Duminică, la „Ce mi-a plăcut”, a lăsat colegul @Tudor un comentariu atât de mișto că mi-a făcut ziua. M-am gândit că era păcat să nu vi-l las și vouă, iar după ce-o să citiți o să înțelegeți și de ce.

…

Mi s-a întâmplat în anul de grație 1997 să plec de la București spre Arad, într-o frumoasă dimineață de sâmbătă, ca să îmi iau primul pui de Husky pe care l-am avut.

Mașina, o Dacia break din 1992, tocmai fusese la revizie în service dedicat pentru schimburi uzuale și un simering la cutia de viteze care pierdea ulei.

Vreme minunată, pe la 8:30 eram deja pe Valea Oltului, drum liber, forjă, și deodată POC! Cedase transmisia. Evident, am aflat ulterior că nimeni nu se obosise măcar să completeze uleiul la cutie, darămite să efectueze operațiunea solicitată.

Era la câteva zile după ce Connex (actual Vodafone) lansase primul serviciu GSM din România. Nevastă-mea avea deja abonament la ei, a avut semnal până am trecut de Bolintin și a mai văzut o umbră de semnal pe la Sibiu.

Eu aveam de ceva vreme o faimoasă cărămidă de telefon NMT de la Telefonica. Care avea acoperire însă cam pe toate zonele populate și circulate.

Pus mâna pe telefon, găsit o platformă, adusă epava la Vâlcea, la service-ul de la intrarea dinspre Sibiu.

Intru în curte, service-ul deschis, întreb cu cine pot vorbi și mi se indică o direcție spre mijlocul parcării.

Acolo trona o masă cu față de masă albă, împodobită cu o baterie de vin alb la gheață. Lângă ea, un domn îmbrăcat regulamentar ca ospătar: pantalon negru și cămașă albă – maestrul (maistru, de fapt), „șeful la service”.

Îmi zice că nu e nicio problemă, să descarc mașina, că se repară. Îl cheamă pe „Gigel”, un băiat de vreo 19 ani, și îl însărcinează cu cazul meu.

Băgăm mașina în hală, era circa 10:30, o suie pe elevator și se apucă de demontat. Greu, greu de tot pentru el, cred că Gigel lucrase la cel mult 5-6 Dacii la o intervenție mai mare decât schimbat plăcuțe de frână și nici atunci singur.

Până pe la 12 am reușit împreună (plecase între timp tot personalul care mai meșterea ceva pe acolo) să dăm cutia jos și să o desfacem, moment în care toate cunoștințele noastre de mecanică adunate împreună nu ne mai foloseau la nimic. M-am dus să-l caut pe maestrul „ospătar”.

L-am găsit după multiple căutări peste gard, în vecini, la un șpriț, a venit să inspecteze cutia, a constatat că avea priza directă ruptă de un rulment blocat și pe la 12:30 s-a dus să facă rost de ea. Cu piesele în mână i-a explicat lui Gigel ce are de făcut, eu am înțeles, Gigel nu. Totuși, unindu-ne forțele, am reușit să schimbăm piesele (deja făceam parte din echipă, eram murdar până la coate).

Și totuși am ajuns într-un moment de impas pe la 14:30-15. Nu reușeam să închidem carcasa cutiei. Maestrul dispăruse definitiv după ce a adus piesele.

Și totuși norocul ne-a surâs pe la orele 15, când a apărut în zonă un mecanic venit să-și ia nu știu ce din vestiar și care a observat impasul în care echipa noastră se afla. I-au trebuit exact 10 minute să asambleze cutia, după care a plecat în treaba lui.

Până pe la 16-16:30 am reușit cu Gigel să asamblăm la loc mașina, era boboc.

Dar maestrul continua să fie foarte discret, a apărut după 17:30 ca să încheiem socotelile.

Menționez că în timpul ăsta colega mea de viață a reușit să termine o carte stând călare pe un stivuitor mort din curtea service-ului.

Evident că nu aveam destui bani cash la mine pentru intervenție, dar era epoca în care rezervele erau în dolari – era anul în care se devalorizase leul cu 50% într-o zi.

Nicio problemă, m-a luat maestrul cu mașina lui (băuse moderat, nu exagerase) și m-a dus la hotelul din centru, unde mișunau valutiștii. A deschis geamul la mașină, l-a strigat pe unul, ăla a venit pas alergător la mașină, i-a spus să-mi dea un curs bun și s-a rezolvat tranzacția bancară instant.

Ne-am întors la service, am plătit, ne-am suit în mașină și colega îmi zice că nu mai vrea niciun Arad, niciun câine, să mergem acasă, că se făcuse deja aproape 19.

Am zis bine, așa facem, dar când am ieșit din curtea service-ului am greșit, în loc să fac stânga spre București am virat dreapta spre Arad. La 22 eram la un hotel din Deva, am anunțat stăpânii fiarei că ajungem doar dimineață și duminică, pe la ora 10, eram deja înapoi spre casă cu ăla micu’.

Am avut parte de un cățel foarte fain timp de aproape 15 ani, nu regret o clipă că a stat colega mea de cameră îmbufnată până aproape de Deva.

Din păcate s-au mai estompat detaliile, dar ziua aia parcă era desprinsă dintr-un scenariu pe care nu ți l-ai fi putut imagina sub nicio formă. Decorul din service, oamenii cu care am interacționat erau parcă din Kusturica…