In fata mea, in metrou este o mamica ce se chinuie cu trei copii dupa ea. Doi baieti (unul 3-4 ani, celalat 10-11) si o fata (6-7 ani). Stau toti patru pe scaune si discuta sau se joaca. Urla, tipa, se harjonesc. Na, sunt copii, ce sa le faci? Iti zgaltaie un pic creierii chiraiturile, asa de dimineata pe burta goala, dar zambesti si iti spui ca asa ai fost si tu candva. Mama intervine doar cand decibelii urca prea sus.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc. Parinti si copii am mai vazut eu prin metrou. Altceva m-a pus pe ganduri. Eu stateam in picioare, fix in fata lor. I-am avut sub ochi si urechi, cale de sapte statii. Nu am cum sa va mai reproduc fidel dialogurile dintre ei, dar va pot face o sinteza cu cele mai importante, pe care le-am retinut:

-Vreau tableta! Fetita catre mama ei. Raspunsul a fost ceva de genul ca o sa-i ia la un moment dat.

-Ti-am facut freza ca la fotbalisiti. Baiatul cel mare, dupa ce ii ridicase parul in cap, sub forma de creasta, celui mic.

-Mi-ai promis ruj. Tot fetita, catre mama.

-Daca ei ii iei tableta, vreau si eu telefon. Baiatul cel mare, catre acelasi parinte greu incercat.

-Tu nu vrei sa te faci mare si sa-ti iei bemveu ics sase, ca al lu’ Nea Nicu? Mama, intr-o interogare mustratoare catre cel mic, care refuza sa faca nu stiu ce.

-Daca nu termini, te las in metrou! Mama catre fetita, la coborare, pentru ca cea mica se alinta.

-Fraiere! Baiatul cel mare, catre cel mic, cand „fetele” o luasera inainte.

Nu stiu, dar cred ca este ceva bolnav in societatea asta in care traim. Si anume, totul!

mihai_vasilescu_world

sursa foto