Articol scris de Claudiu plecând de la un comentariu de săptămâna trecută, pe care zice că nu-l mai găsește. E ok, cred că o să înțelegeți despre ce e vorba și așa.
P.S. Azi nu avem Iulia care e plecată la nu știu ce concurs de câini. Pe scurt, azi nu avem Iulia care ar face orice doar să nu muncească. 🤷♂️
…
Marți, 6 septembrie, ora 17:34
Andrei pleacă mâine la facultate. Geta tocmai a terminat de gătit sarmale. 183 de bucăți. Le-am numărat în timp ce ea le punea metodic în pungi, etichetate cu marker permanent, de parcă pregătea provizii pentru o expediție polară.
– De ce 183? am întrebat.
– Pentru că am avut varză pentru 183, mi-a răspuns logic.
Asta e, de fapt, toată explicația. Pentru că putea. Pentru că dacă nu face sarmale, ce face? Stă și realizează că omul în jurul căruia și-a construit viața timp de 18 ani urmează să dispară mâine și ea va rămâne cu mine? Cu mine, străinul din casa ei, bărbatul pe care îl cunoștea înainte să devenim părinți și pe care l-a uitat complet după?
Nu i-am spus asta. I-am spus:
– Sarmalele alea nu vor încăpea în frigiderul din cămin.
– O să facă loc, a răspuns ea, cu convingerea unui om care nu a văzut niciodată un frigider de cămin.
Marți, 6 septembrie, ora 22:13
Geta stă în camera lui Andrei. Eu știu ce face acolo, deși ușa e închisă. Miroase lucrurile lui. Hanoracele, prosopul de pe scaun, perna. Își face rezerve olfactive, ca un dependent înainte de dezintoxicare.
Am intrat fără să bat. Greșeală tactică.
– Ce faci?
– Verific dacă are totul, a mințit ea, ținând în mână un tricou pe care Andrei nu l-a purtat din 2019.
Ne-am uitat unul la altul. Doi oameni de patruzeci și ceva de ani, în camera unui adolescent, pretinzând că e normal ce facem.
– Geta, o să fie bine.
– Știu, a zis ea, complet neconvingător.
Apoi, după o pauză:
– După ce pleacă, despre ce o să vorbim?
A pus întrebarea în aer ca pe o grenadă dezamorsată. Noi doi. Singuri. Fără subiect. Fără scuză.
Miercuri, 7 septembrie, ora 6:00
M-am trezit și Geta făcea deja prăjituri. La șase dimineața. Prăjituri. Ca și cum Andrei nu pleacă la Cluj, ci pe Marte și ăsta e ultimul rămas-bun al civilizației.
– Geta, când o să mănânce toate astea?
– Când o să aibă chef, a răspuns ea, în genunchi în fața cuptorului, privind prin geam ca un om de știință la un experiment crucial.
Am numărat discret. 47 de prăjituri. Pentru un băiat de 18 ani care mănâncă sănătos de când și-a făcut Instagramul și a descoperit narcisismul corporal.
Miercuri, 7 septembrie, ora 10:52
Andrei a plecat.
Momentul a fost ciudat de protocolar. Geta l-a îmbrățișat 7 secunde – am cronometrat mental. Prea lung pentru un salut, prea scurt pentru un adio. Eu i-am dat mâna. MÂNA. Fiului meu. Ca și cum am fi încheiat o tranzacție comercială.
– Ai grijă, i-am zis.
– Sună dacă ai nevoie de ceva, a adăugat Geta.
– Ok, a zis Andrei, nerăbdător să plece.
Și asta a fost. Cincisprezece minute mai târziu, eram în casă. Doar noi doi. Pentru prima oară de… nu mai țin minte când.
Geta s-a așezat pe canapea. Eu la birou. Am stat așa vreo douăzeci de minute. În tăcere. O tăcere diferită de tăcerile obișnuite, cele întrerupte de „Andrei, cina!”, „Andrei, ți-ai făcut temele?”, „Andrei, ANDREI, ești în viață acolo?”
Asta era tăcerea permanentă. Tăcerea de acum încolo.
Miercuri, 7 septembrie, ora 11:34
– Vrei cafea? am întrebat.
– Da.
Ciudat. De obicei știam dacă voia sau nu. Acum trebuia să întreb.
Miercuri, 7 septembrie, ora 18:23
Geta a gătit. Din nou. De parcă nu existau inca 150 de sarmale și 47 de prăjituri în congelator.
Am mâncat la masă. Doar noi doi. Am pus farfuriile unde le punem mereu. Dar era și un al treilea loc, gol. Locul lui Andrei.
Nimeni nu l-a ocupat. Nimeni nu il va ocupa. E zona demilitarizată a mesei noastre.
Am mâncat în tăcere. Apoi Geta a zis:
– E ciudat.
– Ce anume?
– Că suntem doar doi. Parcă nu știu cum să mănânc in doi.
Avea dreptate. Cantitatea de mâncare era pentru patru persoane. Ea gătise din reflex pentru o familie care nu mai exista.
Miercuri, 7 septembrie, ora 23:47
Geta l-a sunat pe Andrei. Nu a răspuns. Era normal – e în prima zi de facultate, probabil cunoștea oameni, explora orașul.
Dar Geta a lăsat un mesaj vocal de 6 minute în care explica cu lux de amănunte:
Cum se încălzesc sarmalele (180 grade, 25 minute)
Cum să-și spele rufele (sortare pe culori, 40 grade maxim)
Cum să-și facă prieteni („fii tu însuți, dar nu prea mult”)
Cum să recunoască semne de meningită
Da. MENINGITĂ.
– Geta, șansele să facă meningită în prima săptămână sunt minime.
– Dar nu zero, a replicat ea cu victorie în ochi.
Joi, 8 septembrie
Prima zi completă fără copil în casă.
M-am trezit la 7:30. Târziu pentru mine. Nu era niciun motiv să mă trezesc devreme. Nimeni nu trebuia să fie dus nicăieri. Nu se auzea muzică din camera de alături. Liniște. Liniște de mormânt.
Geta era deja trează, desigur. Stătea la masă cu o cafea rece în față și se uita pe geam.
– Nu am dormit, mi-a spus.
– De ce?
– Pentru că era prea liniște.
18 ani ne-am plâns că nu avem liniște. Acum ne plângem că o avem.
Ironia e delicioasă.
Joi, 8 septembrie, ora 14:22
Geta a început să-mi povestească despre treburile ei. Lucruri mărunte. Că a văzut-o pe vecina Rodica la Kaufland, că au scumpit iaurtul, că trebuie să schimbăm robinetul de la baie.
Am ascultat politicos, dar realizasem ceva terifiant: nu mă interesa.
Nu pentru că sunt un om rău. Ci pentru că 18 ani am avut un subiect comun de conversație permanent: Andrei. Ce face Andrei, ce trebuie să facă Andrei, ce nu trebuie să facă Andrei, ce a făcut Andrei deși nu trebuia.
Fără Andrei, ce suntem? Doi colegi de apartament cu trecutul comun, dar fără un viitor convergent?
Joi, 8 septembrie, ora 19:45
A sunat Andrei. SINGUR. De bunăvoie.
Geta a sărit la telefon ca la un ajutor umanitar.
– EȘTI BINE??
– Da, mamă. Totul e ok. Doar voiam să vă zic că m-am instalat.
A urmat un interogatoriu de 15 minute:
Cum e căminul? („Ok”)
Colegii de cameră? („Normali”)
Ai mâncat? („Da”)
CE AI MÂNCAT? („Mâncare”)
Ai desfăcut sarmalele? („Nu încă”)
DE CE NU? („Pentru că nu mi-e foame de sarmale”)
După ce a închis, Geta părea desumflată. Voia mai mult. Mai multă nevoie. Mai multă dependență.
– E bine că se descurcă, am zis.
– Da, a răspuns ea. E îngrozitor.
Vineri, 9 septembrie
Prima mea sesiune cu psihologul. Singur.
Doamna Popa e în jur de 55 de ani, poartă cercei masivi și are în cabinet un citat înrămat: „The only way out is through.” Nu știu dacă e inspirațional sau amenințător.
– De ce ai venit? m-a întrebat direct.
– Nu știu ce să fac cu soția mea.
– Dezvoltă.
– Am fost căsătoriți 21 de ani. Din care 18 am fost părinți. Acum copilul a plecat și… nu mai știu cine e ea. Sau cine sunt eu. Sau cine suntem noi.
Doamna Popa a scris ceva. Probabil „identitate fuzionată cu rolul parental, perspective sumbre.”
– Și asta te sperie?
– Nu. Mă sperie că nu mă sperie destul. Adică, ar trebui să fiu devastat, nu? Dar în schimb simt… ușurare? Vinovăție pentru că simt ușurare?
A zâmbit. Nu un zâmbit reconfortant. Unul complice.
– Bine ai venit în divorțul emoțional de copilul tău. Cum merge?
– Prost.
– Corect. O să meargă prost încă vreo șase luni. Întrebarea e: vrei să rămâi căsătorit cu Geta după ce treci prin asta?
Și aia era întrebarea, nu? Nu „îmi e dor de Andrei?”. Ci: „fără Andrei ca proiect comun, mai am ce căuta cu femeia asta?”
Sâmbătă, 10 septembrie
Am încercat „o seară pentru noi”. Geta a sugerat. Am comandat mâncare, am pus un film.
Patruzeci și cinci de minute mai târziu, amândoi eram pe telefoane. Ea verifica Instagram-ul lui Andrei (a postat o poză din campus, arată fericit, n-o etichetase). Eu citeam despre „cum să-ți reconstruiești identitatea după sindromul cuibului gol.”
La un moment dat ne-am uitat unul la altul și am râs. Un râs amar, aproape sincer.
– Suntem patetici, a zis ea.
– Suntem onești, am corectat.
Duminică, 11 septembrie
Geta a mers la biserică. Nu e religioasă. Dar mama ei îi spunea mereu „când nu știi ce să faci, du-te la biserică.” Deci s-a dus.
A revenit după două ore.
– Și? am întrebat.
– Nimic. Dumnezeu tace și el.
Luni, 12 septembrie
Sesiunea doi cu doamna Popa.
– Ai vorbit cu Geta?
– Despre ce?
– Despre cum vă simțiți.
– Nu.
– De ce?
– Pentru că dacă vorbim despre asta, devine real. Dacă nu vorbim, putem pretinde că e doar o fază.
– Dar ESTE o fază.
– Atunci de ce mă simt de parcă s-a terminat ceva permanent?
Doamna Popa s-a în lăsat pe spate în scaun.
– Să-ți spun ceva brutal?
– Vă rog.
– S-a terminat ceva permanent. Rolul tău de părinte activ, zilnic, prezent. S-a dus. Nu se întoarce. Andrei nu va mai fi copilul care are nevoie de tine în fiecare zi. Și nici Geta nu va mai fi femeia care colaborează cu tine zilnic la proiectul „Andrei”. Ăla era contractul vostru implicit. Acum contractul a expirat.
Tăcere.
– Deci ce fac?
– Negociezi un contract nou. Sau pleci. Dar nu poți rămâne în limbo, așteptând ca vechiul contract să se reînnoiască singur. Nu o va face.
Marți, 13 septembrie, ora 23:47
Geta, din nou: „Andrei, totul e ok?”
De data asta a răspuns. „Da, mamă. Totul e ok. De ce întrebi?”
„Așa. Nimic.”
După ce a închis, s-a uitat la mine.
– E ciudat, nu? Că sunt parcă dependentă. Ca și cum ar trebui să știu ce face non-stop.
– Pentru că 18 ani a fost jobul tău să știi.
– Și acum?
– Acum ești șomeră.
A râs. Apoi a plâns. Apoi a râs din nou în timp ce plângea.
– Ce fac cu tot timpul ăsta?
– Nu știu, Geta. Ce făceai înainte?
– Înainte de ce?
– Înainte de el.
S-a gândit mult. Prea mult.
– Nu-mi amintesc, a zis în final.
Miercuri, 14 septembrie
Terapie de cuplu. Prima sesiune.
Doamna Popa ne-a privit pe amândoi cu acea expresie clinică care spune „ah, încă o pereche în criză de identitate post-parentală.”
– Ce vă aduce aici?
– El m-a convins, a zis Geta.
– Ea refuză să vorbim despre elefantul din cameră, am zis eu.
– Ce elefant? a întrebat doamna Popa.
– Că fără Andrei, nu știm de ce suntem împreună.
Geta s-a înroșit.
– Asta nu e adevărat.
– Atunci spune-mi: ce-ți place la mine? Ceva ce nu are legătură cu faptul că sunt tatăl lui Andrei.
Tăcere. Mult, mult prea lungă.
– Vezi? am zis triumfător, deși victoria era groaznică.
Doamna Popa a intervenit:
– Geta, e o întrebare corectă. Dar și tu, ce-ți place la Geta? Ceva ce nu are legătură cu faptul că e mama lui Andrei?
Am deschis gura. Am închis-o. Am redeschis-o.
– E… responsabilă?
– Asta e o calitate de angajat, nu de partener, a observat doamna Popa, necruțător.
Eram doi străini într-un birou, realizând că singura lor legătură tocmai a plecat la facultate.
Joi, 15 septembrie
Am încercat. Efectiv am încercat.
Am invitat-o pe Geta la cină. Undeva frumos. Ne-am îmbrăcat. Am rezervat. Am mers.
Am stat la masă și am încercat să găsim subiecte de conversație.
Ea: – Cum a fost la muncă?
Eu: – Bine. La tine?
Ea: – La fel.
Patruzeci de secunde de tăcere.
Eu: – Ai vorbit cu Rodica?
Ea: – Da. Mihaela ei e în Londra acum.
Eu: – Mișto.
Douăzeci de secunde.
Ea: – Crezi că Andrei mănâncă regulat?
Eu: – Geta, nu.
Ea: – Ce nu?
Eu: – Nu despre Andrei. Hai să vorbim despre noi.
Ea: – Ok. Despre ce?
Și aia era problema. Despre CE?
După 18 ani în care fiecare conversație gravita în jurul lui Andrei – sănătatea lui, școala lui, viitorul lui, prietenii lui, comportamentul lui – ce mai rămânea?
Restaurantul era plin de cupluri. Unii vorbeau animat. Râdeau. Se țin de mână. Noi eram doi pensionari emoționali, servind pedeapsa pentru 18 ani de fuziune parentală.
Vineri, 16 septembrie
Doamna Popa mi-a dat o temă la sesiunea individuală:
– Vreau să faci o listă. Zece lucruri pe care le iubeai la Geta înainte să existe Andrei.
– Și dacă nu-mi amintesc?
– Atunci fă o listă cu zece lucruri pe care le iubești la ea ACUM.
– Și dacă nu găsesc zece?
– Atunci avem o problemă mai mare decât sindromul cuibului gol.
Am ajuns acasă. M-am așezat cu un pix și o hârtie.
„Lucruri pe care le iubesc la Geta”:
E…
Am stat treizeci de minute.
E o mamă bună.
Dar ăsta era exact punctul. Era o MAMĂ bună. Dar cine era ea acum, când nu mai avea cui să fie mamă full-time?
Am încercat din nou:
E dedicată.
E responsabilă.
Gătește bine.
Citeau ca un CV pentru poziție de „soție”, nu ca o declarație de iubire.
Am rupt hârtia.
Sâmbătă, 17 septembrie
Am găsit-o pe Geta plângând în baie. Nu plânsul melodramatic de până acum. Plânsul adevărat. Cel silențios, cu corpul scuturat.
– Ce s-a întâmplat?
– Am sunat la Andrei. Mi-a zis că e ocupat. Că mă sună el mai târziu.
– Și?
– Și… nu sunt o prioritate. Pentru prima oară în 18 ani, nu sunt o prioritate pentru nimeni.
S-a uitat la mine.
– Nici pentru tine.
Nu am putut să neg. Pentru că era adevărat. Ea nu era o prioritate pentru mine. Era o obișnuință. O coabitantă. Partea din ecuație care făcea ca „familia” să funcționeze.
Dar fără Andrei, ce ecuație mai rezolvam?
Duminică, 18 septembrie
Terapie de cuplu, sesiunea doi.
Doamna Popa ne-a privit.
– Ați făcut temele?
– Ce teme? a întrebat Geta.
– I-am dat lui o temă. Dar ți-o dau și ție acum: Zece lucruri pe care le iubești la el. Care nu au legătură cu faptul că e tatăl lui Andrei.
Geta a scos o foaie din geantă. O pregătise.
Am citit lista ei:
E calm în situații de criză
Are mâini calde când doarme
Râde la glumele mele proaste
Nu se uită urât la mine când plâng
Știe când să tacă
N-a uitat nicio aniversare
Spală vasele fără să mă roage
Îmi place cum miroase dimineața
E blând cu animalele
M-a ales pe mine
Am citit lista de două ori. Nu eram calități impresionante. Eram… funcțional. Un soț decent. Nu un partener de vis.
– E rândul tău, mi-a zis doamna Popa.
Am scos foaia mototolită.
Lista mea:
Gătește extraordinar
E meticuloasă
Nu abandonează ușor
Are mâinile moi
Pune capacul la pasta de dinți
Își amintește zilele de naștere ale tuturor
Miroase a lavandă
Face sarmale
Plânge la reclame
A rămas
Am citit lista cu voce tare. Geta a plâns.
Doamna Popa a zâmbit amar.
– Astea sunt liste de COABITARE, nu de IUBIRE. Voi trăiți împreună. Dar nu mai iubiți de mult timp.
Tăcere.
– Deci ce facem? am întrebat.
– Asta decideți voi. Puteți să vă descoperiți din nou. Sau puteți să acceptați că ați fost parteneri de proiect, proiectul s-a încheiat, și fiecare pleacă pe drumul lui.
Luni, 19 septembrie
Am stat pe canapea, eu și Geta, seara. Ca doi necunoscuți la o stație de autobuz.
– Îți amintești când ne-am cunoscut? am întrebat.
– La nunta Andreei și lui Radu. 2002.
– Tu purtai o rochie verde.
– Tu încercai să pari interesat de conversația despre renovări.
– Erai singura persoană de acolo care-mi vorbea normal, nu ca și cum aș fi fost un specimen ciudat.
– Pentru că erai. Toată lumea știa că erai singurul tip singur acolo.
Am râs. Un râs real.
– Știi ce mi-a plăcut atunci la tine? am zis.
– Ce?
– Că nu încercai prea mult. Că erai… autentică. Orice îți venea în minte, spuneai.
– Acum nu mai sunt așa.
– Nu. Acum ești precaută. Controlată.
– Pentru că am fost mamă. Mamele nu pot spune orice le vine în minte.
Și acolo era: Geta pre-Andrei vs Geta post-Andrei. Două persoane diferite.
– Îmi e dor de Geta de dinainte, am zis.
– Și mie. Dar ea nu mai există.
Marți, 20 septembrie
Doamna Popa mi-a dat un nou exercițiu:
– În loc să încercați să vă întoarceți la cine erați, construiți cine sunteți ACUM. Voi doi. Nu voi trei minus unul.
Suna simplu. Teoretic.
Joi, 22 septembrie
Experimentul: Am luat-o pe Geta la un curs de dans. Tango. Nu știam niciun pas. Nici ea.
Am fost catastrofali. Am călcat-o de trei ori. Ea m-a împins de două ori. Instructorul părea să regrete alegerile de viață care l-au adus în punctul în care trebuie să ne predea.
Dar la un moment dat, când am reușit – MIRACULOS – o secvență de patru pași corect, ne-am uitat unul la altul și am râs. Un râs conspirativ. „Suntem îngrozitori, dar măcar împreună.”
După curs:
– A fost oribil, a zis Geta.
– Cel mai prost lucru pe care l-am făcut vreodată, am confirmat.
– Vii săptămâna viitoare?
– Evident.
Vineri, 23 septembrie
Terapie de cuplu. Raport de progres.
– Cum a fost dansul?
– Un dezastru, am zis.
– Un dezastru împreună, a adăugat Geta.
Doamna Popa a zâmbit. Un zâmbit adevărat.
– Asta e. Asta e soluția. Nu perfecțiunea. Nu reîntoarcerea la trecut. Ci construirea unui prezent împărtășit. Chiar dacă e jenant. Chiar dacă eșuați. Dar împreună.
Apoi a adăugat:
– Voi ați fost o echipă excelentă de părinți. Dar ați uitat să fiți un cuplu mediocru. Asta e mai important acum. Să fiți un cuplu REAL, cu defecte, confuzie. Nu doi profesioniști în parentalitate care nu mai au ce să profeseze.
A continuat, necruțătoare dar onestă:
– Știți care e marea tragedie a părinților dedicați? Că uită să fie oameni. Devin funcții. „Mama.” „Tata.” Și când funcția dispare, rămân niște CV-uri ambulante ale uneor joburi pe care nu le mai au. Trebuie să vă reconstruiți ca persoane. Abia apoi ca și cuplu.
Sâmbătă, 24 septembrie
Geta a încercat ceva nou: și-a făcut o programare la coafor. Nu pentru o ocazie specială. Doar… așa.
A venit acasă cu părul mai scurt.
– Îți place? m-a întrebat nesigură.
– Te face să arăți… diferită.
– În sens bun sau rău?
– Nu știu încă.
Răspunsul perfect „romantic”. Dar era onest.
Duminică, 25 septembrie
Andrei a sunat. De data asta, conversația a durat 11 minute. Am cronometrat.
A povestit despre cursuri, despre prieteni, despre un concert unde a fost vinerea trecută.
Geta a ascultat. A pus întrebări. Dar la un moment dat mi-a făcut semn și a pus pe speaker.
Am ascultat împreună. Ca doi observatori binevoitori ai unei vieți care nu ne mai aparținea.
Când a închis, Geta a zis:
– Nu are nevoie de noi.
– Nu. Dar ne vrea în viața lui. E diferit.
– E mai bine sau mai rău?
– E important? E real.
Luni, 26 septembrie
Doamna Popa, sesiune individuală:
– Crezi că o să rămâi căsătorit cu Geta?
– Nu știu.
– Progres. Acum o săptămână ai fi zis „nu.” Acum zici „nu știu.” Asta înseamnă că ești dispus să descoperi.
Marți, 27 septembrie
Geta și cu mine, seara, pe balcon. Cu un vin. În tăcere.
Dar o tăcere diferită. Nu incomodă. Nu golită. Doar… liniște.
La un moment dat:
– Știi ce-am realizat azi? a zis ea.
– Ce?
– Că nu te-am întrebat nimic toată ziua. Despre munca ta, despre ce ai făcut, nimic. Și tu nu m-ai întrebat pe mine.
– E rău?
– Nu știu. Dar e ciudat. Ca și cum am fi străini politicoși care locuiesc împreună.
Am stat încă cincisprezece minute.
Apoi:
– Geta?
– Da?
– Hai să încercăm. Nu pentru Andrei. Pentru noi.
S-a uitat la mine lung.
– Ok. Dar dacă e groaznic?
– Atunci măcar am încercat.
Cel mai neromantic acord din istoria căsătoriei. Dar era ceva.
EPILOG (scris la trei luni distanță)
Nu am devenit un cuplu de vis. Nu am redescoperit pasiunea de la început. Nu ne ținem de mână la apusuri.
Dar: Geta a început cursuri de pictură. Pictează prost, dar consistent.
Eu am reluat jogging-ul. Alerg încet, dar rezist.
Andrei vine acasă o dată pe lună. Geta mai face sarmale, dar doar când el anunță explicit că vrea.
Am învățat să vorbim despre lucruri mărunte. Despre reclame. Despre vecini. Despre presul de la intrare care trebuie schimbat.
Nu sunt conversații profunde. Dar sunt ale noastre.
Și în unele seri, când ne uităm la televizor, Geta își pune capul pe umărul meu. Nu din pasiune. Din obișnuință. Dar e o obișnuință pe care am ales-o.
Asta e soluția genială a doamnei Popa: Nu există reîntoarcere la „înainte”. Există doar construirea unui „după” suportabil. Nu cauți să-ți recuperezi tinerețea sau pasiunea sau identitatea dinainte de copii. Cauți să devii versiunea mediocră, reală, obosită de adult care ești ACUM. Și să găsești un alt adult mediocru, real, obosit, care să fie mediocru alături de tine.
Nu e romantic. Nu e inspirațional.
Dar e funcțional.
Și uneori, după 21 de ani de căsnicie și 18 de părintaj intensiv, funcțional e suficient.
P.S. – Miercuri, 28 decembrie, ora 23:46
Andrei e acasă de Crăciun. Geta n-a făcut sarmale. I-a făcut burger. Pentru că a spus că vrea burger.
Progres.
Săptămâna viitoare mergem iarăși la dans. Încă suntem îngrozitori.
Dar suntem îngrozitori împreună.
Și asta, cumva, contează.
Am impresia că pe-aici se adună doar cei cărora nu le place munca😁 Nici mie nu-mi place. Mai ales când mă uit pe geam și văd vremea asta posomorâtă. Da’ văd că ne-a dat Claudiu să avem de citit toată ziua.:)
Comentariu beton!35
Tot e vremea posomorâtă. Așa nu te mai uiți pe geam. 🙂
Exact. De-abia m-am ridicat din pat să mă conving dacă și plouă. Deocamdată nu
Ce noroc au unii Andrei in lumea asta! Imi amintesc cum a fost cand am decis sa dau la facultate in 92, venind din orasul muncitoresc unde ma aciuasem vreo 5 ani si fiind satul de munca pe santier! In prima zi, la camin, asteptand sa ne cazam, se facuse ora 15 si nu stiam de ce mi-e foame, nu mancasem toata ziua! Un coleg a scos chiftele si carnati facuti de maica-sa si vazand ca ma uitam lung la el, m-a invitat sa-l acompaniez! Atat mi-a trebuit, i-am si spus ca va sta in camera cu mine! Acum lucreaza in Elvetia si inca mai suntem prieteni! De ai mei de la tara ma rupsesem de cativa ani, nici nu au stiut ca eu sunt la facultate la zi. Fiind student sarac, peste vara obisnuiam sa raman in orasul universitar sa lucrez. Imi amintesc odata ca avand nevoie de o adeverinta de la decan pentru a ramane, cu plata modesta, in singurul camin din campus ramas deschis peste vara, ca o chirie in oras nu-mi permiteam, ca sa ajung la decan trebuia sa trec de cotoroanta batrana si curioasa de la usa lui. Dialogul a fost cam asa: ,,dar ce treaba ai tu cu domnul decan?” ,,as dori sa vorbesc cu dansul!” Ea: ,,poti sa-mi spui mie, ii transmit eu, e foarte ocupat!” Eu (stiind cu cine am de-a face): ,,prefer sa discut personal.” Ea: ,,daca nu-mi spui, de mine nu treci!” Vazand ca nu am de ales, ii spun ceea ce faceam in fiecare vara, ca ai mei nu au posibilitati, ca vreau sa fac niste bani peste vara, sa am in timpul anului etc!” Ea: ,,asta nu e motiv, ai invatat tot anul, trebuie sa te odihnesti. Mergi acasa si da-ti parintii in judecata ca nu te sustin in scoala, vei castiga!”. Si nu m-a lasat sa intru. In aceeasi zi l-am asteptat pe decan afara, i-am spus tarasenia si mi-a dat adeverinta, chiar cotoroanta mi-a eliberat-o! Evident, nu mi-a iertat niciodata ca am trecut peste ea si de cate ori avea ocazia ma penaliza, inclusiv diploma de licenta mi-a eliberat-o la cateva luni dupa absolvire. Cand toti asteptau sa incheie sesiunea, sa se relaxeze la mare si la munte, eu ma gandeam cu groaza, dupa ce rezolvam cu cazarea, ca trebuie sa caut urgent ceva peste vara, sa fac bani. Am lucrat de toate, am fost barman si vanzator dr noapte la non-stop, am vandut marfa prin camine luata din Europa din Bucuresti, am lucrat zugrav, am fost si hamal in gara, si vanzator de ziare. Si toate astea le puteam suporta fiindca o aveam pe EA, cea pe care am ales-o in prima luna de facultate, colega cu care m-am iubit 4 ani si care mi-a declarat dragoste eterna! Imi amintesc odata, ca inainte sa plece in vacanta la ai ei, m-a ajutat sa adun toate sticlele si borcanele din camin, le-am pus la muiat in cada sa le curatam de etichete, ca numai asa le primeau la reciclare si luam bani pe ele. Bineinteles ca dupa aia am invitat-o la un suc si o prajitura in cofetaria unde ne-am cunoscut prima data, escapada care m-a lasat fara jumatate din bani. Anii 90, pana in 2000 erau grei, inflatia de acum este parfum fata de ce era atunci. La un moment dat inflatia era 300%! Iar EA, cand a dat si ultimele examene dupa licenta a si plecat, definitiv, era cuplata deja de 2 luni cu unul bogat, nu m-au vrut ai ei deloc! Cum ziceam, ce noroc au unii Andrei in facultate!
Comentariu beton!14
Ma regasesc .
Deja ai terminat de citit?!😃
Ce frumos ai scris, Claudiu!
Comentariu beton!24
Mulțumesc. Cred că e cam lung.
Este exact cât trebuie!
Comentariu beton!13
Ești trist și, totodată, bucuros atunci când pleacă singurul copil la facultate. Ești trist pentru tine, pentru voi, că vă veți simți singuri. Bucuros pentru ea, pentru copil, căci abia atunci începe să-și croiască propriul drum, va descoperi lumea. Și speri că va avea un parcurs de vis…
Telefoane zilnice la început, jdemii de întrebări și griji (dar ea de ce nu sună? – de parcă n-ar avea altceva de făcut, apoi îți amintești că și tu ai fost tânăr și numai grija să-ți informezi părinții despre ce faci nu o aveai, plus că pe vremea aia erau doar telefoane publice cu fișe…).
Ușor, lucrurile se așează, revin într-un alt normal, un alt cotidian, cuplul se redescoperă și-și formează alte tabieturi. Apoi au trecut 4 ani, fetița a terminat facultatea în Olanda, a revenit cu bine în Iași, s-a mutat în vechiul vostru apartament, lucrează remote pentru o firmă olandeză, planifică nunta… Iar tu te simți tot mai exclus din viața ei (deși nu e adevărat), îți dai seama că timpul trece și nu se mai întoarce.
Frumos scris, Claudiu!
Comentariu beton!48
„te simți tot mai exclus din viața ei” – chiar nu e adevărat. Ea abia acum are viața ei. Para acum a fost viața „voastră”.
E momentul să te dai la o parte, să lași copilul să o ia înainte, și tu să rămâi ușor – ușor în urmă. 🙂
Comentariu beton!38
Am scris că nu e adevărat, dar sentimentul parcă nu-l poți îndepărta. 🙂 Da, rămânem, în urmă, dar tot facem tot ce putem ca să le fim aproape.
Comentariu beton!16
Știu ce ai scris. Doar îți confirmam idea. 🙂
Toată viața ta o să vrei să fii aproape. Doar că nu se va putea întotdeauna.
Comentariu beton!14
Telefoane zilnice la început pentru că e fată, băieții nu prea dau semne de viață neîntrebați.
Comentariu beton!26
Ca mama singura, am trait tot singura golul ramas in urma lui Andrei al meu cand a plecat la facultate.
Ferestre intunecate la venirea de la serviciu.
Casa pustie pe care, înainte, o umplea literalmenta cu cei aproape 2 metri de baiat.
Filme vazute singura si necomentate cu nimeni.
Mancare stricata in frigider ca, nah…nu e prea distractiv sa mananci singura.
Urechea ciulita la maximum sa nu ratez cumva sunetul telefonului.
Asa ca stiu al dracului de bine cum e sa se goleasca si cuibul si sufletul.
Comentariu beton!68
Și acum? Cum te simți?
Acum, după 15 ani, si de la 2500 km, mi-e dor de el și de nepotica. Macar acum, nu mai sunt singură.
Comentariu beton!51
Eu zic că e bine că Dumnezeu tăcea. Era mai grav dacă avea chef de conversație.
Comentariu beton!38
Adevăr grăiești, fiu al haosului! 🙂
Am scăpat niscaiva acribie în cafea și nu mă decid dacă-i o figură de stil cu trimitere la poetu’ nepereche, vreo referință obscură, sau am fost la un moment oarecare vecini…
Sigur am fost vecini. Mamele noastre au uscat rufele la acelasi soare. Mai vecini de atat nu se poate. 😛
Comentariu beton!34
textul ăsta, @Claudiu, o să-l salvez; îl salvez, îl traduc și, cînd/dacă o să enervezi vreodată, îl dau statului spaniol; expulzare scrie pe tine!
la frig, la sinucigașii ăia de nordici…
pentru mulți dintre voi, vă știți care, textul e util; pentru tineri însă am un sfat: faceți copii tîrziu! așa, atunci cînd kinderul pleacă, n-o să aveți problemele astea; o să fiți ocupați! ea să-ți aducă aminte de colesterol, el de pastilele pentru tensiune și reciproc să vă dați cu revulsin…
cu plăcere!
Comentariu beton!63
Uite, la dom’ costică m-am prins că revulsinul e aluzie la piesa „Adeline”. Da’, totuși, nu prea târziu, că se trezesc unii ticăloși să facă glume cu bunicuți și nepoței.
Comentariu beton!16
Ba, pe voi doi va las sa comentati intre voi. Asa ma distrez si eu… 🙂
Comentariu beton!16
ce-ți mai place uniunea bățului cu gardu’, da’ n-ai să vezi! io-l mai fac oligofren, el pe mine zdreanță, da’ nu ne certăm…
Comentariu beton!37
Mai este un dezanvataj dacă faci copil fff târziu. Îi tremură mâna când îți aduce paharul cu apă la patul de moarte și-l varsă.
Se mai gaseste revulsin?
Claudiu, multam de terapie. Am fost atat de oarba. Mi-am dat seama ca nu mai sunt prezenta in casnicie. Pffff, la treaba.
Comentariu beton!23
Acum zi și ce o să faci. Nu ne lasă în oarba ignoranță: )
Comentariu beton!12
Citesc mai târziu. Am intrat doar să spun că se anunță 20 de grade azi, fără ploaie. Cred că mă voi duce spre plajă.
Deja te urasc. 🙂
Comentariu beton!11
E o combinație bună. „Citesc de sindromul cuibului gol/ Dacă blogger eram, mă dădeam cu nămol/ Cu alți bunicuți, pe la Techirghiol/ Dar așa stau lejer, și „Viva el sol” „
Comentariu beton!20
cu ură și de la mine, da’ totuși grijă la rechini! n-am vrea să-ți schimbi nick-ul din anukoi în amun…
Comentariu beton!12
Amun Ra?
Mulțumesc tuturor pentru urări!
Un tip face baie singur într-un lac și la un moment dat simte o mână pe ouă și aude o voce care îl întreabă :
– 2 în plus sau 2 în minus ?
Stă tipul se gândește și răspunde 2 în plus de teama să nu rămână fără. Iese din apă curios nevoie mare, se uită în slip, stupoare, avea 4 ouă.
Merge la doctor, îi povestește întâmplarea, la care doctorul îi spune:
– Eu nu te pot opera, dacă ți le tai pe alea bune ? Mergi înapoi, intră în apă și dacă faza se repetă răspunde 2 în minus.
Ajunge tipul la lac, intră în apă să facă baie și simte iar mâna pe ouă, auzind iar vocea care întreabă :
– 4 în plus sau 4 în minus ?…
Comentariu beton!45
Io mă bucur că @anukoi are parte de 20 cu plus. Sper doar ca apa să fie pe la 5-6.
Mai am vreo doi ani. M-ai pus pe gânduri. Poate ar trebui sa încep sa reconstruiesc de pe acum. Sa privesc copilul ca pe un electron și nu parte din nucleu. Asta da rezoluție….
Comentariu beton!26
Succes! 🙂
Deja ma simt vinovata. Foarte urat din partea noastră,dar nu am trecut prin criză asta cand si-au luat zborul copiii. E drept ca sunt aproape, o ora distanta cu mașina, cu familiile lor, parte din familia noastră extinsa. Ne bucuram cand vin, dar eu si soțul meu avem viata noastră independenta de a copiilor, cu munca, prieteni, weekenduri la soare, vacante modeste in tari cu apa calda. Suntem un exemplu perfect de părinți denaturati. Vai!
Comentariu beton!44
Manuvi… 🙂
V-ati bucurat cand si-au luat zborul! 😛
@Claudiu, da, recunosc.😂😂😂
Comentariu beton!13
Omule, m-ai spart! În septembrie 2024 a plecat fata cea mare la facultate. La Cluj, noi suntem din Craiova. Înainte și după ce a plecat eu am fost emoțional o legumă. Soția nu a resimțit așa de puternic, sau nu s-a exprimat. Anul acesta, în septembrie, va pleca și fata cea mică la facultate, tot la Cluj. Din fericire, căsnicia noastră este solidă și amândoi avem activități și joburi solicitante care să ne dea un sens de utilitate. Plus că trebuie să muncim mult să ne permitem să le susținem în continuare. Dar, mi-e groază de ziua când voi realiza cât de goală va fi casa fără amândouă!
Comentariu beton!30
Cosmin, cum ai scris: Casnicia voastra e solida. 🙂 Asata ajuta mult.
Comentariu beton!13
uite o idee de afacere, că tot umblu prin țară!? vin 2-3 ore, fac mofturi la mîncare, dau muzica tare, vă ignor umpic… la urmă duc și pachete copiilor…
Comentariu beton!73
# Costică: ideea este parțial bună – eu gătesc acasă, deci mi-ai lua o activitate din responsabilitate, de ignorat nu duc lipsă, mă ignoră mulți oameni, iar cu pachetele este perfect, fetele sunt uituce și lasă acasă o grămadă de lucruri pe care trebuie să le trimitem. Îți dau și recenzii! Pozitive bineînțeles! 😂
Comentariu beton!26
Noi suntem peste 40 dar cu copiii de 5 si 3 ani. Acum ca am stabilit contextul, listele alea mie mi-au transmis iubire 😁 am fost foarte surprinsa sa citesc in continuare ca nu ar fi.
Comentariu beton!17
Inca ai tot timpul sa iti dai seama. 🙂 E un avantaj.
O imagine în oglindă ai zugrăvit aici … și mă bucur ca la mine nu e cazul … am căutat să -mi întrețin relația cu soțul tocmai ca fix asta am gândit copii pleacă eu cu el rămân 🤓 . Doar dacă comunici reușești să evoluezi , înapoi niciodată nu ne putem întoarce… Mulțumesc de poveste e bună la prima oră la muncă 😅
Nu e sambata azi? Se munceste? 🙂
Je suis Geta🙈. Dle. Claudiu ați descris exact starea emoțională pe care si eu am avut-o în primele trei luni după ce băiatul meu a plecat la facultate. Mai puțin partea cu biserica. Cat despre viața in doi, după 20 de ani de viață in trei, noi am căutat sa ne regăsim. Plimbări scurte, spontane, o ieșire la restaurant, lucruri mărunte care sa ne facă plăcere amândurora. Dar, da. Greu sa vezi camera copilului goală.
Comentariu beton!21
Ma bucur Alexa. Probabil asta e atitudinea necesara. 🙂
Barbatu-meu imi reproseaza des ca devine invizibil in week-end, cind vine fata acasa de la internat. Dar … na, e mica,16 ani, inca o mai mamosesc.
Insa, cu internatul, am reinvatat sa fim in doi mai usor, pt. ca in week-end redevenim 3.
Pe undeva, cind copila pleaca duminica seara, respir mai usor si redevin eu pentru mine. Si atunci e loc si pentru el.
Comentariu beton!15
Si cand in weekend veti fi doar 2? CE se va intampla atunci?
O sa fie… ca in timpul saptaminii. Deja ne mai da „liber” coinaca, ca are prietene de vizitat 🙂
Problema va fi… cind ne va ignora, atunci cind vom simti ca nu mai servim la nimic, ca ne baga in somaj parintesc 🫣
Vezi că în afară de vâlceni nimeni nu știe ce înseamnă „coinac”.
Acu’ imi spune si mie cineva ce inseamna „coinaca”?
io nu-s vîlcean, da’ am citit la veața mea; unde? nu mă-ntrebați, că am și eu o vîrstă! „coinac” înseamnă un tînăr la începuturile… cunoașterii în sens biblic; frumos, @Anca!
Pe la noi nu este o expresie: Are mintea-n pl ca iezii
Acusi vine septembrie si o sa ma regasesc partial… pentru ca imi mai ramane unul pentru inca 4 ani😀 Nevasta-mea nu face sarmale si nici prajituri – sunt in siguranta la capitolul asta 😂
Comentariu beton!14
Ai rabdare. Vin si sarmalele. 🙂
Îți mulțumesc că ai uitat sursa comentariului, mi-am dat palme dupa ce l-am scris.
Aș mai adăuga cateva etape:
– ei își amintesc ce-si doreau să facă împreună, dar nu aveau timp. Se duc la cafeneaua preferată, unde erau mereu pe fugă (așteaptă copiii) – acum vor putea să savureze in liniște cafeaua și ginul/vodka. Dar parcă nu mai e la fel de frumoasă (cafeneaua). Zidul e pătat, cafeaua slabă, chelnerul plictisit.
– sună un copil „unde naiba e strada Lalelelor”. Se aprinde un beculet – se chema Karl Marx când erau ei studenți. După ce indeplinesti rolul de GPS, navalesc amintirile. Acolo era un parculet, unde el te aștepta să termini laboratorul să petreceti împreună o oră pana incepea seminariul lui. Și intarzia de fiecare dată la seminariu. Atunci va simțiți din nou tineri. Pentru o juma de oră
Copiii au plecat 2. La un an distanță. Pustiul e mare, prapastia adâncă. Greu, foarte greu de trecut. Oare mai găsești energia să construiești punți?
Comentariu beton!37
@Elvira… tu erai sursa 🙂
Comentariu beton!13
23 de căsătorie, 19 de părinți, la toamnă sper să trecem prin același carusel emoțional. Noi măcar ne-am gândit în avans și am făcut doi copii, să repetăm peste câțiva ani parola spre viața de după a fi crescători de talente.
Eu m-am pregătit din timp pentru noua formă de relație și m-am apucat de scris. Dar la ora 6, Geta nu era singura în fața cuptorului, am lăsat chiar și becul aprins, ca o rază de soare în bucătăria întunecată.
Claudiu, eu refuz să cred că povestea ta nu e adevărată. Dacă e așa, atunci ești cel mai fin cunoscător al conștientului uman.
Mică corecție gramatico-nazistă: prin „patetici” probabil ai vrut să scrii „jalnici”. Eu îți mulțumesc că exiști, ești o inspirație pentru mine.
Comentariu beton!26
Piciul meu are doar 10 ani. Mai are de crescut si de facut creierii parintilor varza. 🙂
Asa ca povestea e doar imaginatie. Poate ma pregatesc si eu pentru acel moment.
Comentariu beton!22
Am trecut de unul
Poate sint norocoasa ca al doilea a aparut la distanta mare in ani de primul.
Ciudat ca eu credeam (din cauza titlului) ca vei insista mai tate de fapt pe sentimentele produse de plecarea puiului, decit pe golul dintre parinti. Asta probabil pentru ca prima oara mi-am luat-o.
Era in anul 4 la medicina, nu avea sa plece inca, dar a ales sa stea in apartamentul surorii mele pe perioada sesiunii. Perioada s-a prelungit dar nu dramatic. A fost insa suficienta sa ma faca sa constientizez ca va pleca.
Si m-am pus pe plins.
Seara tirziu, dupa ce culcam copilul mic, ma duceam la el in pat si trageam o portie buna de plins.
M-a vaccinat pentru cind a plecat de-a binelea in viata, cu partenera linga el, apoi insurat si plecati amindoi in Irlanda.
Cind sotul meu mi-a explicat ca trebuie sa ne mutam in Belgia (el venise primul, apoi a venit acasa sa ma convinga), nu prea avea pe cine convinge pentru ca argumentele erau clar pentru. Printre aceste argumente se gasea si faptul sa fiul meu mare si sotia lui erau in Irlanda. Un amanunt care a facut mai usoara despartirea de Romania.
Decit ca intre timp copilul s-a intors.
Acum ma simt vaccinata. Iau in calcul la pensie retragerea in Spania sau Italia.
Cu sot sau fara? Probabil cu. Comunicam si nu doar pe tema copilului. Avem pasiuni comune. Imbatrinim insa si da, nu e perfect, nu are cum sa fie. Batrinetea are stilul ei de a pune riduri pe absolut orice.
Tema de gindire e receptionata si multumesc pentru asta. Sa vedem cum stam cu lista.
Comentariu beton!20
🙂 Nella. Raman cu ceea ce ai spus: „Batrinetea are stilul ei de a pune riduri pe absolut orice.”
Mare adevar.
Comentariu beton!15
Eu sînt convinsă că dă sindromul cuibului gol peste mine, dar mamă singură fiind, măcar n-o să am și criza existențială „ce caut eu în căsnicia mea”. Asta nu înseamnă că o să fie ușor. Mai ales că eu vreau să-l trimit la facultate undeva, în Europa, iar el visează și mai departe. Uneori mă gîndesc serios la ce să fac după ce pleacă el și rămîn singură cu niște animale care nu-s veșnice și cu o casă mult prea mare, superbă dar mult prea mare doar pentru mine. Ce mă sfătuiești să fac, Claudiu, să mă gîndesc de pe acum(drobul de sare de pe grindă) sau să aștept să ajung mai întîi în punctul ăla și văd eu atunci? Îmi displac ambele variante la fel de mult.
Incerc sa nu dau sfaturi, Teodora. Uneori putin optimism e mai folositor decat sfaturile. Faptul ca te gandesti deja la asta ajuta mai mult decat crezi. 🙂
@Claudiu: mulțumesc pentru răspuns. Fix asta mă sperie, că s-a mai întîmplat: cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît am tendința despicatului firului în 40, nu în 4 și a scoaterii la suprafață a multor chestii cu potențial negativ. Dar nici nu mai am 20 de ani să încerc „go with the flow”. Știu soluția cea mai bună, dar dacă o exprim public, mă trimiteți toți urgent la psihiatrie 🤣🤣
Teodora, same here. Aşa-i ca te gândeşti sa laşi totul in urmǎ sa o iei de la capǎt undeva in apropiere de el?
Eu la asta ma gândesc dar ar fi o inconştiențǎ din partea mea.
Dar cum ar fi?
Când a plecat fi-miu la facultate, am simțit un gol și am avut o perioadă în care mă simțeam vinovată dacă mâncam ceva ce lui îi plăcea cel mai mult. Dacă soțul meu cerea câte ceva, răspunsul era „când vine Radu acasă „. Lui îi spunea „bine că ai venit acasă, să mănânc și eu…”.
Noi, de-a lungul anilor cu copil în casă, ne-am păstrat hobby-urile, obiceiul de a discuta despre orice, politică, muzica, filme. Nu ne-am strigat niciodată unul pe altul „mamă”, „tată”, ca și cum doar asta am fi. Nu am vorbit la plural despre copil, cum aud acum pe la părinți: noi am mers la un an, noi facem la oliță etc. Și tot a fost grea trecerea de la trei, înapoi la doi. Pe de-o parte eram triști că vine rar acasă, cam o dată pe lună (înțelegerea asta o avem în continuare, să încercăm să ne vedem o dată pe lună), pe de alta eram mândri că se descurcă singur.
De sunat, suna doar dacă avea o problemă. În schimb eu, mamă băgăcioasă, încercam zilnic să schimb unul-două mesaje cu el.
De la an la an a devenit mai ușor și, la un moment dat, când copilu’ stătea mai multe zile acasă, râdeam că ne deranjează.
Comentariu beton!18
Exact cum spui: De la an la an. Dar pana ajungi la asta…
Exact așa am simțit și eu, cum să mănânc ceva, mai bine așteptam, o să fac când suntem toți.
Am avut sentimentul ăsta când a plecat fii-mea, la 5 ani, în vacanță în Canada, pentru 2 luni.
Și mi-am promis atunci că n-am să uit că nu sunt doar mamă.
De atunci plecările ei au fost proiecte comune în care fiecare a alocat timp și resurse în funcție de viața fiecăreia.
Cred că modul în care funcționăm și reacționăm îi modelează pe copiii noștri mai mult decât ceea ce spunem. Și cum eu cred în echilibru, asta i-am arătat și ei.
Daca functioneaza, e perfect. Dar tu… Ce simti?
@claudiu, împlinire.
Am citit pe nerăsuflate până aproape de final;25 de ani , aproape 26 de la prima căsătorie,copii din ambele.
Nu mă încadrez deocamdată în poveste,dar am trecut pe la psiholog un an cu fata mică, Adhd în regresie, aș spune..
Deci:de ce să fie nevoie de un al treilea,pe care să-l plătim să ne împace, să ne facă viața mai ușoară, să ne dea idei cum să trăim; când ne-am adunat eram doi , fără copii(ca și la mine, prima dată).De ce să-mi expun viața zi cu zi ,și pe aia intimă,unui om care e specialist,dar nu doarme cu mine în pat.Aici îmi rămâne nedumerirea întotdeauna, fiindcă nici eu n-am trăit numai lapte și miere,nici prima dată și nici în căsnicia actuală.In opinia mea , că am trecut pe acolo ,psihologul rezolvă situații de genul celor expuse aici ,dar nu mănâncă împreună cu noi la masă ..am expus tot .
Gresit Monica. Un psiholog nu rezolva nimic. Tu rezolvi. El e doar un GPS. Iti arata calea. Tu hotarasti daca o urmezi sau nu. 🙂
Doar un Google Maps emotional.
Comentariu beton!14
Am plâns (la mine s-a terminat când a apărut copilul, doi ani am încercat să vedem dacă…) și apoi am râs la „cum să recunoști semnele de meningită”. L-am vaccinat ca să las puțin deoparte grija aceasta.
În rest, am un pic de experiență cu plecatul copilului de acasă (tabere, cantonamente). Dacă nu mă sună, e totul bine. Dacă sună, e ceva acolo sau are o nevoie.
PS El, naratorul, de ce este fără nume🙂?
Ce conteaza un nume? 🙂
Am citit cam o treime și am ajuns la concluzia simplă: De excepție! Mulțumesc Claudiu ( și băieții plâng câteodată!). Acum după ce am citit mai ardelenește, adică încet și așezat, da capo al fine, mai mulțumesc încă o dată. Restul e tăcere, spune un tată de fată, cu fata plecată de acasă, prima dată la Cluj Napoca, (fută-l dracu ghe Cluj, cu cine lo inventat, că ne fură copchii de acasă), apoi în lumea largă, după o viață mai bună, că aici în România mi-a spus că nu mai este de stat( futu-te-n bot de PSD, cu tot neamu tău!). Cu amărăciune, Ioan.
P.S. scuzați limbajul neacademic, nu vorbesc în public așa, dar între prietenii dragi din blog(cel puțin așa sper că suntem, cei care mai scriu pe aici), se permite. Același.
Comentariu beton!31
Ioan! 🙂 Boss a adunat aici o comunitate interesanta. Asa ca… feel free!
Articolul tău simt că m-a „obligat” să pun pe hârtie câteva gânduri. Răzlețe. Mulțumesc 🤗
Am patru copii.
Făcuți la bătrânețe.
Primul la 35, ultimul la 53.
Fata cea mare a plecat la facultate anul trecut. Destul de departe.
Pe mine m-a afectat mai mult decât pe maică-sa. O sunam zilnic. A durat trei luni, apoi m-am liniștit. Mă bucur că se descurcă, se distrează, învață, se plimbă, și-a făcut prieteni noi. Bârfim la telefon săptămânal seara, câte jumătate de oră. Îmi doream să îi pot oferi mai mult, acum la startul vieții ei de viitor adult.
În cuplu suntem bine. Se poate și mai bine, dar cotidianul ne hăituiește obositor. Ceilalți trei copii ne țin în priză. Am devenit maeștrii Zen ai răbdării. Ea pictează și face hand made joia, în restul timpului a treia facultate. Eu fac ebenism. Așa ne întreținem întregi la minte. Împreună apucăm și ne ținem să vorbim seara. Cât putem de mult. Ca ritual, ne facem masaj (măcar o dată pe săptămână) unul altuia, noaptea târziu după ce adorm ăștia mici. Este felul nostru de a păstra contactul fizic. Pentru mine funcționează ca terapie împotriva anxietății.
Uneori socotesc câți ani o să am când o să plece fiecare copil pe drumul lui. Oare cum o să fiu la 71 de ani? O să mai pot schia? O să mă mai pot juca un COD? O să mai pot face scufundări? Nu vreau să mă resemnez totuși.
Ne bucurăm de fiecare etapă a copiiilor și în același timp încercăm să ne bucurăm și noi unul de celălalt. Greu, dar ne străduim. Nimeni și nimic nu este perfect, dar măcar încercăm.
O să fie bine.
PS acum sunt singur acasă cu copiii. Soția este la un curs în alt oraș. Scriu repede. Cu toate astea, mi-a luat o oră și jumătate să scriu aceste câteva rânduri. De ce? Trei copii atomici în jurul meu🤦.
Comentariu beton!42
Cei trei „atomici” te tin in priza. 🙂 Asta e bine.
A trebuit să caut pe google ce plm înseamnă ebenism. Băi…
Io sunt curios cum plm faceți ritualul ăla. Te bagi prima dată la un COD și enervat că mori ca prostu o iei la frământat cu uleiuri esențiale?
Sunt curios, joia când pictează și face chestii handmade nu-ți vine să-i zici: luațașacuarelenpwla?
Eu refuz să cred că @Cristi este real. Este creat 100% de IA.
@Shoric Păi asta spun, că acum aș juca un COD, dar nu am timp. Uleiurile esențiale se folosesc cu o bază de ulei de măsline, nu așa direct ca sălbaticii. Plus că îmi place să-mi frământ nevasta. Este superbă 😂. Da, îmi vine uneori să îmi bag picioarele în pictura ei, dar trebuie să avem fiecare timpul lui. Și prietenii ne spun ca dacă nu ne cunoșteau, nu credeau că rezistăm la așa stil de viață.
Ce hobbyuri curioase aveti! Eu trag de fiare, e modul meu de a ma simti viu, la 58 de ani, am bicepsul umflat cat pepenii! Mi-e doar groaza ca dpdv fizic, natural, de acum urmeaza degradarea celulara, plastic numita batranete! Prin exercitii mi-am redus drastic sarcopenia, adica pierderea naturala a masei musculare, care la cei comozi este de 2-3% pe an dupa varsta de 50 de ani, dar fizic eu deocamdata nu simt batranetea. Psihic in schimb, dupa o viata grea, fara ajutor in tinerete, cand a trebuit sa o iau de la 0, o simt. Ma uit si eu la fata cea mare cat e de mofturoasa, acum a intrat la a doua facultate, dupa ce anul trecut a inceput una si s-a lasat in sesiune. Nu stie ce vrea de la viata dar nici nu tine cont de sfaturile noastre! Are totul asigurat material, cata diferenta fata de mine! Poate tocmai de aia nu stie ce vrea!
Mai am 6 ani pana o sa simt pe pielea mea Sindromul cuibului gol😐.
Imi amintesc in schimb cum a fost cand am plecat noi de acasa. Intai a plecat frate-miu in armata. Cu o seara Inainte, mama a facut pui la cuptor. Nici un an mai tarziu plecam eu si sora-mea la universitate. Nu mai stiu ce am mancat cu o seara inainte, dar am avut sarmale si prajituri in bagajele enorme pe care le-am bagat la văru in masina. Inainte sa plecam si dupa ce am plecat, mama a plans. Cand s-a calmat a iesit afara. L-a gasit pe tata care plangea in timp ce se plimba prin curte🥰.
Comentariu beton!15
Tatăl tău nu plângea. Doar îi intrase ceva în ochi 🙂
Tații nu plâng niciodată. Ei sunt… doar sunt.
Comentariu beton!18
Pai da, asa a zis si el atunci. Ii intrase ceva in ochi😀.
Respect, jos palaria. Nici eu nu puteam relata mai bine!
Multumesc! 🙂
Am plâns. Mă regăsesc în poveste. Și copilul meu are doar 9 ani.
Atunci mai așteaptă puțin până te vei regăsi în poveste. Graba nu e bună. 🙂
Aproape ca mă regăsesc în povestea ta. Încă nu am copii care sa-și ia zborul din cuib, sunt încă mici, dar anii trec prea repede. Încă mai am timp să nu ajung acolo. Eu sper la o altă țară mai bună pentru copiii mei, așa ca depărtarea ar putea fi cu atât mai mare și mai greu de îndurat. Zic “ar putea fi”, momentan mă bucur din plin de momentele în care nu sunt cu noi, de tabere, de week-end-urile la bunici… pe astea le așteptăm ca pe o gură de aer, pentru a ne regăsi pe noi in tumultul vieții de părinți.
Da… Dar cand nu sunt langa tine, le simti lipsa. 🙂
Mi. O venit în cap meme-ul ăla cu puiu congelat aruncat în aer : ” zboară puiule, zboară „. Io asta n-am înțeles : ” – spala vasele fără să mă roage ” !!!!
Nici eu, dar am văzut târziu. 🙂
Textul original era: spăl vasele fără să mă roage.
Dar când i-am cerut lui Gemini sa îmi pună diacriticele a considerat că e cazul să modifice. Cine sunt eu să mă contrazic cu cu Gemini?
Nu stiu de ce dar imi da un vibe de text scris de AI,
Stiu că e o problema cand un cuplu se concentreaza exclusiv pe copil si acesta pleacă dar problema nu incepe si nu se rezolva acum .
Oamenii sunt uniti de necazuri de dificultăți de provocari de pasiuni iar acestea nu se termina odată cu plecarea copilului.
Daca toată viata ta e plată si te cramponezi de copil ca unica ratiune de a exista lupta e deja pierdută inainte ca el sa plece.
Eu am un singur copil, e inca mic dar il mai trimitem prin tabere si abia asteptam sa fim singuri o săptămână două, avem ce discuta avem ce face pentru ca aveam interese comune si pasiuni comune si atractie unul fata de altul inca dinainte de a avea copil.
Daca te casatoresti doar ca sa nu rămâi singur la bătrânețe si nu alegi o persoana care sa fie atrasa macar de tine nu zic să te admire, atunci mai bine nu o face. Golul afectiv de la inceput nu se va umple niciodată.
”avem ce face pentru ca aveam interese comune si pasiuni comune si atractie unul fata de altul inca dinainte de a avea copil”.
Băi, am așea o bănuială că voi trimiteți copilu în tabere ca să faceți împreună oale&ulcele din lut.
John, diacriticele și formatarea textului e cu IA. Ca altfel n-am timp. Munca e destul de solicitantă. Și între muncă, pici și casă, 24 de ore nu îmi ajung.
Dacă tu consideri altceva, nu sunt eu cel care încearcă să-ți schimbe opinia. Nu mă interesează și nici nu am timp pentru așa ceva.
Legat de restul comentariului, ai dreptate. Doar că suntem oameni și nu întotdeauna facem ce trebuie.
Nu chiar oale și ulcele mai mult jucăm ping-pong și alte activități care necesită intimitate
Ping-pong? Asta chiar e nouă…:)
Nu e noua, am uitat doar să pun ghilimele
După ce o zburat ”puiu” m-o preluat, încetișor, pe mine. Îi mai atrag atenția cu un scurt: Vezi că nu ești maică-mea. Parcă îmi vine să zbor și io dar știu că bătaia doare.
Și că tot veni vorba de Cluj.
Accident în Cluj cu unu care a intrat cu mașina direct în zona Noodle Pack Drive Thru, din parcarea centrului comercial VIVO. Primul comentariu la un video cu accidentul:
– Ce bine că a intrat în Noodle Pack pt. că putea să intre undeva unde sunt clienți.
Îți place tare Noodle Pack, nu? 🙂
Comentariul era al unuia de pe tkt unde a fost postat video.
Am mai văzut o fază de asta în Timișoara prin ceva piață. Pline toate terasele, cozi la toate gelateriile& tarabe cu pleșcăviță doar la starbucks, pustiu. Erau vreo 3 lucrători afară care frecau menta pe la intrare și trece unu pe bicicletă, se oprește și-i întreabă:
– Mai fac angajări ăștia, că mi-ar place și mie să lucrez aici.
Răutăcioși peste tot.
Foarte frumos scris. Oooooof Doamne! Nu pot sa comentez de fapt dar vreau sa stiti ca spun “prezent”. Casnicie de peste 30 de ani, copil de 27 pe drumul ei dar soț bolnav incurabil (mintal) deci nu prea pot scapa din ecuatie. Refuza orice terapie de cuplu, abia accepta sa ia medicatia. Ooof, Doamne, foarte frumos ati scris!
Mulțumesc. 🙂
Eu am 3, iar 2 inca mai sunt acasa.
Si zic eu, pentru ca de anul trecut sunt doar eu.
Din fericire? Din pacate? Depinde pe cine intrebi.
Revenind … prima data cand a plecat fata cea mare intr-o excursie cred c-am facut jumatate de atac de panica :). Dar am zambit pana a disparut autobuzul din raza vizuala. 🙂 si mi-am tinut respiratia tot pana atunci.
N-am sunat. Nu m-am panicat.
Am incercat sa fac orice mi-a trecut prin minte si a functionat. Si acum functioneaza.
🙂 nici acum nu sun. Ma suna ea, cand are nevoie, cand vrea sa ma intrebe ceva, cand e singura (mai ales pe drum spre casa) si se plictiseste.
La un moment dat, pe la 14 -15 ani mi-a spus c-ar vrea si ea uneori sa aiba o mama normala. Nu cu tristete, nu cu revolta sau repros. Asa, ca o constatare.
La 20 de ani (singura la Londra, avand grija de colegii de apartament, pe care doar ce-i cunoscuse pentru ca avea nevoie sa imparta cheltuielile) mi-a spus: Ce ma bucur ca nu esti o mama normala! Si mai apoi: Stii, daca n-ai fi fost mama mea, cu siguranta am fi fost prietene. Am plans 🙂 dupa ce am inchis telefonul.
Nu sunt genul acela de mama care stie tot despre copii ei. Stiu esentialul, fara sa intreb. Uneori simt, alteori imi spun ei singuri. Am noroc, sunt copii cuminti.
M-am purtat cu ei intotdeauna ca si cum ar fi fost mai mult adulti decat copii. Chiar si cand erau mici. N-am fost niciodata o carja. Nu le-am rezolvat problemele. I-am indrumat sa le rezolve si nu m-am suparat cand nu m-au ascultat. De cele mai multe ori au gasit o solutie mult mai buna decat a mea. Si mai ales au vazut ca pot. Singuri.
Nu am fost si nu suntem o familie care sta impreuna pe canapea la filmul preferat sau 🙂 la meci. Insa atunci cand iau hotarari ce ne privesc pe toti, ii intreb intotdeauna ce parere au. Si chiar ii ascult. Uneori au pareri mult mai corecte decat mine.
Viata mea nu s-a construit in jurul copiilor. Ii iubesc pana in maduva oaselor, dar avem fiecare (si eu si ei) prietenii nostrii, preocuparile noastre (si nu sunt comune de cele mai multe ori). Imi place sa spun ca suntem o echipa, mai degraba decat o familie.
Ne place sa fim impreuna 🙂 dar nu chiar tot timpul.
Oare ma face asta un parinte denaturat? cum mai intreba cineva pe aici. Poate.
Am facut greseli? multe.
Dar la final, daca tragem linie si facem bilantul, cred ca suntem bine cu totii.
Si asta e cel mai important … cred.
Comentariu beton!23
Normalitatea are atâtea definiții posibile. 🙂
Greu si azi cu voi, ma baieti!
Noi avem un milion de ani de relatie si 21.5 de cand suntem parinti. Spre secreta mea usurare, marele a decis, impreuna cu iubi, sa faca facultatea aci-n Bucuresti. Asa ca emptynestu’ se infiltreaza treptat, in doze mici, la noi. Dar oho, cum se mai infiltreaza.
Ii cresti sa fie independenti si dupa aia, cand vezi ca ai facut treaba buna, bam! Te doare! Da’ te si bucura. Si ia ghici, tre sa faci, in continuare, exact ce faci de camd s-au nascut. Respectiv sa faci ce e bine pt ei, sa te bucuri si sa nu le arati ca te doare.
Dar e misto, bucuria e mai mare. Si daca ai cu cine o imparti e si mai misto.
Revenind la concret, mi am dat seama undeva prin clas 7-8 a baiatului (fata e cu 9 ani mai mica) ca e ffff important sa comunicam, sa vrea si sa simta ei nevoia sa se conecteze cu noi, parintii, si cand si-or lua zborul. Si-acuma cand, cum ziceam, cel mare incet incet se desprinde (estimez un max 2 ani pana se muta de acasa, deja dorm unul pe la altul cate 2-3 nopti, pleaca mult impreuna, etc) imi place ca ne tine informati, ne tine „povestiti”, ne cere parerea si pt chestii importante si pt chestii banale. Si nu, nu cred ca vom ramane „in aer” dupa ce ei pleaca. Da, ei subt cele mai mari realizari ale noastre, dar 1. Rolul de parinte dispare doar cand vom disparea noi si 2. Suntem si altceva decat doar parintii lor (sot, sotie, cei mai buni prieteni unul pt altul, cele mak enervante fiinte unul pt altul, bunici, la un moment dat, etc).
Frumos. Așa și trebuie să fie. Doar că viața e mai complicată și nu întotdeauna se poate. Mă bucur că voi ați reușit. 🙂
Fain scris Claudiu! La mine povestea „cuibului gol” este invers! Au trecut de atunci douăzeci de ani! Cuibul familiei mele a devenit gol după apariţia pe lume a copilei! Tată/soţ absent! Viaţa m-a făcut să părăsesc efemerul „cuib” şi să plec din acel orăşel pentru a reveni în Bucureşti! Locuiam la ai mei şi făceam săptămânal naveta! Plecasem după un job! În anii ’92 mă concediaseră din geologie! Nu ştiam să fac nimic altceva! Am învăţat, am produs bani, dar cu ce preţ!!! Fii-mea era ceea care ţinea „casa din provincie”, cu responsabilitatea pe care ar fi trebui să o aibă tatăl din dotare! La mine cuibul s-a reîntregit când a venit ea la facultate în Bucureşti! Eram împreună, atât cât ne permitea programul, dar respiram acelaşi aer! În primul ei an de facultate am divorţat! Mariajul de peste 20 de ani era mort şi îngropat de multă vreme!! Am un statut social simpatic divorţată/văduvă! Nu mai stau în aceiaşi casă cu fii-mea de foooarte mulţi ani, dar, relaţia mamă fiică s-a transformat, suntem cele mai bune prietene!
Tot e bine. Macar ați găsit ceva comun. Și asta cred că te ajută mult. 🙂
Claudiu, nu vreau s-o fac pe deșteptul pe aici, dar se poate și mai rău…când îți decolează întâi copila… apoi jumătatea… ăla e cuib gol, maestre…
Comentariu beton!12
Ca sa facem o glumă (sadică): asta înseamnă să duci lucrurile până la capăt. Nu umbli cu jumătăți de măsură. 🙂
Cum ești?
@Herr H, jumătatea a plecat cu tot cu cuib?
@claudiu, am fost și mai bine…
@shoric, din fericire nu…
@Herr H ai făcut cumva armata? de la un american citire: cu nevasta e ca grenada, la ambele dacă scoți inelul rămâi fără casă!
Băi, băeți, de fapt eu cred că @Herr H a vrut să zică că cuibul este de fapt sufletul lui și că a rămas gol după plecarea ficei lui la facultate și după aia o plecat și soția lui să facă a treia facultate ca nevasta lu @Cristi care face chestii handmade joia ca să fie bine la căpuț și el ebenism în fiecare zi.
Frumos și groaznic în același timp. Mă gândesc cu bucurie și groază în același timp la momentul golirii cuibului. Mai am ceva ani până acolo. Însă mă gândesc cum e mai rău, să se golească permanent sau doar temporar? 😆 Am o colegă care are un băiat de 26 de ani care a făcut facultatea și masterul în UK, apoi s-a întors și locuiește iar cu ei. Doar că acum au mai multe case, în 2 orașe, iar tatăl are de mulți ani jobul prin alte țări. Băiatul nu este mai deloc independent financiar 😢 Mi se pare foarte aiurea.
26 de ani si toata reteaua lui e in UK, e normal sa ii fie greu sa se readapteze…
Nasol. Doi morți care bântuie pe planetă degeaba.
Când omul e doar o funcție amărâtă e trist.
Vezi că ai postat aiurea. Impresii despre filme cu zombie au fost ieri.
Comentariu beton!14
Ai copii? Că tot timpul ai vorbit de blondă, dar n-ai spus nimic de moștenitorii imperiali. 🙂
Deși e o poveste care pentru mulți reprezintă, poate, o poză a realității, recunosc în ea un amestec de melancolie și un soi de ușurare vinovată pe care noi, cei fără copii, o simțim uneori privind de pe margine. Pentru cineva care nu a construit niciodată un „proiect” de 18 ani, imaginea celor 183 de sarmale pare o formă de nebunie culinară. O încercare disperată de a umple cu orez, carne și foi de varză un gol care, de fapt, este în suflet, nu în stomac. Noi am avut mereu acea „tăcere de acum încolo” în casă și poate am învățat să o mobilăm cu noi înșine încă de la început, fără să avem nevoie de un al treilea punct de sprijin care să țină masa dreaptă.
Cred că întrebarea aceea brutală – „Fără el, ce suntem?” – este oglinda în care mulți părinți se tem să privească. Din exterior, pare că v-ați dedicat atât de mult rolurilor de „producători de viitor”, încât ați uitat să fiți „consumatori de prezent”. Noi, restul, am fost forțați să ne inventăm motive de a sta împreună care să nu includă note la școală sau meningite ipotetice. Doar că, privit astfel, fără vreo implicare emoțională, este dureros să vezi cum plecarea unui copil ar putea fi motivul dărâmării unei relații care, teoretic, ar trebui să fie la apogeu.
Ca de obicei, finalurile din poveștile tale lasă loc de meditație. Acceptarea „mediocrității” și a faptului că ești „șomer emoțional” este primul pas spre o libertate pe care noi, ceilalți, o avem implicit, dar pe care voi, părinții, trebuie să o recuceriți cu greu. Aș zice că, pentru un cuplu, să fii „îngrozitor împreună” la cursul de dans este mult mai autentic decât să fii „părintele perfect” separat. Poate că oala aia plină de sarmalele a fost ultima rată plătită pentru un contract vechi, iar noul contract, care intră acum în vigoare, ar trebui să fie unul bun, chiar dacă este scris cu greșeli și nesiguranță.
Comentariu beton!11
Exact. Nu îți poți imagina câte exemple reale am. 🙂
Eram pregatită să fac sarmale, dar a făcut Geta destule. Am reconfigurat traseul si am făcut chiftele( noroc că nu am apucat să pun orezul).
Mai sunt 9 ani pănă să plece si Andreiul nostru de acasă.
L-am făcut la 38 de ani şi tot ce-mi doresc este să apuc ziua aia!! sau să nu uit cum se fac sarmalele sau să invăț să fac prăjituri.
Vreau și eu chiftele. 🙂
Am avut noroc cu fata mea,a ales să facă o facultate în București,deci este acasă mai tot timpul. De mică a fost în tabere,excursii,deci m-am obișnuit treptat cu plecarea ei de lângă mine,chit că doar pentru câteva zile,poate și săptămâni intregi.Normal că îmi era dor,însă nu sunam să mă interesez decât dacă a ajuns bune și atât.(primul ei telefon l-a avut cam pe la 12 ani, așa că…) Acum are 20.5 ani și e la prima relație serioasă,mai petrece câteva zile la iubitul ei (și nopți 🤷),pleacă în călătorii împreună,iar eu mă bucur pentru ea…îmi mai cere câte un sfat,așteaptă să îmi spun părerea și vorbim cam despre orice subiect,fără interdicții. Mai greu îi este soțului meu,îl văd cum se frământă și mă mai întreabă despre ea sau o sună indiferent dacă știe că are cursuri sau e la vreo petrecere…încă nu acceptă că a crescut și nu mai este ,,aia mică”… încă nu a plecat de acasă,însă și atunci când lipsește câteva zile încerc să-mi petrec timpul citind, tricotând sau visând cu ochii deschiși,discutând cu al meu soț despre diverse, refuzând să mă frământ în sinea mea și să o bombardez cu mesaje sau telefoane doar ca să văd ce face. Știe că are mereu pe cine se baza dacă are vreo nevoie și cu cine să se bucure dacă are o veste bună. Ca întotdeauna,abia aștept să te citesc,Claudiu!
Asta înseamnă încredere. E exact ce trebuie. 🙂
Nu toți pleacă de acasă , facultatea fiind în același oraș! La un moment dat ai vrea să îi calce altcineva cămășile!
Dar cea mai bun soluție e un câine , salvat de la adăpost !
Mă regăsesc total. Am crescut trei fete. Au plecat pe rând. Când mai era puțin și trebuia să plece, ultima, am realizat ca o să rămânem doar noi doi, în ditamai casa. Mă gândeam, oare ce o să vorbim, cum o să relaționăm? La început a fost greu, sau doar eu am avut impresia asta, nu știu. Prea mult, pe această temă, nu am vorbit (doar nu suntem în filme să vorbim despre orice🥴). Probleme mari am avut eu (gândesc prea mult🤦♀️). Am ajuns să mă enerveze și cum respira, să nu mai spun de altele. Eram tot timpul nervoasă, el mă întreba ce am, eu mă răsteam. M-am trezit în momentul în care, niște prieteni, cu o căsnicie mult mai tare decât a noastră (cel puțin, în mintea mea), ne-au anunțat ca divorțează. În momentul ăla, mi-am dat seama ca eu, nu vreau să divorțez/să mă despart. Atunci am început să îmi schimb modul de gândire. Timp de 2-3 ani, cat a durat “rătăcirea” mea, am dormit în același pat, nu mi-a trecut prin minte să dormim separat. Și acum, opt ani mai târziu, suntem bine spre foarte bine. Mi-am dat seama ca nu trebuie sa avem tot timpul subiecte de discuție, putem să stăm și fără să vorbim, să ne uităm la un film, să vedem o emisiune, să radem și să bârfim pe toată lumea. După 42 de ani, împreună, încă adorm în brațele lui. E omul căruia pot să îi spun orice fără să mă judece.
Comentariu beton!17
Frumosfrumos
Ce balsam sunt scrierile tale, Claudiu!
Sunt pe acolo-cuib de aproape 30, gol de…14, pt ca prima data a plecat la liceu singur…
Imaginea in tricou si sort bleu, care m-a condus cand am plecat…
Vinovatia cu care faceam sarmalele si prajiturile…
Greutatea cu care ma abtineam sa nu pun mana pe telefon la orice impuls…
Perechea din cuib- greu de descris…
Hmm… Detalii?
„Sindromul cuibului gol” mă face să răsuflu ușurată că n-am copii!
Totuși, cred, bănuiesc, presupun ( în calitate de fost copil singur la părinți) că drama e cu atât mai mare cu cât bărbatul și femeia care au făcut copilul s-au transformat, ireversibil, în „tată” și „mamă”. Ei nu mai sunt un cuplu, sunt crescători de copil. Triunghiul „mama-tata-și-copilul” se rupe, rămân două drepte convergente în punctul „copil”. Probabil că mama vine mai ca un uliu în picaj asupra punctului fix numit copil. Nevoia ei de-a deține controlul e mai mare. Eufemistic exprimată, nevoia asta se numește instinct matern. Iubirea de mamă, în cazul celor care ajung să manifeste „sindromul cuibului gol”, se măsoară în numărul de sarmale gătite pentru „prunc”, în perfecțiunea tăioasă a cămășii călcate pentru „prunc”, în capacitatea ei de profiler cu care stabilește dacă iubitul/iubita „pruncului” e o persoană acceptabilă/indezirabilă și așa mai departe…
Textul lui Claudiu e foarte mișto scris. Și foarte valabil într-un scenariu de film. În realitate, după ce, timp de 20 de ani, doi adulți s-au canalizat asupra proiectului „copil”, eliminând din viața lor viața de cuplu, e puțin probabil să meargă la un curs de dans, de pictură, la un curs de regăsire. În viața reală, rutina, durata practicării rutinei până ce ea devine modus vivendi, te fac incapabil de schimbare, de evoluție.
Ai punctat bine, Renata. 🙂
Claudiu, mi-a plăcut foarte mult! Nu am copii, dar m-am pus în locul Getei. Precis aș fi făcut la fel.
P. S. Mă bucur că i-ai lăsat să se redescopere și să rămână împreună.
Adică sarmale? 🙂
Dă-mi și mie.
Superb! Mi-a plăcut, mai ales, nota optimistă de la sfârșit. Eu încerc să fiu proactivă și să-mi găsesc activități care să-mi ocupe timpul încă de pe acum, Andreiul personal având 15 ani.
Succes. Mai e puțin. 🙂
Știu că nu o să publici, ba s-ar putea să-mi comentezi încercarea de comentariu într-un mod violent (accept provocarea). Alegerea ta, nu mă supăr. Comentariul ar fi sunat așa: Slavă Domnului că avem Claudiu și nu mai avem Iulia.
Mai violent decât să-ți explic că să vii pe un blog unde nu te obligă nimeni să vii, mai mult de atât, unde conținutul este moca, și să te plângi că nu-ți place ce citești, e dovadă de prostie, nu am cum să fiu. Și e purul adevăr.
A, și încă ceva. După semnele de punctuație se lasă un singur spațiu, nu două. Iar după două puncte se scrie întotdeauna cu literă mică. Cu plăcere!
Nu știu, poate chiar nu-ți folosește la nimic să citești bloguri. Numa’ zic.
Eu am o tehnică bună, pe care o împărtășesc cu cei interesați. Dacă din titlu și primul paragraf (că uneori titlul nu e concludent) decid că nu mă interesează articolul, închid pagina. Se întâmplă. Dacă mi-ar cășuna pe vreun autor (Iulia, din exemplul tău), selecția ar porni de acolo. Metoda e eficientă, 10/10, recomand.
@Peredhil, efectiv nu contează nicio metodă. Dacă nu-ți place Iulia nu intri să citești. Dar să te plângi că nu-ți place, în condițiile în care nu te obligă nimeni să intri pe blogul ăsta, pentru mine e dovadă de prostie.
Cata_nv, macar din respect pentru munca autorului ar trebui să îți ceri scuze.
Așa cum spune și MV, dacă nu îți place, nu citești.
Și, ca să îți fie clar, mie îmi place cum scrie Iulia și o citesc cu plăcere de fiecare dată când publică ceva.
Aruncatul cu noroi din senin, un „talent” rar…
Ok, sincer, îmi cer scuze. Comentariul meu ESTE răutăcios. Oare sinceritatea dusă la maximum poate fi dăunătoare? (este). Trebuie sa fiu neapărat political correct? (nu)
Cât despre ‘dacă nu-ți place, nu citi’ , asta este o altă discuție pe care am mai avut-o și în altă parte. Eu sunt ‘consumator’ de mihaivasilescublog.ro, iar acesta este un produs media, nu un ‘blog personal’ în sensul vechi al termenului. Nu am dreptul să judec fondul dar (cred că) am dreptul să judec forma.
@cata_nv, tu ai dreptul să judeci orice, toți avem, dar să te plângi de un content care ți se oferă gratis și care nu te obligă la absolut nimic n-are nicio urmă de logică. Niciuna.
@Mihai Vasilescu: Faptul că nu mi-ai șters comentariul înseamnă mult. Să știi că știu cum e să primești lucruri mult mai rele decât această răutate (aproape gratuită, recunosc) a mea. Chiar tu ai povestit că faci față unor mesaje pe lângă care comentariul meu pare doar ieșirea necontrolată a unui frustrat.
Au trecut opt ani și am învățat să nu mai pregătesc sarmale 🫣 în schimb i-am trimis ingredientele pentru un tort care îi place foarte mult și s-a descurcat că doar își cumpără mobila de la Ikea, am plâns amândouă în video call în timp ce îmi arăta rezultatul final și concluzia că nu este ca cel de acasă.
Ar trebui să meargă la adăpost să salveze un câine!