Articol scris de Claudiu plecând de la un comentariu de săptămâna trecută, pe care zice că nu-l mai găsește. E ok, cred că o să înțelegeți despre ce e vorba și așa.

P.S. Azi nu avem Iulia care e plecată la nu știu ce concurs de câini. Pe scurt, azi nu avem Iulia care ar face orice doar să nu muncească. 🤷‍♂️

Marți, 6 septembrie, ora 17:34

Andrei pleacă mâine la facultate. Geta tocmai a terminat de gătit sarmale. 183 de bucăți. Le-am numărat în timp ce ea le punea metodic în pungi, etichetate cu marker permanent, de parcă pregătea provizii pentru o expediție polară.

– De ce 183? am întrebat.

– Pentru că am avut varză pentru 183, mi-a răspuns logic.

Asta e, de fapt, toată explicația. Pentru că putea. Pentru că dacă nu face sarmale, ce face? Stă și realizează că omul în jurul căruia și-a construit viața timp de 18 ani urmează să dispară mâine și ea va rămâne cu mine? Cu mine, străinul din casa ei, bărbatul pe care îl cunoștea înainte să devenim părinți și pe care l-a uitat complet după?

Nu i-am spus asta. I-am spus:

– Sarmalele alea nu vor încăpea în frigiderul din cămin.

– O să facă loc, a răspuns ea, cu convingerea unui om care nu a văzut niciodată un frigider de cămin.

 

Marți, 6 septembrie, ora 22:13

Geta stă în camera lui Andrei. Eu știu ce face acolo, deși ușa e închisă. Miroase lucrurile lui. Hanoracele, prosopul de pe scaun, perna. Își face rezerve olfactive, ca un dependent înainte de dezintoxicare.

Am intrat fără să bat. Greșeală tactică.

– Ce faci?

– Verific dacă are totul, a mințit ea, ținând în mână un tricou pe care Andrei nu l-a purtat din 2019.

Ne-am uitat unul la altul. Doi oameni de patruzeci și ceva de ani, în camera unui adolescent, pretinzând că e normal ce facem.

– Geta, o să fie bine.

– Știu, a zis ea, complet neconvingător.

Apoi, după o pauză:

– După ce pleacă, despre ce o să vorbim?

A pus întrebarea în aer ca pe o grenadă dezamorsată. Noi doi. Singuri. Fără subiect. Fără scuză.

 

Miercuri, 7 septembrie, ora 6:00

M-am trezit și Geta făcea deja prăjituri. La șase dimineața. Prăjituri. Ca și cum Andrei nu pleacă la Cluj, ci pe Marte și ăsta e ultimul rămas-bun al civilizației.

– Geta, când o să mănânce toate astea?

– Când o să aibă chef, a răspuns ea, în genunchi în fața cuptorului, privind prin geam ca un om de știință la un experiment crucial.

Am numărat discret. 47 de prăjituri. Pentru un băiat de 18 ani care mănâncă sănătos de când și-a făcut Instagramul și a descoperit narcisismul corporal.

 

Miercuri, 7 septembrie, ora 10:52

Andrei a plecat.

Momentul a fost ciudat de protocolar. Geta l-a îmbrățișat 7 secunde – am cronometrat mental. Prea lung pentru un salut, prea scurt pentru un adio. Eu i-am dat mâna. MÂNA. Fiului meu. Ca și cum am fi încheiat o tranzacție comercială.

– Ai grijă, i-am zis.

– Sună dacă ai nevoie de ceva, a adăugat Geta.

– Ok, a zis Andrei, nerăbdător să plece.

Și asta a fost. Cincisprezece minute mai târziu, eram în casă. Doar noi doi. Pentru prima oară de… nu mai țin minte când.

Geta s-a așezat pe canapea. Eu la birou. Am stat așa vreo douăzeci de minute. În tăcere. O tăcere diferită de tăcerile obișnuite, cele întrerupte de „Andrei, cina!”, „Andrei, ți-ai făcut temele?”, „Andrei, ANDREI, ești în viață acolo?”

Asta era tăcerea permanentă. Tăcerea de acum încolo.

 

Miercuri, 7 septembrie, ora 11:34

– Vrei cafea? am întrebat.

– Da.

Ciudat. De obicei știam dacă voia sau nu. Acum trebuia să întreb.

 

Miercuri, 7 septembrie, ora 18:23

Geta a gătit. Din nou. De parcă nu existau inca 150 de sarmale și 47 de prăjituri în congelator.

Am mâncat la masă. Doar noi doi. Am pus farfuriile unde le punem mereu. Dar era și un al treilea loc, gol. Locul lui Andrei.

Nimeni nu l-a ocupat. Nimeni nu il va ocupa. E zona demilitarizată a mesei noastre.

Am mâncat în tăcere. Apoi Geta a zis:

– E ciudat.

– Ce anume?

– Că suntem doar doi. Parcă nu știu cum să mănânc in doi.

Avea dreptate. Cantitatea de mâncare era pentru patru persoane. Ea gătise din reflex pentru o familie care nu mai exista.

 

Miercuri, 7 septembrie, ora 23:47

Geta l-a sunat pe Andrei. Nu a răspuns. Era normal – e în prima zi de facultate, probabil cunoștea oameni, explora orașul.

Dar Geta a lăsat un mesaj vocal de 6 minute în care explica cu lux de amănunte:

Cum se încălzesc sarmalele (180 grade, 25 minute)

Cum să-și spele rufele (sortare pe culori, 40 grade maxim)

Cum să-și facă prieteni („fii tu însuți, dar nu prea mult”)

Cum să recunoască semne de meningită

Da. MENINGITĂ.

– Geta, șansele să facă meningită în prima săptămână sunt minime.

– Dar nu zero, a replicat ea cu victorie în ochi.

 

Joi, 8 septembrie

Prima zi completă fără copil în casă.

M-am trezit la 7:30. Târziu pentru mine. Nu era niciun motiv să mă trezesc devreme. Nimeni nu trebuia să fie dus nicăieri. Nu se auzea muzică din camera de alături. Liniște. Liniște de mormânt.

Geta era deja trează, desigur. Stătea la masă cu o cafea rece în față și se uita pe geam.

– Nu am dormit, mi-a spus.

– De ce?

– Pentru că era prea liniște.

18 ani ne-am plâns că nu avem liniște. Acum ne plângem că o avem.

Ironia e delicioasă.

 

Joi, 8 septembrie, ora 14:22

Geta a început să-mi povestească despre treburile ei. Lucruri mărunte. Că a văzut-o pe vecina Rodica la Kaufland, că au scumpit iaurtul, că trebuie să schimbăm robinetul de la baie.

Am ascultat politicos, dar realizasem ceva terifiant: nu mă interesa.

Nu pentru că sunt un om rău. Ci pentru că 18 ani am avut un subiect comun de conversație permanent: Andrei. Ce face Andrei, ce trebuie să facă Andrei, ce nu trebuie să facă Andrei, ce a făcut Andrei deși nu trebuia.

Fără Andrei, ce suntem? Doi colegi de apartament cu trecutul comun, dar fără un viitor convergent?

 

Joi, 8 septembrie, ora 19:45

A sunat Andrei. SINGUR. De bunăvoie.

Geta a sărit la telefon ca la un ajutor umanitar.

– EȘTI BINE??

– Da, mamă. Totul e ok. Doar voiam să vă zic că m-am instalat.

A urmat un interogatoriu de 15 minute:

Cum e căminul? („Ok”)

Colegii de cameră? („Normali”)

Ai mâncat? („Da”)

CE AI MÂNCAT? („Mâncare”)

Ai desfăcut sarmalele? („Nu încă”)

DE CE NU? („Pentru că nu mi-e foame de sarmale”)

După ce a închis, Geta părea desumflată. Voia mai mult. Mai multă nevoie. Mai multă dependență.

– E bine că se descurcă, am zis.

– Da, a răspuns ea. E îngrozitor.

 

Vineri, 9 septembrie

Prima mea sesiune cu psihologul. Singur.

Doamna Popa e în jur de 55 de ani, poartă cercei masivi și are în cabinet un citat înrămat: „The only way out is through.” Nu știu dacă e inspirațional sau amenințător.

– De ce ai venit? m-a întrebat direct.

– Nu știu ce să fac cu soția mea.

– Dezvoltă.

– Am fost căsătoriți 21 de ani. Din care 18 am fost părinți. Acum copilul a plecat și… nu mai știu cine e ea. Sau cine sunt eu. Sau cine suntem noi.

Doamna Popa a scris ceva. Probabil „identitate fuzionată cu rolul parental, perspective sumbre.”

– Și asta te sperie?

– Nu. Mă sperie că nu mă sperie destul. Adică, ar trebui să fiu devastat, nu? Dar în schimb simt… ușurare? Vinovăție pentru că simt ușurare?

A zâmbit. Nu un zâmbit reconfortant. Unul complice.

– Bine ai venit în divorțul emoțional de copilul tău. Cum merge?

– Prost.

– Corect. O să meargă prost încă vreo șase luni. Întrebarea e: vrei să rămâi căsătorit cu Geta după ce treci prin asta?

Și aia era întrebarea, nu? Nu „îmi e dor de Andrei?”. Ci: „fără Andrei ca proiect comun, mai am ce căuta cu femeia asta?”

 

Sâmbătă, 10 septembrie

Am încercat „o seară pentru noi”. Geta a sugerat. Am comandat mâncare, am pus un film.

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, amândoi eram pe telefoane. Ea verifica Instagram-ul lui Andrei (a postat o poză din campus, arată fericit, n-o etichetase). Eu citeam despre „cum să-ți reconstruiești identitatea după sindromul cuibului gol.”

La un moment dat ne-am uitat unul la altul și am râs. Un râs amar, aproape sincer.

– Suntem patetici, a zis ea.

– Suntem onești, am corectat.

 

Duminică, 11 septembrie

Geta a mers la biserică. Nu e religioasă. Dar mama ei îi spunea mereu „când nu știi ce să faci, du-te la biserică.” Deci s-a dus.

A revenit după două ore.

– Și? am întrebat.

– Nimic. Dumnezeu tace și el.

 

Luni, 12 septembrie

Sesiunea doi cu doamna Popa.

– Ai vorbit cu Geta?

– Despre ce?

– Despre cum vă simțiți.

– Nu.

– De ce?

– Pentru că dacă vorbim despre asta, devine real. Dacă nu vorbim, putem pretinde că e doar o fază.

– Dar ESTE o fază.

– Atunci de ce mă simt de parcă s-a terminat ceva permanent?

Doamna Popa s-a în lăsat pe spate în scaun.

– Să-ți spun ceva brutal?

– Vă rog.

– S-a terminat ceva permanent. Rolul tău de părinte activ, zilnic, prezent. S-a dus. Nu se întoarce. Andrei nu va mai fi copilul care are nevoie de tine în fiecare zi. Și nici Geta nu va mai fi femeia care colaborează cu tine zilnic la proiectul „Andrei”. Ăla era contractul vostru implicit. Acum contractul a expirat.

Tăcere.

– Deci ce fac?

– Negociezi un contract nou. Sau pleci. Dar nu poți rămâne în limbo, așteptând ca vechiul contract să se reînnoiască singur. Nu o va face.

 

Marți, 13 septembrie, ora 23:47

Geta, din nou: „Andrei, totul e ok?”

De data asta a răspuns. „Da, mamă. Totul e ok. De ce întrebi?”

„Așa. Nimic.”

După ce a închis, s-a uitat la mine.

– E ciudat, nu? Că sunt parcă dependentă. Ca și cum ar trebui să știu ce face non-stop.

– Pentru că 18 ani a fost jobul tău să știi.

– Și acum?

– Acum ești șomeră.

A râs. Apoi a plâns. Apoi a râs din nou în timp ce plângea.

– Ce fac cu tot timpul ăsta?

– Nu știu, Geta. Ce făceai înainte?

– Înainte de ce?

– Înainte de el.

S-a gândit mult. Prea mult.

– Nu-mi amintesc, a zis în final.

 

Miercuri, 14 septembrie

Terapie de cuplu. Prima sesiune.

Doamna Popa ne-a privit pe amândoi cu acea expresie clinică care spune „ah, încă o pereche în criză de identitate post-parentală.”

– Ce vă aduce aici?

– El m-a convins, a zis Geta.

– Ea refuză să vorbim despre elefantul din cameră, am zis eu.

– Ce elefant? a întrebat doamna Popa.

– Că fără Andrei, nu știm de ce suntem împreună.

Geta s-a înroșit.

– Asta nu e adevărat.

– Atunci spune-mi: ce-ți place la mine? Ceva ce nu are legătură cu faptul că sunt tatăl lui Andrei.

Tăcere. Mult, mult prea lungă.

– Vezi? am zis triumfător, deși victoria era groaznică.

Doamna Popa a intervenit:

– Geta, e o întrebare corectă. Dar și tu, ce-ți place la Geta? Ceva ce nu are legătură cu faptul că e mama lui Andrei?

Am deschis gura. Am închis-o. Am redeschis-o.

– E… responsabilă?

– Asta e o calitate de angajat, nu de partener, a observat doamna Popa, necruțător.

Eram doi străini într-un birou, realizând că singura lor legătură tocmai a plecat la facultate.

 

Joi, 15 septembrie

Am încercat. Efectiv am încercat.

Am invitat-o pe Geta la cină. Undeva frumos. Ne-am îmbrăcat. Am rezervat. Am mers.

Am stat la masă și am încercat să găsim subiecte de conversație.

Ea: – Cum a fost la muncă?

Eu: – Bine. La tine?

Ea: – La fel.

Patruzeci de secunde de tăcere.

Eu: – Ai vorbit cu Rodica?

Ea: – Da. Mihaela ei e în Londra acum.

Eu: – Mișto.

Douăzeci de secunde.

Ea: – Crezi că Andrei mănâncă regulat?

Eu: – Geta, nu.

Ea: – Ce nu?

Eu: – Nu despre Andrei. Hai să vorbim despre noi.

Ea: – Ok. Despre ce?

Și aia era problema. Despre CE?

După 18 ani în care fiecare conversație gravita în jurul lui Andrei – sănătatea lui, școala lui, viitorul lui, prietenii lui, comportamentul lui – ce mai rămânea?

Restaurantul era plin de cupluri. Unii vorbeau animat. Râdeau. Se țin de mână. Noi eram doi pensionari emoționali, servind pedeapsa pentru 18 ani de fuziune parentală.

 

Vineri, 16 septembrie

Doamna Popa mi-a dat o temă la sesiunea individuală:

– Vreau să faci o listă. Zece lucruri pe care le iubeai la Geta înainte să existe Andrei.

– Și dacă nu-mi amintesc?

– Atunci fă o listă cu zece lucruri pe care le iubești la ea ACUM.

– Și dacă nu găsesc zece?

– Atunci avem o problemă mai mare decât sindromul cuibului gol.

Am ajuns acasă. M-am așezat cu un pix și o hârtie.

„Lucruri pe care le iubesc la Geta”:

E…

Am stat treizeci de minute.

E o mamă bună.

Dar ăsta era exact punctul. Era o MAMĂ bună. Dar cine era ea acum, când nu mai avea cui să fie mamă full-time?

Am încercat din nou:

E dedicată.

E responsabilă.

Gătește bine.

Citeau ca un CV pentru poziție de „soție”, nu ca o declarație de iubire.

Am rupt hârtia.

 

Sâmbătă, 17 septembrie

Am găsit-o pe Geta plângând în baie. Nu plânsul melodramatic de până acum. Plânsul adevărat. Cel silențios, cu corpul scuturat.

– Ce s-a întâmplat?

– Am sunat la Andrei. Mi-a zis că e ocupat. Că mă sună el mai târziu.

– Și?

– Și… nu sunt o prioritate. Pentru prima oară în 18 ani, nu sunt o prioritate pentru nimeni.

S-a uitat la mine.

– Nici pentru tine.

Nu am putut să neg. Pentru că era adevărat. Ea nu era o prioritate pentru mine. Era o obișnuință. O coabitantă. Partea din ecuație care făcea ca „familia” să funcționeze.

Dar fără Andrei, ce ecuație mai rezolvam?

 

Duminică, 18 septembrie

Terapie de cuplu, sesiunea doi.

Doamna Popa ne-a privit.

– Ați făcut temele?

– Ce teme? a întrebat Geta.

– I-am dat lui o temă. Dar ți-o dau și ție acum: Zece lucruri pe care le iubești la el. Care nu au legătură cu faptul că e tatăl lui Andrei.

Geta a scos o foaie din geantă. O pregătise.

Am citit lista ei:

E calm în situații de criză

Are mâini calde când doarme

Râde la glumele mele proaste

Nu se uită urât la mine când plâng

Știe când să tacă

N-a uitat nicio aniversare

Spală vasele fără să mă roage

Îmi place cum miroase dimineața

E blând cu animalele

M-a ales pe mine

Am citit lista de două ori. Nu eram calități impresionante. Eram… funcțional. Un soț decent. Nu un partener de vis.

– E rândul tău, mi-a zis doamna Popa.

Am scos foaia mototolită.

Lista mea:

Gătește extraordinar

E meticuloasă

Nu abandonează ușor

Are mâinile moi

Pune capacul la pasta de dinți

Își amintește zilele de naștere ale tuturor

Miroase a lavandă

Face sarmale

Plânge la reclame

A rămas

 

Am citit lista cu voce tare. Geta a plâns.

Doamna Popa a zâmbit amar.

– Astea sunt liste de COABITARE, nu de IUBIRE. Voi trăiți împreună. Dar nu mai iubiți de mult timp.

Tăcere.

– Deci ce facem? am întrebat.

– Asta decideți voi. Puteți să vă descoperiți din nou. Sau puteți să acceptați că ați fost parteneri de proiect, proiectul s-a încheiat, și fiecare pleacă pe drumul lui.

 

Luni, 19 septembrie

Am stat pe canapea, eu și Geta, seara. Ca doi necunoscuți la o stație de autobuz.

– Îți amintești când ne-am cunoscut? am întrebat.

– La nunta Andreei și lui Radu. 2002.

– Tu purtai o rochie verde.

– Tu încercai să pari interesat de conversația despre renovări.

– Erai singura persoană de acolo care-mi vorbea normal, nu ca și cum aș fi fost un specimen ciudat.

– Pentru că erai. Toată lumea știa că erai singurul tip singur acolo.

Am râs. Un râs real.

– Știi ce mi-a plăcut atunci la tine? am zis.

– Ce?

– Că nu încercai prea mult. Că erai… autentică. Orice îți venea în minte, spuneai.

– Acum nu mai sunt așa.

– Nu. Acum ești precaută. Controlată.

– Pentru că am fost mamă. Mamele nu pot spune orice le vine în minte.

Și acolo era: Geta pre-Andrei vs Geta post-Andrei. Două persoane diferite.

– Îmi e dor de Geta de dinainte, am zis.

– Și mie. Dar ea nu mai există.

 

Marți, 20 septembrie

Doamna Popa mi-a dat un nou exercițiu:

– În loc să încercați să vă întoarceți la cine erați, construiți cine sunteți ACUM. Voi doi. Nu voi trei minus unul.

Suna simplu. Teoretic.

 

Joi, 22 septembrie

Experimentul: Am luat-o pe Geta la un curs de dans. Tango. Nu știam niciun pas. Nici ea.

Am fost catastrofali. Am călcat-o de trei ori. Ea m-a împins de două ori. Instructorul părea să regrete alegerile de viață care l-au adus în punctul în care trebuie să ne predea.

Dar la un moment dat, când am reușit – MIRACULOS – o secvență de patru pași corect, ne-am uitat unul la altul și am râs. Un râs conspirativ. „Suntem îngrozitori, dar măcar împreună.”

După curs:

– A fost oribil, a zis Geta.

– Cel mai prost lucru pe care l-am făcut vreodată, am confirmat.

– Vii săptămâna viitoare?

– Evident.

 

Vineri, 23 septembrie

Terapie de cuplu. Raport de progres.

– Cum a fost dansul?

– Un dezastru, am zis.

– Un dezastru împreună, a adăugat Geta.

Doamna Popa a zâmbit. Un zâmbit adevărat.

– Asta e. Asta e soluția. Nu perfecțiunea. Nu reîntoarcerea la trecut. Ci construirea unui prezent împărtășit. Chiar dacă e jenant. Chiar dacă eșuați. Dar împreună.

Apoi a adăugat:

– Voi ați fost o echipă excelentă de părinți. Dar ați uitat să fiți un cuplu mediocru. Asta e mai important acum. Să fiți un cuplu REAL, cu defecte, confuzie. Nu doi profesioniști în parentalitate care nu mai au ce să profeseze.

A continuat, necruțătoare dar onestă:

– Știți care e marea tragedie a părinților dedicați? Că uită să fie oameni. Devin funcții. „Mama.” „Tata.” Și când funcția dispare, rămân niște CV-uri ambulante ale uneor joburi pe care nu le mai au. Trebuie să vă reconstruiți ca persoane. Abia apoi ca și cuplu.

 

Sâmbătă, 24 septembrie

Geta a încercat ceva nou: și-a făcut o programare la coafor. Nu pentru o ocazie specială. Doar… așa.

A venit acasă cu părul mai scurt.

– Îți place? m-a întrebat nesigură.

– Te face să arăți… diferită.

– În sens bun sau rău?

– Nu știu încă.

Răspunsul perfect „romantic”. Dar era onest.

 

Duminică, 25 septembrie

Andrei a sunat. De data asta, conversația a durat 11 minute. Am cronometrat.

A povestit despre cursuri, despre prieteni, despre un concert unde a fost vinerea trecută.

Geta a ascultat. A pus întrebări. Dar la un moment dat mi-a făcut semn și a pus pe speaker.

Am ascultat împreună. Ca doi observatori binevoitori ai unei vieți care nu ne mai aparținea.

Când a închis, Geta a zis:

– Nu are nevoie de noi.

– Nu. Dar ne vrea în viața lui. E diferit.

– E mai bine sau mai rău?

– E important? E real.

 

Luni, 26 septembrie

Doamna Popa, sesiune individuală:

– Crezi că o să rămâi căsătorit cu Geta?

– Nu știu.

– Progres. Acum o săptămână ai fi zis „nu.” Acum zici „nu știu.” Asta înseamnă că ești dispus să descoperi.

 

Marți, 27 septembrie

Geta și cu mine, seara, pe balcon. Cu un vin. În tăcere.

Dar o tăcere diferită. Nu incomodă. Nu golită. Doar… liniște.

La un moment dat:

– Știi ce-am realizat azi? a zis ea.

– Ce?

– Că nu te-am întrebat nimic toată ziua. Despre munca ta, despre ce ai făcut, nimic. Și tu nu m-ai întrebat pe mine.

– E rău?

– Nu știu. Dar e ciudat. Ca și cum am fi străini politicoși care locuiesc împreună.

Am stat încă cincisprezece minute.

Apoi:

– Geta?

– Da?

– Hai să încercăm. Nu pentru Andrei. Pentru noi.

S-a uitat la mine lung.

– Ok. Dar dacă e groaznic?

– Atunci măcar am încercat.

Cel mai neromantic acord din istoria căsătoriei. Dar era ceva.

 

EPILOG (scris la trei luni distanță)

Nu am devenit un cuplu de vis. Nu am redescoperit pasiunea de la început. Nu ne ținem de mână la apusuri.

Dar: Geta a început cursuri de pictură. Pictează prost, dar consistent.

Eu am reluat jogging-ul. Alerg încet, dar rezist.

Andrei vine acasă o dată pe lună. Geta mai face sarmale, dar doar când el anunță explicit că vrea.

Am învățat să vorbim despre lucruri mărunte. Despre reclame. Despre vecini. Despre presul de la intrare care trebuie schimbat.

Nu sunt conversații profunde. Dar sunt ale noastre.

Și în unele seri, când ne uităm la televizor, Geta își pune capul pe umărul meu. Nu din pasiune. Din obișnuință. Dar e o obișnuință pe care am ales-o.

Asta e soluția genială a doamnei Popa: Nu există reîntoarcere la „înainte”. Există doar construirea unui „după” suportabil. Nu cauți să-ți recuperezi tinerețea sau pasiunea sau identitatea dinainte de copii. Cauți să devii versiunea mediocră, reală, obosită de adult care ești ACUM. Și să găsești un alt adult mediocru, real, obosit, care să fie mediocru alături de tine.

Nu e romantic. Nu e inspirațional.

Dar e funcțional.

Și uneori, după 21 de ani de căsnicie și 18 de părintaj intensiv, funcțional e suficient.

P.S. – Miercuri, 28 decembrie, ora 23:46

Andrei e acasă de Crăciun. Geta n-a făcut sarmale. I-a făcut burger. Pentru că a spus că vrea burger.

Progres.

Săptămâna viitoare mergem iarăși la dans. Încă suntem îngrozitori.

Dar suntem îngrozitori împreună.

Și asta, cumva, contează.