Ascultă-mă, poate voi fi şi profesoara copilului tău!

Pentru că uneori mă manâncă rău de tot în fund, în loc să mă tratez, pun pe Facebook câte o chestie din asta:

Şi nu că lucrurile n-ar fi stat exact cum am scris (cei doi minori blonzi au reuşit să facă iureş în vagonul de metrou), dar au început comentariile, unde lucrurile o iau mai mereu razna, după cum puteţi constata şi singuri. Iar în urma lor, am primit pe email două texte legate de subiectul „copii” şi am fost avertizat că mi se mai pregăteşte un al treilea. Pe primul dintre ele mi l-a trimis Mata Hari şi îl aveţi mai jos. Pe al doilea, mai dur şi mai direct, o să-l citiţi mâine.

Fata care semnează cu pseudonim de spioană celebră şi-a exprimat o singură dorinţă: „aş vrea să aflu şi părerea cuiva de cealaltă parte, a unui parinte pus într-una din situaţiile respective”.  Luaţi de citiţi.

Timp de șase ani am predat limba engleză în mai multe centre de limbi străine. Mi-au trecut prin clasă sute de elevi, de la copii de șapte ani, la liceeni de 18 și chiar mai mari. De unii dintre ei mi se mai face dor, cu cei mai mari am mai păstrat legătura, cu mulți am amintiri tare frumoase. Băi, nene, dar sunt unele întâmplări care mă lasă, în continuare, perplexă, mulți ani mai târziu.

Nu știu cum se făcea, dar în fiecare an am avut câte două-trei clase dificile. Dificile la modul că mă lua durerea de cap când intram la oră. Indiferent de vârstă, copiii erau obișnuiți să se exprime așa cum voiau, oricând, oricum, oricât de tare – în continuare nu înțeleg de ce simțeau nevoia să țipe, în loc să vorbească normal, oricui îi asculta sau nu. Ce conta că era un adult în față, că erau acolo cu alt scop, că îi deranjau și pe ceilalți, că se muncise la greu pentru activitățile pe care le întrerupeau senini? Păi nu mi s-a răspuns, la un moment dat, cu ”mami te plătește, deci pot să fac ce vreau”, când tot atrăgeam atenția unui puști de-a doua? Na-ți-o frântă, boțul de copil de opt ani mi-a explicat el scurt cum stă treaba, cu un argument care mă îndoiesc că-i aparținea.

Altă dată, am rugat mama unui puști de-a șaptea – să-i spunem ”Gigel” – să ne vedem, să stăm puțin de vorbă, pentru că băiatul nu se mai oprea din vorbit aiurea în timpul orelor. A venit, părând ușor deranjată de inițiativa mea – inițiativă luată după mai multe sesizări telefonice, făcute după oră. După fiecare discuție, Gigel se potolea o oră-două și-o lua de la capăt.

Reproduc cu aproximație dialogul cu mămica, o doamnă foarte classy, inteligentă, astute business woman:

– Știți, din păcate, deși am mai discutat, și cu dumneavoastră și cu el, Gigel continuă să deranjeze orele. Aș vrea să găsim o metodă de a-l face să înțeleagă că asta nu e benefic nici pentru el, nici pentru colegi. La urma urmei, copiii vin aici cu un scop, colegii lui chiar își doresc să învețe, într-o atmosferă plăcută etc etc. (argumente servite, în mod repetat, și lui Gigel – degeaba. I-am explicat frumos și logic, că era deștept puștiul. N-a mers. Am încercat cu șantaj emoțional – că, uite, colegii vor să învețe și voi sunteți prieteni, nu vrei să-ți ajuți prietenii să învețe? Ntz, nu voia. Am dat și în ego – vezi, și colegul tău – să-i zicem ”Marcel” – vorbea, dar s-a hotărât să fie atent și a prins o grămadă de chestii noi, o să știe mai multe ca tine. O fi, dar Marcel e un fraier acum, hăhă).

– Cum anume vă deranjează (vă, pentru numele lui Dumnezeu, tot la mine vedea problema)?

– … Așa cum v-am mai spus, vorbește cu colegul de bancă. Atunci când nu mai stă nimeni lângă el, vorbește cu colegul din partea opusă a clasei. Nu se implică în activități, pentru că (ați ghicit) preferă să ne povestească diverse.

– Da, vedeți dvs., Gigel e un copil sensibil și foarte inteligent. Îl încurajăm să comunice cât mai deschis cu noi și să ne spună mereu ce gândește.

– Sunt de acord cu dumneavoastră, dar…

– În plus (șoc! trunchiul din care sărise „aşchia” Gigel nu se putea opri din vorbit), nu mi se pare atât de grav că vorbește cu colegii. La urma urmei, copiii trebuie încurajați să se exprime liber.

Jumătate de oră mai târziu, tot nu reușisem să clarificăm de ce nu se pupau ideile noastre de exprimare liberă – și slavă Cerului, toate locurile în care am lucrat puneau accent pe asta și se preda în consecință – și de ce e deranjant când Gigel țipă către Marcel, pe care-l mutasem strategic (credeam eu) cinci bănci mai în spate. Până la sfârșitul anului, am aflat ce călători a mai întâlnit Gigel în autobuzul 385 (vorbeam despre mijloace de transport – ”am văzut un homeless în 385, hăhăhă. Puțea!”), despre ce gay e să fii gay (pe-asta nu mai știu ce-a declanșat-o) sau ce nivel de paladin mai atinsese el în nu știu ce joc. Pe mamă n-am mai sunat-o, doar l-am sancționat la purtare. L-a durut în paladin.

Cu Marcel e o poveste similară, dar cu final mult mai fericit. În cazul lui, era nevoie de un factor declanșator, nu începea să vorbească de nebun. Dar și când începea… La început de an, și Marcel întrerupea exercițiul de vocabular să ne spună câte scame a găsit în buric și-i răspundea lui Gigel, comunicând peste multe rânduri de bănci. După vreo două telefoane, a venit mama lui Marcel la școală. I-am prezentat aceleași argumente. Mi-a explicat că fusese mai timid când era mic, că l-au împins să vorbească și că nu prea știa când să se oprească. Am înțeles ce-a zis, a înțeles ce ziceam eu – s-a potolit și puștiul.

Altă școală, altă vârstă – clasa întâi – cam aceeași Mărie. Măria avea șapte ani, fusese în mai multe țări decât am ajuns eu, până la 30+ și n-avea buton de oprire. Sau de dat mai încet, în public. Măria era în clasă cu Vasilică, Georgică, Andreiuțu și Geluțu. Măria dădea tonul, iar trupa veselă îi ținea isonul. Eram la lecția despre mâncare, aflam ce mâncase ea la prânz, ce mâncaseră ceilalți, ce urmau să manânce, la ce restaurante au fost in weekend și cum în Dubai e un restaurant într-un acvariu. Lecție despre familie? Măria ne spune că sora ei a murit la naștere și, brusc, toți mogâldeții de șapte ani încep să înșire necroloage. Nu era Măria, nu era tărăboi. Invitată la discuție, mama Măriei n-a înțeles care e problema, că doar copilul spunea ce știe – nu ne aflăm într-un loc în care se învață lucruri noi? Ba da, doamna mama Măriei, eu pot la fel de bine să-mi iau bocceluța și să mă duc acasă.

Și alte asemenea. Nu spun, n-au fost toate clasele așa și toți părinții la fel de intransigenți și dornici să-i încurajeze să se exprime, at all cost. Dar cei care au fost mi s-au părut prea laissez faire, cu atitudine care îi formează greșit pe copii.

sursa foto