Dacia 1300 cu imbunatatiri…continuare

Continuarea episodului 1  

Si-am ajuns la Barlad. La nunta. Acolo, in cele din urma, mi-au fost si mie indeplinite ambitiile „soferistice”.  Pen’ca taica-meu a gasit de cuviinta sa traga la masea. Doar era nunta lu’ nepoata-sa. Numai ca, era nevoie de o masina. Mereu mai apar „chestii” de rezolvat pe ultima suta de metri. Si cine era singurul cu permis, care nu consumase alcool? Ihi, chiar eu. Deci nu a avut de ales. Cand mi-a dat cheile masinii, a fost cat pe ce sa i le smulg cu antebrat cu tot.

Am facut la curse prin Barladul ala…Daca ma gandesc bine, amintirile mele de la nunta vara-mii sunt foarte vagi si confuze. In schimb, as putea sa va spun cu aproximatie (a trecut mult timp si de-aia) cam pe unde stateau jumatate din invitatii „loco”.

Imi placea o duduie dintre invitati. Blonda, cu tot ce trebuie in „dotare”…buna tare, ce sa mai vorbim. Un fel de Pamela Anderson „avant la lettre”. Luminita, pe numele ei, prietena buna cu sora miresei, adica cealalta vara a mea. M-as fi „bagat”, dar pentru asta trebuia sa stau dracului potolit, la „vrajeala”. In timp ce, eu eram numai pe drumuri, cu volanul in mana. Ayrton Senna scria pe mine. Si pe buna dreptate. Femei mai gaseam eu, dar nu se stia cand o sa mai conduc, dupa ce se „trezea” taica-meu. Dar, dupa cum v-am mai spus, daca stii cum sa ceri, sunt sanse foarte mari sa si primesti. Si am primit. Ca sa impace si capra si varza, Universul a hotarat ca blonda trebuie sa dea o fuga pana acasa. Nu mai tin minte de ce si cred ca nici nu ma interesa. A venit sa ma roage s-o conduc pana la ea. Sa ma „roage”, auzi. O duceam si in spate, dar cu masina? Hai sa mergem. Cand sa plec a aparut si vara-mea. Cica sa trec sa-i iau si ei ceva de acasa. Trec ma.

sursa foto

Plec cu Luminita cea blonda si buna. Bla, bla, bla…stam de vorba. N-apucam prea mult. Care ati fost prin Barlad, poate intelegeti si de ce. Daca ai un brat „format”, dai cu piatra dintr-un capat in celalalt. Ajungem la ea acasa. Zice s-o las pe ea acolo si sa ma intorc s-o iau, dupa ce ma duc si la vara-mea. Asa facem. Coboara femeia din masina, iar eu ma gandesc sa-i arat cum sta treaba cu „smecheria”. Plec cu un mare scartait de roti. Dar prelung asa. Taica-meu, daca ar fi fost de fata, facea icter mecanic sau atac cerebral. Ce nu luasem eu in calcul, era noroiul de pe jos. Praf i-am facut „toaleta aia buna”, pentru nunta. Noroi, din cap pana in picioare. Partea misto este ca nici macar nu am observat. Eu plecasem in tromba, convins ca am lasat-o pe fata cu gura cascata (nici macar nu eram asa departe de adevar). Nu ma mai uitasem in spate. De-aia, zece minute mai tarziu, cand m-am intors s-o iau, nu intelgeam ce are de plange. Printre suspine mi-a arata rochia distrusa. Acu’ mai da-te la ea, cretinule.

sursa foto

Da’ o parte buna tot a fost. A doua zi, cand a vazut taica-meu masina intreaga, nu i-a venit sa creada. Si m-a lasat sa conduc pana la Valcea. Tot drumul!!! Si mai mult de atat, cand am ajuns acasa, mi-a inmanat cheile de rezerva ale masinii si mi-s pus cu o voce solemna: „astea sunt ale tale, dar te rog sa ai grija”! Pam-pam. Aveam acces liber la haladuiala pe soselele patriei.

In my dreams… Smecher mare Vasilescu senior. Avea niste capacele antifurt, pe toti butucii usilor masinii. Care se deschideau cu o cheie speciala. Ei bine, p-asta o avea intr-un singur exemplar. Care statea numai la el. Deci puteam sa iau cheile de rezerva, sa mi le bag in…

Da’ nici el nu stia cu cine se pune. Am descoperit relativ repede unde tinea ascunse cheile „alea” bune, cand nu mergea cu masina. Le luam, slabeam antifurtul pana putea fi scos cu mana si imi vedeam de treaba linistit, cat era el la munca. Inainte sa se intoarca, il strangeam la loc. Mai era un singur impediment: kilometrajul. Trebuia „manarit”, pentru ca si-l nota, ca sa vada cat consuma. Devenisem un adevarat expert in scos cablul de kilometraj si insurubat la loc. Puteam s-o fac si legat la ochi, pe un vapor aflat in plin tangaj.

sursa foto

Lucrurile au mers asa o buna bucata de vreme. Cred ca mai bine de juma’ de an. Pana intr-o zi, cand era acasa si as fi avut nevoie sa plec undeva cu masina. Trebuia sa ies din oras. Ti-ai gasit, nici n-a vrut sa auda.

– Nu pleci nicaieri. Nu ai suficienta experienta. Ai condus de doua-trei ori si acum te crezi sofer, zbiera cu vena aia groasa de pe tampla, zbatandu-se de indignare.

El, saracul, asa credea. Ca experienta mea se marginea la datile cand se mai milostivise el sa ma lase sa plec. Nu m-a mai rabdat inima si i-am zis, doar asa ca sa ma racoresc:

– Hai sa-ti spun eu o chestie: am condus masina asta mai mult decat iti poti tu imagina! Mult mai mult! Si nu s-a intamplat absolut nimic. Are ceva in neregula ???

S-a uitat la mine cu un zambet trufas:

– Ai condus pe dracu’. Crezi ca nu as fi vazut? Notez cati kilometri sunt pe bord, la fiecare plin.

Si cu mutarea asta isi imagina ca m-a facut sah-mat. Da’ i-am servit si eu un „gambit” de nu s-a vazut:

– Ca eu nu stiam asta?! Ti-i notezi in carnetelul din bord. De-aia scoteam cablul de kilometraj.

Ha, cine era sah-mat acum? Nici macar nu si-ar fi putut imagina asa ceva. Nu avea nici cea mai mica idee unde e cablul ala, dar sa-l mai si scoata. Zob era. A plecat fara sa mai scoata un cuvant. N-a mai vorbit cu mine macar doua saptamani. Serios va zic. Dar macar asa l-am lamurit ca nu le stie el pe toate.

Din momentul cand am reinceput sa comunicam, subiectul „masina” n-a mai reprezentat o problema. Victoria mea fusese totala. Si impotriva unui „catar” ca taica-meu, era cu atat mai pretioasa.

sursa foto

P.S. M-am intors la Luminita, doua luni mai tarziu. Cu trenul…