Urlătorii din subteran

Fară îndoială că există situatia în care eşti nevoit să răspunzi la telefon chiar dacă te afli într-un vagon ultra-aglomerat de metrou. Te sună şeful sau aştepţi un răspuns la vreo chestie urgentă, nu ai de ales şi dai curs apelului. Dar întotdeauna o să ai si varianta de a-i spune interlocutorului sunt în metrou acum, dar vă sun eu după ce cobor, în câteva minute. Prea puţine sunt cazurile în care o astfel de replică nu va avea efectul scontat şi cel din partea cealaltă să nu-ţi dea răgazul necesar sprea a-l suna cănd poţi purta o convorbire în condiţii adecvate.

Dar asta este gândirea mea înapoiată de retrograd, care mai are încă tendinţa absurdă de a se supune regulilor bunului simţ. Pentru că, in realitate, în fiecare zi asist la desfăşurarea unor adevărate conferinţe telefonice ţinute din subteran. Aşa că, am identificat (desigur fără să-mi propun asta, dar multe din marile descoperiri ale omenirii s-au făcut din pură întâmplare) care sunt cele două tipuri de humanoizi care vorbesc la telefon din metrou.

Primul ar fi „şoptacii”. Frate, jos pălăria pentru ei, măcar reuşesc să facăasta, fără să deranjeze pe nimeni. Păi am stat zilele trecute lângă o tanti care a vorbit la mobil, fără întrerupere, cale de … staţi să le număr… cinci staţii (de la Tineretului la Aviatorilor). Să mor eu dacă am reuşit să aud vreun cuvânt, deşi era fix lângă mine, practic stăteam lipiţi. La un moment dat, devenise chiar enervant că femeia vorbea şi eu nu reuşeam  să înţeleg nici măcar o propoziţie amărâtă. Îmi venea să-i urlu: da’ zi-i cucoană un pic mai tare, măcar să fiu si eu în tema. Ultimele doua staţii a stat jos, în faţa mea. Parcă mă uitam la un peşte în acvariu. O vedeam deschizând gura, dar niciun sunet nu răzbătea până la mine.

Cel de-al doilea tip, cei care mă scot cu adevărat din minţi, sunt „urlătorii”. Nu se poate să nu fi întâlnit măcar o dată pe cineva care vorbea tare la telefon, în mijlocul vagonului full de oameni. Fraţilor, eu rămân cu gura căscată când îi văd (şi aud) cu câtă uşurinţă îşi expun în public probleme din viaţa personală. Numai săptămâna asta am asistat la vreo trei chestii deosebite, răcnite în telefon.

O discuţie despre o operaţie nereuşită (noroc, că nu era ceva grav, m-am lămurit pe parcusul discuţiei… eu şi ceilalţi aproape o sută de oameni din vagon, care aşteptau cu sufletul la gură deznodământul).

În ziua următoare o propunere, respinsă cu brio, de a face paştele împreună cu mama ei (el era cu mine în vagon şi se pare că dezvoltase un obicei de a o numi pe soacră-sa „mă-ta”, atunci când îî pomenea soţiei despre ea).

Şi, cel mai recent, câteva concluzii succinte ale unei tipe care ieşise de la un interviu pentru angajare şi acum împărtăşea impresii cu prietena ei (se pare că angajatorul nu era ce trebuie, dar eu cred că minţea de rupea, ştiind că n-or s-o angajeze ăia).

Toate trei au fost dimineaţa, la oră de vârf, când trenurile gem de lume. Interesant, nu?

Mă întreb cât de mare trebuie să fie gradul de nesimţire ca să poţi face aşa ceva? Uite, eu ştiu că am o voce sonoră. Oricât de mult aş încerca să ma controlez, când vorbesc la telefon tot se aude de parcă strig de pe un deal pe celălalt. Prin urmare, nu aş face asta în ruptul capului, cu atâţia oameni în jur. Din acest motiv, mă simt îndreptăţit să cred că aştia care rag prin metrouri ştiu clar cât de sonor vorbesc. Da’ li se rupe. Deci, aşa cum ziceam, nesimţiţi.

Aştept ziua când voi fi suficient de montat, ca să-mi ardă de ceartă la prima oră şi să-i spun unui urangutan din ăsta: prietene, să mor eu dacă mă interesează ce mai face mă-ta!

sursa foto