de când a plecat. Tata, să ştii ca uneori mi-e foarte dor de tine. Şi oricât aş vrea, nu-mi trece nici dacă miros cureaua de la ceas. Ştii când îmi e cel mai dor? Când mănânc ouă ochiuri. Tu nu ştiai să găteşti, dar făceai cele mai bune ouă ochiuri din lume. Păcat că nu am apucat să-ţi spun asta niciodată.
sursa foto
Azi e ziua tatalui meu!!!
@Radusibiu . La multi ani tatalui tau !!
@Radu, la mulţi ani! Sună-l, bucură-te cu el.
De obicei cind arunci un articol, sint multe comentarii. Acum… ce poti sa spui ?!
@Georgwes, ceva de genul „mulţumesc pentru idee, o să-mi sun părinţii azi”.
Nu sunt genul profund, ma cunosti, dar cred ca undeva, unde sunt, ne aud. Refuz sa cred ca dispar.
@Nicoleta, ce bine-ar fi să fie aşa.
https://www.youtube.com/watch?v=_BuGdbf07S0
@Shutz, da. 🙁
Ooooooohhhhhhhh
E bine ,dar este si greu sa-ti fie dor . E bine pentru ca il porti in suflet , si sufletul lui este alaturi de tine . Este greu pentru ca oricat ai vrea stii ca fizic nu mai este prntre noi :(( .Odihneasca-se in pace !
@dede cati, aşa să fie.
din nefericire exeperientele mele de viata cu tata au fost in proportie de 80% foarte nasoale si naspa…da, inca traieste dar nu mi-e dor de el niciodata, stam in orase diferite…l-am sunat de craciun si revelion la instistentele lu’ al meu…m-am simtit mai bine vreo cateva ore dupa….dupa care m-au luat toti draciii de nervi cand mi-am amintit, a nu stiu cata oara….toate 🙁
in schimb refuz sa cred ca bunica, mama mamei, va muri vreodata…stiu, is nebuna…:) dar efectiv nu-mi pot imagina momentul ala…atunci se va duce o lumea intreaga cu ea, lumea copilariei
@nagaq, trist, mai eşti şi fată. Tatăl ar fi trebit să fie eroul tău personal.
Tatal meu este eroul meu…..pacat ca nu mai e cu noi….dar sunt cladiri in Cluj pe care el le-a proiectat, cand am sa merg acasa am sa ma uit la ele si am sa ma gandesc…..
@Stanca, ah, mişto, tare mişto.
@Mihai, nu toti tatii sunt dispusi sa isi asume acest rol, din nefericire. Eu sunt in exact aceeasi situatie 🙁
@Bia, sunt convins că nu toţi sunt la fel. Eu ziceam despre al meu.
@Nagaq, parca te-ai fi uitat prin viata mea, atat de bine ai scris.
Numai ca, a mea s-a dus si mi-e cumplit de dor zilnic de ea.
Cei care mai aveţi părinţi bucuraţi-vă de ei, sunaţi-i, vizitaţi-i, faceţi-vă timp. Foarte repede vine o vreme când nu vor mai fi. Şi la orice vârstă îţi mor părinţii, rămâi orfan. Cel puţin acesta e sentimentul meu.
@gabi, asta am vrut să transmit şi eu.
Te invidiez. Nu detaliez aici si acum relația pe care o am cu tatăl meu dar ma bucur sa aud ca încă exista sau au existat si tati asa cum trebuie. Eu o am pe mama, încă 🙂
@Ana, şi eu o am pe mama. Dar uneori mi-e dor de taică-meu atât de tare…
Nu vrei sa știi ca am tras un mic jalet acum 10 min. Sunt undeva printr-un spital din romania si a trecut pe hol o bunica. De la țara. Arata ca bunica mea. Au trecut atâția ani si tot imi este dor de ea.
@Ana, du-te după ea şi fă-i un cadou. Orice. Spune-i că-ţi aminteşte de bunica ta.
Suntem doar OAMENI și avem nevoie doar de răbdare pentru a înțelege. Nu suntem la nivelul la care să o facem, dar mai avem TIMP ?Deocamdată mă bucur că te înțeleg ?
@Corina, mereu credem că avem timp. Tata a plecat de azi, pe mâine. 🙁
M-am referit la celălalt TIMP. Ai dreptate în legătură cu faptul că amânăm ce instinctiv știm că e bine să facem. Și totuși, o facem…
@Corina, da, la asta m-am referit.
Când amânăm să fim răi și ne oferim ocazia să ne răzgândim , ne facem un bine nouă, nu celorlalți. Când amânăm să iubim, facem un rău general ,am vrut să zic. Nu cred că ai nevoie de compătimire, ci de ÎNȚELEGERE și te bucuri că ai cititori care te înțeleg ?
@Corina, nu, nu, nici vorbă compătimire. Am scris ca să fac să sune un clopoţel în mintea celor care citesc.
Mi-l amintesc pe tatal tau. Zambea mereu si eu ,care nu-mi aveam parintii aproape, ma incalzeam la surasul parintilor copiilor din jurul meu. Si al meu s-a dus dupa ce ne-am regasit ca familie. Macar am apucat sa-l am langa mine cativa ani… Dorul de parintii plecati nu trece niciodata.
@Paula, ţi-l aminteşti pe tata? Deci ne ştim?
da… pe ulita Primaverii… candva… in urma cu 30 de ani… am fost vecini.
@Paula, păi dă-mi detalii, să te identific. Stăteai la parter pe scara A?
Tatăl meu e amintire de mulţi ani, astăzi eu sunt mai în vârstă decât era el când a plecat în acea lume mai bună (sper eu) şi totuşi mi-e dor de el, de lucrurile pe care le făceam împreună, de poveştile lui, de dragostea lui care m-a ocrotit şi dincolo de mormânt.
Astăzi am părinţi doar în gând, dar eu cred că atât timp cât îi iubim, vorba lui Adrian Păunescu, Dumnezeu i-a făcut nemuritori pe părinţii care mor.
@Cristina, să ştii că, da. Aşa e.
Esti inca fericit ca o ai pe mama ta….iti doresc sa te bucuri de ea multi , multi ani! Abia cand nu va mai fi nici dansa o sa intelegi cu adevarat cuvantul dor…si nu vei mai fi niciodata copil! Pentru nimeni…
@Angela, pfff… mai bine nu citeam ce ai scris. 🙁
Angela, :((( m-ai făcut sa plâng
La parter a stat o alta Paula, cred ca Tardea. Eu stateam la et. 2.
@Paula, gata, ştiu despre cine este vorba. Bine te-am găsit!
Tatal meu a decedat cand eu aveam 20 de ani , acum 20 de ani si m-ai facut sa ma gandesc ca acum eu am varsta la care el s-a dus. Nu am avut o relatie foarte buna atunci pentru ca aveam idei total diferite si cu greu ajungeam la un numitor comun. Acum il inteleg mai bine , inteleg de ce se purta intr-un anumit fel pe care , atunci la varsta razvratirii, nu il intelegeam. Mi-ar fi placut sa il mai am alaturi de mine ,acum la maturitate, sa rad cu el pentru ca era o persoana foarte vesela, sa se joace cu fetita mea asa cum se juca si cu mine cand eram mica.Cred ca am fi fost o echipa pe cinste !!!!
@cristina, da, fiecare vârstă cu înţelepciunea ei.
Din păcate , relația mea cu tata nu e buna deși am făcut tot posibilul sa ne înțelegem, dar asta e tot Mama sa trăiască ca ea e sufletul meu pereche…. 🙂
@Silvia, tot e bine. Ţine de ea.
Al naibii nod dacă vrea să se ducă…
Noroc că sunt acasă și-mi pot șterge lacrimile în voie.
@lectorarumana, şi la mine s-a dus greu.
Al meu s-a dus acum 17 ani…La trei luni dup-aia a aparut fiu-meu… probabil un echilibru natural 🙂 Cu mama ma vad de 2 ori pe zi / 6 zile pe saptamana (casa parinteasca e pe drumul spre caminul conjugal 😛 ). Daca ma rateaza vizual, ma gaseste tehnologic ca d-aia ii platesc mobilele 🙂 🙂 🙂
Da, da, vorbiti cu parintii vostri chiar daca la aproape 75 ani se repeta, au alte simpatii politice si viziuni despre cum se cresc copii. Ca maine ne trecem toti.
P.S.: Dom` Mihai, sunt la munca, d-aia n-am diacritice!
@VictorR, tu poţi să scrii doar FĂRĂ diacritice. Nu mă deranjeaza absolut deloc, înţeleg perfcet ce vrei să zici şi în lipsa lor. 😉
Multam! Maine probabil n-o sa mai am timp la munca de voi. Acasa… eeeee, acasa e altceva! 😉
@VictorR, aş încerca un pariu că-ţi faci tu timp şi mâine. 😉
Nu, nu cred că dorul trece vreodată. În cazul meu, au trecut 23 de ani de când nu îl mai am pe tati și îi simt lipsa mereu, deși nu îmi aduc aminte nimic(eram foarte mică). E greu în momente ca azi, deoarece e ziua mamei mele, a fost greu când am terminat liceul, facultatea, și a fost incredibil de greu când m-am căsătorit anul trecut și nu l-am avut alături. Sunt momente în care ai da orice pentru câteva clipe… sau măcar un vis, pentru că nici eu nu rețin să îl fi visat vreodată.
P.S.: te citesc de câteva luni cu toate că nu am comentat până acum, deși ar fi fost destule ocazii. Azi e una dintre ele.
@Elena, păcat că tocmai ocazia asta te-a făcut să începi să comentezi. E trist ce ai scris, ai reuşit să mă faci să mă pun pentru o secundă în pielea ta. 🙁 Te aştept şi cu ocazii mai ne-triste, ca să zic asa.
Mulțumesc! Așa e, dar cred că aveam nevoie de un alt tip de imbold.
Oricum sunt „aici” în fiecare zi. 🙂
@Elena, când simţi că mai ai ceva de zis, nu ezita.
Mihai, mi-au dat lacrimile și o tot țin așa de câteva minute, Tata e bine, doar ce am vorbit cu el mai devreme, chiar înainte să citesc articolul tău. Iți multumesc că ai împărtășit cu noi gandurile astea care dor atât de tare. Te îmbrățișez virtual, simt că ai avea nevoie.
@Vera, trece, apoi iar vine şi din nou trece. Mulţumesc!
Azi il sun pe tata. Cu mama vorbesc zilnic dar cu tata foarte rar. Ma gandesc ca daca vorbesc cu ea e ca si cum as vorbi cu amandoi. Dar azi il sun pe tata.
@Mira, sună-l, nu e deloc acelaşi lucru. Şi eu făceam aceeaşi greşeală.
Si eu fac la fel: o sun pe mama si parca vorbesc cu amandoi. Dimineata, am vazut titlul postarii si am pus mana pe telefon si l-am sunat. Am povestit de copii, de fotbal, de vreme …
Am fost crescuta de parintii tatalui, Doamne cat i am iubit! Mereu cand vorbesc cu tata imi vine sa intreb ce face mamaia, cateodata uit si intreb:(. Aseara am facut curatenie in dulap si am dat peste amintirile de la ei. Un prosop de baie de la tataia, imi amintesc si acum bucuria lui cand mi l a daruit de ziua mea pe pereonul Garii de Nord ( era veteran de razboi si cand i se facea dor de mine ma suna sa ma duc in gara sa il vad ca pleca intr o ora cu alt tren) si de la mamaia am trei perechi de sosete de lana, aseara in pat mi am pus o pereche in picioare si m am gandit la ea. Spuneai de vis. Ea, Mamaia, a disparut de azi pe maine, dar in noaptea dinainte sa moara am visat-o cand imi spunea „gata acum o sa ai si tu un copil curand”( dupa multe, multe tratamente renuntasem la tot de ceva timp). A doua zi cand am vrut sa o sun pe mama sa ii spun ce am visat ea ma suna sa imi spuna ca mamaia s a dus
Acelasi vis l am avut si in noaptea cand am atipit langa ea la priveghi. La doua luni dupa au aparut doua liniute si acum ma uit la puiul meu.
@Malina, băi, fată, mi s-a ridicat pârul şi pe mâini si pe picioare de emoţie. Frumos ai mai zis.
„de ce nu a venit? de ce?” astea sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit prin telefon de la bunu. Este cel mai mare regret al meu ca nu m-am dus atunci. Cu o saptamana inainte sa moara m-au chemat ai mei ca ii este foarte rau si ca nu cred ca mai prinde a doua zi. Am plecat val vartej, cand am ajuns, bunu vorbea cu un vecin in rusa si germana de anii petrecuti in prizoneriat, i-am certat ca pot crede ca o sa moara. Fix la o saptamana, dimineata ma suna tata ca bunu vrea neaparat sa ma vada si i-am zis ca merg peste o saptamana. Ei au ales sa il minta ca voi ajunge seara la 8. La 8 jumatate m-a sunat tata care era langa el si il auzeam pe bunu „de ce nu a venit? de ce?”, l-au mintit din nou ca serviciu…. ca nu am reusit. Nu am apucat sa termin o tigara ca am primit telefon ca…gata. Mi-am cerut iertare si mereu imi cer gand ma gandesc la el, dar e prea tarziu. Toata viata voi regreta! De ce nu m-am dus? din comoditate…poate, din dorinta de a nu accepta realitatea…ma mai mint cateodata.
Pana sa fiu si eu mama, vorbeam mai mult cu mama la telefon, fratele cu tata. Tata imi reprosa mie ca nu il sun si pe el, mama fratelui. Acum, ii sun pe rand, daca uit, verific agenda sa vad catre cine a fost ultimul apel, numai la gandul ca baiatul meu o sa faca asa cum faceam eu, mi se pune un nod. Abia acum i-am putut intelege.
@malina, 🙁 🙁 🙁
Acum că s-a mai dus un pic nodul,
Bunica mea a fost pe rând mamă, învățătoare, deschizătoare de drumuri și minte pentru mine. Tot ce sunt pe dinăuntru, sunt datorită ei. Când viața m-a purtat prin depărtări a coincis cu începutul Alzheimer-ului. Era sfâșietor când ajungeam s-o văd și nu mă mai recunoștea.
În furiile bolii îmi aducea acuzații pentru faptul că a rămas singură și neputincioasă. De când a plecat,( în curând se vor împlini 4 ani), am visat-o de două ori; imediat după ce s-a dus și acum recent, până în Crăciun. Înainte cu câteva zile chiar vorbeam cu o prietenă și-i ziceam că eu cred că a plecat supărată pe mine, că nu am putut s-o însoțesc în ultima parte a vieții. Și acum trăiesc cu senzația asta și apăsa al naibii de tare pe conștiință.
Așa că, ai dreptate @Mihai, fiecare zi e un dar cât ne avem unii pe alții. Și ar trebui să ne spunem mai des „te iubesc”,(si nu numai perechii, ci parintilor, copiilor, prietenilor), mi-am dat seama odată ajunsă aici de cât de mult îi costă pe unii verbalizarea acestor două cuvinte.
@lectorarumana, sau s-o arătăm, dacă să spunem e prea greu.
Da, citind rândurile astea, mi-au revenit în minte niște gânduri…de multe ori trăiam cu tristețea că nu am știut să apreciez mai mult anumite clipe de viață…parcă aș fi vrut să mă facă atentă cineva, să mă tragă de mânecă, să nu trec – din copilărie, neștiință ori grabă, sau prea multă fericire – peste niște frânturi de bucurie…
Îmi amintesc de bunică-mea…În ultimii șapte ani ai vieții a locuit la noi, a luat-o mama dintr-un sat de departe. Nu se mai putea descurca…Știu doar că a schimbat parfumul casei, dar pentru mine parcă abia atunci începuse să fie ”acasă”. Mai ales după baie îmi plăcea, căci își pieptăna părul lung și alb, și-l prindea, și îl acoperea cu un ciumber, așa cum îi zicea ea. Era un tulpănaș negru tivit cu o broderie firavă de un altfel de negru…și atunci începeau glumele și poveștile. Trupește era neputincioasă, dar avea atâta luciditate și haz, că mi se părea că știa exact ce vreau să aud…
În ultimii doi ani ai vieții, memoria și boala au transformat-o. Mama o spăla, ea nu mai știa de nimic, dar atunci trăiam o stare confuză, căci după baie maică-mea mereu îi punea ciumberul altfel. Mi se umplea inima de lacrimi, dar n-am îndrăznit să-i spun nicicând maică-mii că nu e cum ar trebui să fie. Tulpanul acela parcă era puntea de cuvinte dintre noi și mă necăjeam că mama rupea legătura asta imaginară…
Eram în clasa a noua când a murit. A fost singura dată când m-am chinuit groaznic să nu plâng…pentru că aveam impresia că plângând,prin lacrimi, se va scurge și risipi toată durerea pe care o simțeam…Nu știu cât plâns a curs în mine, dar sigur- sigur simțeam că sunt făcută din sloiuri plutitoare…Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta…Oricum, ciumberul l-am păstrat, maică-mea a scos hainele să le dea de pomană, nu se simțea lipsa. Nici nu l-am cerut…doar l-am ținut printre haine și, când mai făceam ordine, îl scoteam să mă uit la peticul ăla negru de pânză ca la un izvor de lumină. Și era parfumul de acasă…trist este că la ultima mutare cu casa l-am pierdut, și nimic nu-l mai poate înlocui.
Începusem să zic de dorința de a ști să prețuim mai mult anumite momente…Cu timpul însă mi-am găsit o altă explicație…poate că nici nu trebuie să le prețuim atunci, tocmai ca – gândindu-ne apoi la acele clipe – să ni se graveze amintiri vii în sufletele noastre, amintiri cu parfum…
PS Ai mei sunt pe-aici…Azi o să-i sun de două ori…
@Paula, poate nu numai azi…
Bine punctat! Că ne pândește gândul ăla călduț cu ”săptămâna viitoare”…
Cred ca cel mai important este ca iti amintesti cu drag de el, ca ti-e dor, ca mirosi cureaua aia uneori….stii, de fapt asta inseamna ca tatal tau si-a facut datoria, iar faptul ca ne spui noua lucrurile astea, inseamna ca el nu a murit, traieste acolo in amintirea si in inima celor care isi amintesc cu drag de el..
Tatal meu a plecat in urma a cu zece ani, atunci am crezut ca se opreste lumea in loc, nu intelegeam de ce mai continua sa se faca ziua, a fost una din cele mai dureroase experiente din viata mea,si acum uneori mi-e groaznic de dor de el, atunci merg in cimitir si efectiv vorbesc si plang acolo ( pentru o perioada e suficient, ma alina asta, de parca m-ar auzi)…
Alteori merg si pentru ca nu sunt singura doar plang,nu pot vorbi ca probabil cei care m-ar auzi ar zice ca sunt nebuna, si plec fara sa-mi fi potolit macar putin dorul de el 🙁
Mama, e si ea tot mai bolnavicioasa si fragila, ma gandesc cu groaza ca va veni ziua in care nu voi mai fi „copilul ” nimanui……
@OVANA, fără cuvinte…
un BIG like !!
@sorin, nu l-aş fi vrut. Adică nu aş fi vrut să-ţi dau ocazia să mi-l dai.
nici eu nu vreau asa, dar ai atins un punct sensibil:relatia tata-fiu .si asta merita .
@sorin, merită, aşa e.
@Paula T, am fost incapabilă să-mi cadă o lacrimă la înmormântare. Nu mai trăisem până atunci sentimentul ăla de împietrire și acum, rememorând zilele alea mă văd precum un zombi trebăluind de colo-colo, să-mi țin capul și mâinile ocupate.
Am câteva lucruri materiale de preț rămase de la ea, dar ce n-aș da s-o mai aud o data zicându-mi:” danisorul meu”.
@lectorarumana, probabil că am simțit la fel. Mie mi-ar fi consolare acest lucru, ca o punte de amintiri între noi și bunici. Îți mulțumesc.
Odihneasc-se în pace!
@Gigi, aşa să fie!
Revin și cu o poveste scrisă de mine pe facebook acum câteva luni…
Ora de istorie
Elevii mei sunt clasa a IV-a… niște zbenguieți pe care îi fugăresc zi de zi cu programe și exerciții – doar-doar le-o fi mai bine în clasa a V-a.
La istorie, primele ore…vorbim despre arbore genealogic, familia maternă și familia paternă…ca să înțeleagă mai bine le propun să scrie prenumele bunicilor materni și apoi prenumele celor paterni…Aaaa…atâta le trebuie…copiii sunt minunați atunci când pot spune ceva despre ei. E încântare…și să vezi ce cu mândrie spuneau ei, răsuna clasa de nume și prenume și ochii lor scânteiau de bucurie…
Când deodată o voce micuță dar înfiptă mă ia pe nepregătite: ”Dar pe ai dumneavoastră cum îi cheamă???” ”Pe ai mei îi chema…” și în acel moment nu pot să rostesc coerent vorbele, mi se pune un nod în stomac…încerc să trec repede…(mă gândesc de când nu le rostisem numele…numele…)
Revin în focul luptei: ”Ce iaște istoria, zi școlerule, haide, haide, că e mult până departe…”
În drum spre casă reușesc să mă adun…încerc să le spun numele cu voce tare. Ce a mai rămas din tot ce au trăit ei? Ce să încapă mai întâi în numele lor? Iubirile, deznădejdile, luptele, bucuriile, necazurile, liniștile…să încapă tot într-un nume! Și da, parcă dacă rostești cu voce tare, toate astea plutesc în aer. Plutesc frânturi de viață pe lângă noi, și nici nu le mai simțim intensitatea…Au devenit oare incolore?…Nu, vreau să cred că nu…aș prinde orice bucurie ori lacrimă din zbor…
Merg către casă și repet: Gherghina, Dumitru, Nicolae…iar și iar…
@Paula, voi vreţi să mă faceţi să nu mai fiu în stare de nimic azi?
@Mihai, m-am trezit, m-am spălat pe dinți și față și zic sa ma pun pe citit. De atunci tot picur la unele comentarii. Mă bag la un film, hai, vinde și tu ceva!
E nevoie și de articole si comentarii ca astea de azi, nu vezi ce incursiune am făcut prin sentimente…
Totdeauna mă enervez nițel când mă sună mama și o cam reped la telefon. Aceleași întrebări tot timpul…
Dar citind acest articol…parcă a schimbat ceva.
Mulțumesc!!!
@ealeganus, ştiu EXACT ce zici. Cu plăcere!
Eu nici măcar n-am apucat să beau o bere cu al meu. Şi asta fiindcă perioada aia între vîrsta de la care aveam voie alcool şi pînă l-am pierdut, am fost puţin „încordaţi” de principii. Fiecare cu ale lui. Făcusem armata, eram bărbat…
Acum realizez ce bou am fost. Dar tot ce mai pot face e să plîng. Bărbăteşte…
@krantz, mai pot să zic ceva? 🙁
Am un pretenaș, Volodia il cheamă, gruzin dupa bunic, clujean după obârsie.Voli era orfan de mamă de la 7 ani, tatăl era A.N.-eu (cine nu știe ce-seamnă să-ntrebe).Și-mi zicea referitor la tatăl meu : „Când văd ce prost ii taică-to, parcă-mi pare bine c-am fost orfan…”.Io mai băgam o gură luuuuungă de bere, apoi se lăsa liniștea…nicicum nu-i bine câteodată.
@Batranu’, mamă, cum a fost asta. M-ai lăsat mut.
Asa am ajuns sa imi pese de ceea ce zic altii doar cand raman blocat in w.c.-u, in rest e foarte important doar ce cred eu.Rima ii apartine lui Cheloo.
@Batranu’, aşa şi trebuie.
Ce înseamnă A.N-eu?
@Iulian, cred că ceva de genul „autor neidentificat”.
A.N.-Autor necunoscut
M-ai făcut să plâng. Îi cu Billy, iar asta înseamnă că-i bine. Atât am în minte.
@Din Cartea Evei, aşa sper şi eu, să fie împreună.
@Mihai..as vrea sa comentez, dar…nu stiu ce as putea spune. Vorbele par lipsite de sens….stiu, doar, un lucru…acolo unde e, te priveste si te asculta…chiar daca nu I-ai spus ce ai dorit sa ii spui, nici acum nu e tarziu…si, sa stii…stie cat de mult ii lipsesti…
@SorinB, şi dacă nu ştie el, ştiu eu.
Dumnezeu să-l odihnească-n pace! Cred ca cei pe care-i iubim vor rămâne lângă noi și după ce nu vor mai fi pe lumea asta!
@Iulian, cu siguranță.
Mai intai nu pot sa nu remarc cat de sensibili, destepti si talentati sunt cititorii tai!
Si-apoi, fiecare pasaj din post-ul tau mi-a sclipit in minte cate-un flashback cu tatal meu. Care nici el nu mai e de-aproape trei ani.
Si tatal meu ne-a dus, pe mine si pe-un var, sa facem poza la fotograf, in oras. Avea o placere sa facem poze la fotograf, numai ca de-obicei chema pe-unu’ acasa. Dar acum era o altfel de zi, era ziua cand isi ingropa un copil, pe sora mea de trei ani. NU-nteleg ce-a fost in capul lui, dar am mers la fotograf si-am facut poze: eu intr-o masinuta metalica si cu pedale, probabil identica celei de care zici tu, iar el si var’miu langa un urs mare, impaiat. Am poza si-acum, toti trei avem doliu la haine. Eu aveam 4 ani si chiar imi amintesc ziua aceea.
Apoi, legat de ceas…cand eram in clasa a doua, s-a chinuit sa ma faca sa cunosc ceasul ca sa-mi ia unul. Mi-amintesc perfect ziua, era spre vara, implineam 7 ani si eu ma grabeam in dimineata aceea sa nu intarzii la scoala. Iar el a venit mandru la mine cu un cesulet mic, Chaika parca, cu o curelusa de piele impletita, pus frumos intr-o cutiuta cu pretul pe ea, 460lei. Stiu ca mama l-a certat c-a dat atatia bani pe ceas, dar era ceva f important ptr el ca eu sa am ceas la mana.
Pana si ochiurile tale mi-au amintit de prima mea zi de scoala, cand invatatoarea, ca sa ne faca sa vorbim, ne-a intrebat ce-am mancat la micul dejun. Iar mie imi facuse tata un ochi, cu marginile albusului usor maronite si c-un galbenus cam tare ptr gustul meu. Dar asa stia el!
Si cu toate ca n-a fost un exuberant cu noi sau vreun sensibil, am cateva amintiri frumoase cu el. De exemplu, era un mare mancator de dulce, si-asta i-a si grabit sfrasitul. Eram mici si sub pretextul ca ne duce la cofetarie, isi facea el plinul de prajituri. Mergeam la prima cofetarie, mancam cate-o prajitura eu si frate-miu, el doua, apoi intram in a doua cofetarie, noi nu mai puteam, el -doua, luam de la Vasilescu, cofetarul copilariei mele, cate-un carton de prajituri si daca ne-ntalneam cu nea Miron, al’ de facea inghetata si-o vindea din caruciorul lui congelat, pe strazile Focsaniului natal, mai manca vreo doua, ca sa se racoreasca.
Si multe-multe…mi-e dor de el!
@moatza, uite că te-am făcut să-ţi aminteşti nişte chestii. E bine.
Amintirile de când eram copii ne rămân în minte pentru restul vieţii. Eu îmi amintesc multe evenimente cu toate detaliile. Iar părinţii mei ştiau să facă de toate, erau magici şi nu mai era nimeni ca ei. E frustrant că nu pot fi la fel de „magică”. Mama a murit acum aproape 3 luni şi tot nu pot să cred, îmi pare rău că nu am putut să fac pentru ea măcar jumate din ce a făcut ea pentru mine. Tata e în continuare cel mai bun om din lume. Să sperăm doar că cei plecaţi dintre noi sunt fericiţi, într-un loc mai bun.
@Andreea, poţi să fii şi tu magică. Pentru copiii tai aşa vei fi.
Sincer nu prea mă văd făcând copii. Trebuie să ai cu cine să îi faci şi trebuie să le asiguri o viaţă bună. Nu vreau să îi fac doar ca să se confrunte cu prostia care creşte în lume într-un ritm alarmant.
@Andreea, o să vină el şi momentul ăla. 😉
Eu nu am amintiri cu parintii mei pentru ca nu au fost dar in schimb am cu bunica mea care din pacate nu mai este:(,ea imi lipseste mult.acum seara am sunat-o pe maica mea dupa aproape doi ani si am intrebat-o doar ce face si a fost foarte rece.ai fost norocos Mihai sa ai asa un tata!!!!!
@lori, 🙁
Amintiri legate de tata am puține, pentru că mai mult a fost absent iar majoritatea amintirilor sunt triste 🙁 Ce vreau să spun e că întotdeauna am încercat sa le las pe cele rele deoparte si sa ma gândesc doar la cele plăcute. Oricât de mult mi-a greșit e tatăl meu si i-am iertat toate greșelile pentru că știu că regretă foarte mult! L-am iertat pentru că doar datorită lui m-am născut! Nu i-am spus niciodată cât țin la el dar sper să știe asta! Îmi pare rău pentru pierderea tatălui tău, Mihai! 🙁
@Giorgia, şi eu regret chestii pe care nu i le-am spus. 🙁
Mie a cam început sa îmi pară rău ca nu a fost la nunta mea dar sper sa aibă zile să ajungă la nunta nepoatelor!!!
@Giorgia, vine, vine. Ştiu eu.
Mihai, nu ne vom întâlni față-n față probabil vreodată, dar nu mă consider genul care crede în tot felul de ezoterisme și fantasme. Vreau doar să-ți spun că ceva mai profund după moarte sau în clipa morții, nu știu, dar există. Uite un exemplu, tatăl meu a murit într-un accident în decembrie 2013, înainte de Crăciun. În noiembrie îmi spune că vrea să vină neapărat la București să-și vadă nepoții. Eu, bineînțeles ”ocupat” cu seriviciul, îi spun să nu vină că am o predare. El totuși ajunge, vede copiii și pleacă. La poartă m-am uitat după mașină și mi-a venit în cap gândul dacă o sa-l mai văd, deși era destul de sănătos pentru 66 de ani. OK, cu vreo 3-4 zile înainte de a muri a venit o cucuvea (da, ca-n poveștile alea) și a țipat atât de tare la geam la 3 noaptea că m-am trezit și eu și soția …. tot cu ceva zile înainte, soția vine și-mi spune” ”Te-am visat azi noapte că plantai în pământ un brad mare!” Ea l-a asociat cu venirea CRăciunului, dar mie nu mi-a plăcut deloc. Aceste semne cred că există, dar noi suntem prea ”ocupații” cu cele zilnice materiale și nu mai vrem nici măcar să ne lăsăm în voia acestor lucruri. L-am visat pe Tata 2-3 luni în fiecare seară, multe, multe cu înțeles sau nu știu …pănă când mi-am propus să mă trezesc dacă-l mai visez, altfel o iau razna … și nu l-am mai visat. Dar, după câteva luni iar …. Și eu am telefonul lui încă în telefon …
@Dragos, citeşte asta: http://mihaivasilescublog.ro/2014/01/24/glume-de-dincolo/
Pentru toți care își amintesc de tatăl lor sau sunt tați, puteți asculta această melodie. A se urmări versurile.
http://search.yahoo.com/search?p=cats+in+the+cradle+lyrics&ei=utf-8&fr=chr-yie11
@Dragos, cred că n-am puterea să fac asta. 🙁
Absolut, Mihai! Emotionant, adevarat, sicer si viu. Iar mie, care ma simt vinovat, pana in strafundul sufletului, pentru faptul ca n-am putut fi langa tata in momentul despartirii lui definitive de lumea aceasta, mi-a trecut, chiar acum, un cui inrosit prin inima. Da, am avut, la fel ca si tine, putine momente cu tata. Dar mirosul lui, mirosul „a tata”, nu mi-a putut disparea din minte. Ca si parfumul delicat de violete cu care-si „dadea” prima fata care a insemnat ceva pentru mine. pierduta si ea, desigur, caci de la o vreme, pierderile nu se mai contabilizeaza, desi nu se pot uita. Ma rog pentru sansa tuturor fiilor din lume de a-si putea intalni tatii ( ma rog, parintii, daca vreti) intr-o alta lume, caci, nu-i asa, ar trebui sa ni se mai acorde o sansa, chiar daca n-o meritam.
@Kosta, ar trebui, da. 🙁
Tata face niste cartofi prajiti celebri!!! In rest e bun de cure de slabire ca nu mananci nimic din ce gateste el.Din fericire inca mai e pe aici. Nu stiu pentru cat timp ca nu e prea bine. Stiu ce zici, ca si eu sunt cu „hai ca sun maine ca acum am treaba”. Valabil si pentru mama. Doar ca in ultima vreme, dupa ce-o bag pe aia cu „am treaba” imi aduc aminte ca peste cinci minute poate fi prea tarziu.
Poate pentru ca am realizat ca prezentul e cel care conteaza. Trecutul nu mai exista, e doar o proiectie a noastra, o amintire, iar viitorul iar nu exista caci este doar o presupunere, o speranta, o imagine pe care o proiectam noi.Si poate ca nu se intampla.
Asa ca ” call them now!” cine mai poate …
@LillysBoutique, cine mai poate…
Te citesc de câteva luni, dar e prima oară când simt nevoia să zic ceva.
Bunica mea, femeia care m.a crescut, care îmi zicea zilnic cât sunt de bună și de frumoasă, a murit acum 12 ani. Am un batic de.al ei pe care.l port pe umeri în fiecare toamnă. Un portofel pe care.l văd ori de câte ori deschid noptiera. O pereche de mănuși gri pe care le.am purtat chiar azi. Am o aluniță pe picior și una pe spate — cum avea ea. Mama se miră cât de mult semăn cu bunica ori de câte ori îmi ondulez părul.
A murit de 12 ani și durerea nu s.a atenuat. Peste 6 luni mă căsătoresc, iar ea nu o să fie acolo. Mămăița mea, de 1,50 și 45 kg. O mână de om, de o putere incredibilă. Esențele tari chiar sunt ținute în recipiente mici…
@Cătălina, ce mişto ai zis. Poate c-o să fie, dar fără s-o vezi tu.
Poate că sunt egoistă, dar aș vrea să o văd. Nu doar să o simt. Să o văd, să o aud, să o miros…pentru că după atâția ani, i.am uitat sunetul vocii. Șocul morții ei a fost atât de profund, încât am blocat amintiri. Înțeleg, asta e legea firii, însă…e dur și dureros când pierzi pe cineva drag. Accepți că omul drag s.a dus, dar…de uitat, cine uită?
Să vă fie părinții și bunicii sănătoși, să vă bucurați de ei, care.i mai aveți. Da, bătrânețea e urâtă și enervantă, pentru noi, cei tineri, dar dispariția unui om drag e terifiantă.