Nu știu cum stătea situația la voi când erați copii sau, mă rog, adolescenți, dar în Vâlcea apăreau mereu tot felul de jocuri noi care o perioadă erau la modă. În sensul că veneau în valuri, dintr-odată toți ne băteam cu cornete sau toți jucam v-ați ascunselea ori castelușul. Sau mai știu eu ce.

După o vreme inevitabil ne plictiseam și venea la rând altă modă, cu alt joc pe care îl juca toată lumea. Cam așa se petreceau lucrurile și țin minte că, la un moment dat, a apărut moda ping-pong-ului sau a tenisului de masă.

Nici măcar nu știu cum a reușit sportul ăsta să devină o modă, pentru că, după cum prea bine știu cei care au trăit pe vremea aia, erau șanse foarte mici să găsești în comerțul de stat palete și mingi.

Ah, apropo de mingile pentru tenis de masă, tocmai am avut un flash acum când scriam. Băi, oameni buni, voi făceați fumigene din mingile alea?

Nu știu cine a descoperit, probabil un geniu rămas anonim, că dacă îmbrăcai o minge din aia de celuloid în ambalaj de staniol (din ăla argintiu de la ciocolată) și-i dădeai foc, urma un spectacol absolut surprinzător.

Fraților, o singură pârlită de minge de ping-pong, preparată în felul ăsta, îți putea scoate din apartamente un bloc întreg, toți fiind convinși că undeva a luat foc ceva și că e incendiu. Și nu vorbesc din auzite, eu personal am făcut asta. 😀

Ce-i drept, n-am scos un bloc întreg în stradă, ci doar scara pe care stăteam eu, dar i-am scos pe toți din case, convinși fiind că e gata, s-a terminat, or să ardă toți ca șobolanii dacă nu fug de acasă.

A fost, de altfel, și una dintre puținele dăți în care nu m-a pârât niciunul dintre prietenii mei. Prin urmare, n-am mâncat bătaie de la maică-mea. Ceea ce în sine a constituit un mic miracol.

Așa, revenind. Spuneam că, la un moment dat, a apărut moda tenisului de masă printre toți copiii de la bloc. Modă care se lovea de problemă foarte greu rezolvabilă: nu prea existau la orice colț de stradă mese de tenis pe care să joci.

Așa că, după cum îi stă bine românului, am fost nevoiți să improvizăm, în sensul c-am început să mergem acasă la Crocu, în sufrageria căruia se găsea cea mai mare masă pe care o văzusem vreodată.

Masă din aia de mobilier de sufragerie, nu de tenis, masă care părea un obiect foarte important pentru părinții lui Crocu, altfel nu se explica de ce avea pe ea un fel de husă pe care trebuia s-o dăm mereu la o parte.

În rest, nu știu dacă chiar avea dimensiuni de masă de tenis, dar cu siguranță era pe aproape.

Acolo, în sufrageria lui Crocu, ne-am petrecut o bună parte dintr-o vacanță de vară, acolo mergeam în timpul zilei, când ai lui eram la muncă, să jucăm tenis de masă până se întorceau ai lui de la muncă.

Nici măcar nu știu cum de Crocu avea tupeul imens să facă asta, pentru că părinții lui erau cunoscuți ca fiind unii dintre cei mai ai dracu’ din bloc.

Taică-su ca taică-su, era genul ăla taciturn pe care nu cred că l-am auzit scoțând mai mult de cinci vorbe în toată perioada în care am locuit în acel bloc. Și-au fost mulți ani.

Dar maică-sa era genul de femeie care, dacă se uita la tine într-un anumit fel, îți îngheța sângele în vine de nu-ți mai trebuia nimic în viață.

De aia zic că nu înțeleg cum de Crocu putea să aibă tupeul incomensurabil să ne lase să intrăm la el în casă, unde să mai și jucăm ping-pong.

Exista totuși o condiție necesară și obligatorie respectată de toată lumea. Cam cu o oră înainte de a sosi ai lui de la serviciu, opream tot și ne puneam pe făcut curățenie și ordine, scopul fiind să lăsăm toate lucrurile exact așa cum le găsisem. Minimum o oră dura această operațiune, nu vă puteți imagina ce puteau să lase în urma lor niște copii strânși sub formă de turmă.

Făceam asta zilnic, ca să nu se prindă părinții lui Crocu ce se întâmplă în casa lor, pentru că altfel rămâneam fără masa de tenis ce șmecheră. O dată să fi găsit maică-sa ceva ce să i se pară suspect și la revedere, puteam să ne apucăm liniștiți de alt sport. De-aia ne lua măcar o oră să punem toate lucrurile din casa aia, la dungă, cum le găsisem.

Toate bune și frumoase, lucrurile mergeau în felul ăsta zi după zi. Vacanța de vară se scurgea într-un ritm extrem de sportiv care, până la urmă, cred că ar fi scos din noi măcar niște campioni județeni la tenis de masă, dacă într-o zi n-ar fi lovit neprevăzutul. Și n-a lovit oricând, ci în cel mai prost moment posibil.

Părinții lui Crocu plecau des la țară și, dacă aveau treabă acolo, uneori rămâneau mai multe zile. Exact așa cum s-a întâmplat și la finalul ăla de săptămână când Crocu ne-a anunțat triumfător că ai lui pleacă la țara și vor sta trei zile.

Voi înțelegeți ce zic eu aici? Trei zile întregi, cu masa din sufragerie doar a noastră, ceva de vis. Puteam să organizăm un turneu în toată regula, era mai ceva decât Olimpiada.

Eram în prima zi de libertate absolută când cineva dintre noi, nu mai țin minte cine, s-a sprijinit pe un corp din ăla de mobilă de living. Nu făcea nimic deosebit, doar stătea așa sprijinit, cu coatele la spate, uitându-se la o partidă aflată în plină desfășurare.

Doar că la un moment dat a fost nevoit să facă o eschivă rapidă când a venit o minge spre el. Nu știu cât de tare a apăsat în coate când s-a ferit, cert e că, în urma eschivei, raftul ăla s-a desprins, iar în cădere a antrenat și alte rafuri, rezultatul fiind crunt: corpul ăla s-a desprins de restul mobilei și s-a făcut praf și pulbere.

Când ne-a fost clar că dezastrul este ireparabil și ireversibil și că din corpul ăla nu mai aveai ce alege să pui la loc, m-am uitat la fața lui Crocu. Săracul era alb ca varul.

Vă dați seama că nu i-a mai ars nimănui de niciun tenis, am plecat toți la casele noastre urându-i să fie tare, c-o să aibă nevoie. Și chiar a avut, ai lui nu s-au dezmințit.

Mă gândeam cât de simplu ar fi fost în zilele noastre să înlocuiești corpul ăla imediat, până să se întoarcă ai lui. De fapt, ce tot zic, nu doar că-l înlocuiam, dar cred c-am mai fi prins și o zi întreagă de tenis. Azi intri pe internet, cauți mobilier living, și din două-trei click-uri ai rezolvat problema.

Să fi fost așa pe vremea aia, nu mai mâncau bătaie nici Crocu, nici Oacă, frate-su mai mare, care și-a luat-o și el pe motiv de complicitate: „ăsta e mai mic, n-are multă minte, dar tu ce-ai păzit?”. Da, da, fix așa a fost.

În plus, dacă rezolvam cu corpul ăla nici n-am fi fost nevoiți să ne lăsăm de tenis de masă. N-am să aflu niciodată dacă nu cumva în mine s-a ratat vreun mare campion. 😀

Acestea fiind zise, dacă aveți povești din astea care v-au marcat, vă dați seama că de-abia le aștept, da?