Să „ne râdem”, dar mai cu grijă

Mi-am adus aminte de întâmplarea de mai jos, ieri, exact în momentul în care am primit un comentariu prin care respectiva voia să-mi corecteze o greșeală (inexistentă, de altfel). Amuzant este că, în încercarea de a mă mustra pe mine, ea chiar scrisese ceva greșit. Chiar când îi răspundeam, am avut un flash cu povestea de mai jos.

Fraților, în gimnaziu am făcut română cu cea mai tare și cea mai a dracului profesoară din Vâlcea. Carmen Farcaș, pe numele ei, temut de toată suflarea școlarilor din oraș. De altfel, toți prietenii mei sunt convinși că bruma de gramatică pe care o am în cap se datorează maică-mii (care este tot profă de română). Eronat! Tot ce am prins s-a întâmplat datorită groazei cu care așteptam orele de română. Bine, a avut și mama partea ei de merit, nu pot să neg. Mai ales când m-a rupt cu bătaia după ce am luat primul trei din viața mea, chiar la materia ei. Nu ştiu de ce, dar n-a apreciat foarte tare când s-a întâlnit, absolut întâmplător, cu madam Farcaş care i-a spus amical: „dragă, i-am dat un trei tăntălaului tău, că a venit cu tema nefăcută”. Cuvinte care, nu înţeleg de ce, au avut aspura maică-mii efectul pe care îl are o pânză roşie fluturată în faţa unui taur. 

În fine, revenim la doamna profesoară. Femeia era sau este (sper că încă mai pot să vorbesc la prezent despre ea) o domnișoară bătrână, plină de prințipuri, care știa carte cum se cuvine. Old school, cum s-ar zice. Bine, zvonurile spuneau că ar fi avut la un moment dat o relație, dar nimeni nu putea să jure că e adevărat. Iar dacă chiar existase în viața ei vreun bărbat suficient de curajos, cred că la primul dezacord făcut a fugit în Alaska și nici acolo nu se simțea suficient de în siguranță. Bag mâna în foc că erau nopți polare când tresărea în somn, lac de apă la minus patrușcinci de grade, cu impresia clară că a intrat madam Farcaș peste el in iglu. Sărea din pat ca apucatul și două-trei zile după aia, nici carnea de focă parcă nu mai avea gust. Mă rog, să nu mai divagăm.

Cum să vă zic eu ca să înțelegeti cam care era atmosfera la orele de română? O mai țineți minte pe Isoscel din „Liceenii”? Era o glumă, și încă una slabă, pe lângă ce trăiam noi la clasă. Vă spun foarte sincer că eu scapam minim trei picături de pipi în chiloți, de fiecare dată când o vedeam intrând cu catalogul în mână. Și am sentimentul acut că nu eram singurul. Pai credeți că și-ar fi permis Mărculescu să-i zică lu’ madam Farcaș, pe tonul ăla plângăcios și rârâit „tovarhășa phrofesoahră, dhați-mi bhroasca înapoi”? Niciodată, mai degrabă te duceai la decapitare decât să îndrăznești așa ceva.

Uite, să vă zică băiatu’ ce s-a întâmplat la o fază aproape identică. Adusesem și noi un iepure, pentru disecție, la școală. La un moment dat a început să foșnească urecheatul în dulapul unde-l băgasem și ni l-a dibuit zbirul cu fustă în secunda doi. Evident, ne-a întrebat ce-i cu el acolo. Când a auzit care urma să-i fie cruda soartă, s-a albit la față și ne-a spus cât se poate de răspicat că ne lasă corijenți pe toți dacă omorâm animalul. Și nu glumea deloc. Ca dovadă, deși de despicat tot l-am despicat pe iepurilă, secretul a fost straşnic îngropat în adâncurile laboratorului de științele naturii. Profa de bilogie ne-a promis că nu va spune nimănui și s-a ținut de cuvânt. Știa si ea că ne îngoapă pe toți dacă o scapă gura. Hai, că ați prins cam care era tabloul.

Ei bine, ne aflam la una dintre orele de română despre care vă povestesc și madam Farcaș tocmai ne preda niște chestii. În clasă era concentrare și liniște, nu se mai auzea nimic în afară de vocea ei. Nici nu avea cum să fie altfel, să șușoștești cu colegul de bancă sau să te vadă că visezi cu ochii deschiși, puteau să fie greșeli aproape fatale. La un moment dat, aud o scurtă foială în banca din spatele meu și apoi simt cum unul dintre colegi se ridică în picioare. Profa se întrerupe și se uită întrebătoare la el peste ochelari, în semn de „ce s-a întâmplat”. Și ăla slobozește pe gură:

-Tovarășa profesoară, Cumpănașu se râde de mine!

(desigur, într-o altă viată sau dimensiune poate ar mai fi avut importanță cine era Cumpănașu, acum vă spun eu că nu are).

Privirea aruncată peste ochelari căpătase brusc intensitate de laser:

-Poftim? Ia mai spune o dată!

Bineînțeles că zăbăucul ăla n-a sesizat nici uitătura tăioasă, nici tonul amenințator. Senin, s-a apucat să repete:

-Cumpănașu se râde de mine.

Madam Farcaș s-a uitat la el exact cum priviți voi la un gândac nimerit din greșeală în farfuria cu ciorbă de burtă, cu nețărmurită scârbă. Apoi, pe un ton aproape imperial, i-a spus:

–Băiatule, verbul „a râde” nu este un verb reflexiv. Iar tu, la ora mea, ai îndrăzneala să folosești „se râde”?! Nota doi. Stai jos!

Și i-a pus pe loc un doi în catalog. Delațiune, delațiune, dar cu gramatica nu ne jucăm, da?

P.S. Care sunt șansele ca tipul ăsta să mai fi folosit vreodată în viața lui „se râde” sau „se merită”?

sursa foto