Vineri seara era frig rau, mai si ploua, deci aveam un chef de iesit din casa, cam cum are magarul de bâtă. Dar m-a sunat un prieten si mi-a zis ca n-am cum sa ratez filmul de la opt, de la Studio. Eu o tot dadeam cu ihi, poate vin, dar in gand imi ziceam ca dupa ce inchid telefonul, il dau pe silent, ma bag in pat si dimineata mai ies de acolo. Numai ca omul m-a simtit pus pe ţeapă si mi-a dat decisiva: uita-te la trailer, ca sa vezi ce pierzi daca nu vii. M-a pus dracu’ si m-am uitat. Zece minute mai tarziu eram in drum spre cinematograf, sa vad Whiplash. Cu speranta in suflet ca de data asta reusesc sa nu mai stau la balcon. Nu de alta, dar rotulele mele sunt inca afectate, dupa experienta trecuta. Am reusit, multumita amicului meu care a stat de doua ori la coada. Prima oara ca sa afle ca nu mai sunt locuri decat in primele doua randuri si la… balcon. A doua oara dupa ce s-a prins ca la sapte si jumatate se anuleaza rezervarile. La 19.31 era din nou la ghiseu. Si a pus el mana pe cele mai bune „anulate”. Randul şapse. Like a boss.

Odata intrat in sala, cand am dat cu ochii de Irina Margareta Nistor, mi-am spus ca suntem salvati. Daca pica subtitrarea, cum veveritza_bc nu cred ca era prin sala, punea Irina Margareta mana pe un microfon si ducea filmul la bun sfarsit. Macar mai aveam si eu flash-uri din copilarie, cu Cichicean.

Ah, ce bine, mi-am adus aminte ca voiam sa va intreb ceva: aveti idee, criticii de film mananca mult? Ca era o fata din asta, care se baga in seama cu organizatorii si tot nota ceva pe un lap-top. Bai nene, era atat de mare (ea, nu calculatorul) ca eu initial am crezut ca-si noteaza retetarele shaormariilor din Bucuresti, intr-un excel care mai cuprinde distributia Mc-urilor din toata tara si programul KFC de sarbatori. De-aia va intrebam, criticii astia se consuma mult pe interior, nu?

Sa trecem totusi la filmul propriu zis. Care este despre un pustan din State si cum vrea el sa ajunga tobosar in cea mai tare formatie de jazz. Acum as putea sa ma cac pe mine si sa va povestesc cat de mult imi place mie jazz-ul si ce meloman innascut sunt eu. Sau cum ascultam din frageda pruncie Buddy Rich si Charile Parker. Dap, exact asa faceam, doar ca nu.

Totusi cumva trebuie sa prestez p-aici, sa va conving sa va duceti sa-l vedeti, pentru ca merita. Si atunci mi-am adus aminte ca m-am intalnit la Studio, in sala, cu colegu’ Eftimie. Bă, imi zic, e imposibil sa nu fi scris omu’ ceva despre Whiplash. Ia sa vaz. Si-am avut dreptate, a scris. Loaţ de citiţ! Cronica adevarata, old school, nu ce fac papitoii astia din ziua de azi, care mai au un pic si-ti vorbesc chiar despre filmul in sine. 😉

Sa stiti ca am totusi o chestie la care il contrazic: tipa aia, care facea poze in sala, nu semăna nicidecum cu Cartarescu. Era leit Marcel Iures tanar.

Ca fapt divers, pentru ca era festival de film si psihanaliza (sau invers, nu retin exact), dupa vizionare trebuia sa-si faca un pic de reclama vorbeasca si doctorul Cristian Andrei (nu va dau link, pana si eu am auzit de el). Dar cand a inceput cu „modelul tatalui” si alte rahaturi de gen, m-am tirat urgent din sala. Pai mi-era somn de la sosire, acum chiar riscam sa adorm dracului pe acolo, cu creierul gata psihanalizat. Nu zic, poate sunt eu mai retrograd, da’ ceilalti care s-au carat (peste jumatate, spre trei sferturi) ce-au avut? Tot inapoiati?

Una peste alta, cand o sa apara in cinematografe, mergeti sa-l vedeti. E misto.

P.S. Cinemagia anunta premiera in Romania ceva mai incolo de decembrie. Mai precis prin februarie.