Da, prieteni, s-au întors postările alea imbecile cu cai făcuți din sfeclă și copii cu șase degete pe care nu-i apreciază nimeni. Doar că s-a trecut la nivelul următor, s-au transformat în amintiri duioase de pe vremea comunismului.

Am văzut în ultimele săptămâni zeci de postări precum asta:

Evident, nu sunt identice, dar rețeta e cam aceeași: o poză făcută cu AI în care apar o Dacie (neapărat o Dacie 1300) și o familie tipică acelor ani, iar textul care însoțește poza este retardo-nostalgic și, evident, cu ridicat în slăvi cât de bine era pe vremea aia.

Ceea ce n-ar fi neapărat ceva rău dacă n-ar fi niște minciuni împuțite prin omisiune, în sensul că toți cei care postează căcaturi din astea uită să spună niște lucruri esențiale despre vremea aia când ne era atât de bine.

Uite, să luăm exact cazul postării de mai sus și să facem o lejeră analiză pe text:

Așa arătau drumurile lungi prin România de altădată…

O Dacie trasă la umbra copacilor, o pătură întinsă pe iarbă, ouă fierte, roșii, pâine și un radio care mergea încet în apropiere. Nu existau benzinării moderne la fiecare pas și nici restaurante pe toate drumurile.

Când familia pleca la mare, la munte sau la rude, mâncarea pentru drum era pregătită de acasă. La un moment dat, se căuta un loc cu umbră, mașina era oprită, iar toată lumea cobora pentru un mic popas.

Copiii alergau în jurul mașinii, părinții desfăceau pachetele, iar masa simplă părea mai gustoasă decât orice meniu sofisticat. Se bea apă din termos, se asculta radioul și se privea șoseaua aproape goală.

Drumul nu era doar o etapă care trebuia parcursă repede. Era parte din vacanță. Fiecare oprire, fiecare peisaj și fiecare gustare deveneau o amintire.

Tu ai prins popasurile cu familia și Dacia pe marginea drumului?

Ce mâncare nu lipsea niciodată din bagaj?

Hai să vă explic ce-au uitat să spună despre aceasta familie care plecase cu Dacia 1300 spre mare.

Păi, în primul rând, dacă erai din Arad (am luat un exemplu la întâmplare) și plecai cu mașina spre mare, puteai să faci și o zi întreagă, și mă refer aici la cele 24 de ore pe care le are o zi, pentru că autostrăzi nu vedeai decât în filme. Romantic, este?

Măcar de-ar fi fost asta cea mai mare problemă, dar nu, nici pomeneală. Cea mai mare problemă era că existau șanse enorme să nu ai suficientă benzină pentru a ajunge la mare. Și nu doar la mare, ci oriunde ai fi avut de ajuns.

Pentru că jegoșii ăștia cu „ce bine era pe vremea aia” uită să spună că benzina era raționalizată. Ați văzut voi cozile alea kilometrice la benzină de prin Rusia? Fix așa erau și la noi, doar că fără să fim în război, fără să ne bombardeze nimeni rafinăriile, ci doar pentru că așa își dorea un oligofren care conducea țara asta.

E posibil să nu știți, dar benzina era raționalizată, se dădeau câte 20 l pe lună, așa că dacă voiai să ajungi la mare trebuia să strângi benzină niște luni bune de tot, ca să fii sigur că îți ajunge până acolo și înapoi.

Prin urmare, toata lumea care pleca pe undeva în concediu cu mașina avea în portbagaj măcar o canistră cu benzina economisită, dacă nu două.

N-aveai cum să pleci fără așa ceva, dacă distanța pe care o aveai de făcut era mai mare de câteva sute de kilometri, pentru că riscai să nu mai ai cum să te întorci acasă. Prin urmare, absolut tot ce băgai în portbagaj, de la mâncare la haine, puțea îngrozitor a benzină. Dacă nici asta nu e nostalgie pură…

Și nu, nu puteai să cumperi benzină de la puținele PECO-uri existente pe drum, pentru un motiv extrem de simplu pe care vi l-am zis deja mai sus: nu se găsea. Sau, dacă se găsea, nu-ți vindea nimeni, era păstrată pentru localnicii care primeau cota de 20 de litri.

Da, trebuie să fiu corect până la capăt și să spun că mai erau momente în care găseai pe drum câte un PECO dispus să vândă benzină celor aflați în tranzit. Exact asta era formularea de pe cartonul lipit în geamul benzinăriei „vindem pentru tranzit”. Și da, îți vindeau, dar tot cu stat la coadă, că doar nu era să te bagi în față, te-ar fi linșat localnicii care stăteau și ei tot la coada aia.

N-o să uit în vecii vecilor cum eram în drum spre țară, undeva în județul Galați, și pe drum taică-meu a observat că la PECO-ul din Moreni se dă benzină pentru cei aflați în tranzit. Am stat câteva ore la coadă, pe o căldură absolut dementă, ca să luăm nenorociții ăia de 20 de litri pe care ți-i dădeau.

Apropo, știți cum se stătea la coadă la benzină pe vremea lui Ceaușescu? Stăteai și așteptai la volan, iar atunci când trebuiau să se miște mașinile, toți șoferii coborau și le împingeau, pentru că doar nu erai nebun să pornești motorul ca să mai consumi câteva miligrame de benzină. Benzina era prețioasă, nu o iroseai ca prostul. Tot drăguț și nostalgic, nu?

Încă ceva, că tot suntem la capitolul mașini. Trebuia să ai un mare noroc să duci de la cap la coadă un drum de câteva sute de kilometri fără să i se întâmple nimic Daciei 1300.

Toți, absolut toți șoferii aveau în portbagaje adevărate mini-depozite de piese auto, pentru că era aproape imposibil să nu ți se strice ceva la mașină. Te mai lăsa o bujie, se mai spărgea capacul de delco sau te lăsa pompa de benzină, era aproape imposibil să nu apară ceva. Taică-meu avea un dulăpior special, în portbagaj, cu piese de genul ăsta.

Dar chiar și dacă nu se strica nimic la mașină, tot nu scăpai măcar fără un jiclor înfundat (mă rog, eu i-am zis jigler toată viața, dar cică nu e corect). Nu exista să scapi fără să sufli în nenorocitul ăla de jiclor, se înfunda tot timpul, pentru că benzina era de foarte proastă calitate.

Să vă mai povestesc și că vara erai nevoit să pleci de acasă în creierii nopții, ca să apuci cât mai mult drum pe răcoare? Pentru că, prieteni, nu aveți idee în ce hal se putea încinge Dacia aia, iar aerul condiționat în mașini era o noțiune total inexistentă. Bine, nu vă mai spun.

Nu pot să închei fără să vă zic câteva cuvinte și despre mâncarea pe care o menționează, la fel de nostalgic, cei cu postările astea. Mâncarea aia pe care o cărai după tine o mâncai de nevoie, nu de plăcere.

O dată că mirosea a benzină, după cum am spus mai sus, dar pe lângă asta gândiți-vă cam în ce hal se făcea de la căldură. Pot să pun pariu c-am mâncat mult salam și multe șnițele stricate în copilăria mea atât de romantică.

Dar, hei, ce mai conta atâta vreme cât „fiecare oprire, fiecare peisaj și fiecare gustare deveneau o amintire.”. Futu-vă-n gură cu amintirile voastre de căcat!

Altfel, da, era foarte frumos că eram tineri, dar în afară de tinerețe nu există nimic care să te facă să-ți aduci aminte cu plăcere și cu nostalgie de perioada aia, lucru pe care îl știu foarte bine și jegoșii ăștia care postează.

Doar că o fac cu un scop foarte bine determinat: să strângă cât mai mulți analfabeți. După care, fix înainte de alegeri majoritatea paginilor care postează căcaturi din astea își schimbă numele în „Îl iubim pe Călin Georgescu” sau „Roexit – România afară din UE”. Proștii sunt deja acolo, trebuie doar să le dai ce vor să audă.