Pipera. Ora 8.45. Siruri lugi de „robotei” se revarsa de la statia de metrou catre cladirile corporatiilor din zona. Grabesc pasul, nu de alta dar se contorizeaza intarzierile. In fata mea un „robotel” vorbeste la telefon. Nu aud ce discuta. Schimba cateva fraze cu interlocutorul. In continuare nu aud ce vorbeste. Dar il vad ca se opreste. Se uita in stanga si in dreapta, se apropie de unul din gardurile ce pazesc cu strasnicie o banca. Departeaza un pic telefonul de la ureche, se apleaca si plin de elan…vomita. Ma opresc. Sunt genul care nu ramane indiferent pe strada. Imi zic „poate o avea omul nevoie de ceva”. Dar nu apuc sa fac un pas spre el, ca omul se indreapta si isi re-apropie telefonul de ureche. De data asta percep clar: „coaie, ce ziceai, ca n-am auzit”? M-a bufnit rasul. Omu’ in nici un caz nu avea nevoie de ajutorul meu. Si totusi, chef Martea ? Ca altfel nu-mi explic… Tipul era pe la 25 de ani si parea genul care-si intoxica ficatul, frecvent.
Sa aveti o zi buna!
Poate era bulimic!
Hmmm…nu cred…mi-l imaginam lejer la o shaorma cu de toate, dupa ce termina de intoxicat ficatul.
bah stelistule… poate omu’ nu prea stie zona si s-a gandit sa isi lase urme ca sa stie pe unde sa se intoarca acasa. altfel cum dracu sa vomiti cu o asa seninatate in timp ce vorbesti la telefon cu „coaie”?
M-ai luat cu „bah stelistule” ? Sa inteleg ca ai iesit din silenzio stampa cu echipa favorita ?
mai am vreo 3 luni – http://dohotaru.com/blog/sper-sa-indeplinesc/ – sa vezi dovada si sa ne ocupam si de trafic si alte dedesubturi internautice 😉
Boratul spontan face ziua mai palpitanta. Si mie imi place.
Fix asa am zis si eu. 🙂
Si tu erai un robotel daca o ardeai la ora aia prin Pipera.