Hai să vă povestesc cu ce-o să mă „distrez” vara asta.

Copiii au examen de evaluare națională la finalul lui iunie, dar nu se termină totul odată cu cele două probe. Urmează eventualele contestații, după care înscrierea propriu-zisă la liceu, iar toate astea țin până pe 29 iulie.

Da, da, durează mai mult de o lună sa-ți vezi copilul înscris la liceu după ce-a terminat cu examenele. Noaptea minții, mă enervez doar când mă gândesc.

Vreți să vă spun cum arată o procedură de contestație în sistemul de învățământ din minunata țară locuită de vajnicii urmași ai dacilor liberi? Fiți atenți aici.

Așadar, copilul a terminat cu examenele și s-au afișat notele pe care le-a obținut. Moment în care constați că, deși se aștepta să ia în jur de 9,60 la una dintre materii, nota afișată e 8,10.

Evident, te apuci să-l mai întrebi o dată dacă e sigur că trebuia să ia peste 9:00, iar copilul jură pe roșu că s-a autoevaluat corect și că era exclus să ia sub 9:00. Buuun, păi atunci hai să facem contestație.

Ajunși în acest moment al operațiunii „contestația”, recomandarea mea pentru părinți este să se debaraseze de orice obiect ascuțit sau care s-ar putea transforma într-o armă, pentru că tentația să-l folosească va fi imensă.

După decizia de a face contestație, te apuci s-o și faci, nu? Primul pas este să vezi lucrarea, vrei să faci asta pentru că trebuie să te convingi că ai de ce să mergi mai departe cu contestația. Nu de alta, dar nu e obligatoriu să se obțină o notă mai mare, se poate foarte ușor ajunge și la o notă mai mică.

Așa că tu, părinte, trebuie să fii extrem de sigur că vrei să depui contestație, ca să nu cumva să faci vreo nefăcută. Și cum poți sa fii sigur de asta? Într-un singur mod: verificând lucrarea copilului, să te asiguri că și-a autoevaluat corect nota pe care ar fi trebuit s-o obțină.

Ăsta fiind primul pas al procedurii de contestare în care îți vine să folosești ca armă obiectul ăla pe care te-am sfătuit mai sus să-l lași acasă. De ce? Pentru că acesta este momentul în care o să afli că lucrarea nu poate fi văzută decât de către copilul însoțit de unul dintre părinți, nimeni altcineva nu are voie.

Desigur, există șanse să te pricepi la română sau matematică suficient de bine încât să poți evalua corect lucrarea copilului, dar cât de mari sunt ele? Cam câți dintre părinți sunt în postura asta? Puțini spre foarte puțini.

Prin urmare, ți-ai fi dorit să fie cu tine, când vezi lucrarea, un profesor sau altcineva care se pricepe suficient cât să poată evalua corect. Doar că, după cum spuneam, asta nu se va întâmpla niciodată, părintele și copilul sunt singurii care au voie să vadă lucrarea. Da, știu, când am aflat asta, mi-a ascuns Mara bâta de oină. Dar stați ca mai am.

Cetățenii de la ministerul educației (sau cum s-o mai numi instituția) s-au gândit și ei că nu toți părinții visează română sau matematică (mă și mir că le-a dat prin cap), așa că în acest moment al procedurii apare prima și singura chestie cât de cât inteligentă a procedurii.

În sensul că ai voie să arăți altcuiva, unui profesor sau cuiva care se pricepe, ce-a făcut copilul. Dar aici s-a oprit definitiv partea cu inteligența, atât au fost în stare să producă mințile ălora de la educație care au conceput procedura.

Dacă n-ați trecut prin asta, dacă nu știți despre ce e vorba, efectiv n-o să vă vină să credeți că e adevărat ce urmează să vă spun.

Din momentul în care ți se aduce lucrarea, ai la dispoziție 15 minute să faci ce știi tu mai bine să reții ce scrie în ea. Și trebuie să faci asta pentru că este tot ce vei putea duce unui profesor sau cuiva care se pricepe, ca să verifice dacă e bine sau nu să faci contestație.

Deci practic, ai 15 minute la dispoziție să reții ceva ce copilul a rezolvat cale de trei ore.

Ai zice că, fiind în anul 2026, cele 15 minute sunt mai mult decât suficiente, până la urmă nu trebuie să reții nimic, tot ce ai de făcut e să scoți telefonul și sa fotografiezi paginile lucrării, doar că ai zice prost. Citez din lege: „în timpul și după parcurgerea acestei proceduri, nu li se permite fotografierea lucrării”.

De ce nu ți se permite fotografierea unei lucrări, pe care ai voie s-o vezi, este ceva ce depășește mult puterea mea de înțelegere. Cum ar putea schimba ceva faptul că fotografiezi lucrarea? Dimpotrivă, ar ajuta imens pe toată lumea, inclusiv procedura de contestație în sine. Dar nu, în România nu merg lucrurile așa, trebuie să fim tâmpiți până la capăt.

Așa că singurul lucru pe care poți să-l faci este să te apuci să scrii pe ceva, în cea mai mare grabă, cât poți tu de mult din lucrarea respectivă. Voi înțelegeți ce zic eu aici? Pur și simplu îți notezi cu pixul, ca în secolul trecut, sperând să apuci să scrii cât mai mult și cât mai fidel din ce-a făcut copilul în lucrare. Pentru că doar așa vei afla dacă își are rostul contestația sau nu.

Hai că la matematică e un pic mai simplu, în 15 minute cred că ai timp să-ți notezi măcar rezultatele problemelor și exercițiilor din lucrare. Dar ce poți nota într-un sfert de oră dintr-o lucrare la română?

Cu ce-ai apucat să notezi de duci la cineva care se pricepe să-ți spună dacă are rost să faci contestație.

Dacă povestești toate astea cuiva dintr-o țară cu un sistem de educație cât de cât funcțional și avansat, o să spună că-l iei la mișto.

Nu, serios, cam cât de stupid trebuie să fii ca să gândești așa ceva? Cu ce încurca procedura dacă în loc de scris aveai voie să fotografiezi? Poate înțelegeți voi, că pe mine nu mă duce capul.

Fmm, viață și țară! Noaptea minții e puțin spus.