Manualul sapiosexualei

Articol scris de Claudiu pornind de la acest comentariu.

…

Manualul sapiosexualei

O tragedie intelectuală în douăsprezece tablouri

Capitolul 1: În care descoperim că siguranța ucide mai eficient decât orice

Elena își semna actele de divorț cu stiloul primit cadou de la nuntă. Pilot V7. Albastru regal. Ironia situației nu scăpa nimănui în afară de avocat, care vedea doar bani și poate o cină la restaurant. Nu cu Elena.

„Sunt nebună?” întrebă ea, privind semnătura ei care părea mai mică decât cea de la căsătorie.

Avocatul Ionescu, bărbat de cincizeci de ani cu abdomen format din divorțuri profitabile, ridică din umeri. „Doamnă Stanciu, în douăzeci de ani de practică am văzut toate motivele posibile. Toată lumea e nebună. Dvs. măcar aveți motive care sună bine la terapie.”

„Deci motive sofisticate.”

„Exact. Violența domestică e vulgară. Plictiseala intelectuală e chic.”

Elena oftă. „Sună ca un titlu de articol pe Vice.”

„Totul sună ca un titlu de articol pe Vice în 2026. Inclusiv divorțul dvs.”

Douăzeci și trei de ani. Un om bun. Dan. Un soț care o iubea cu simplitatea celor care cred că dragostea înseamnă să plătești facturile la timp, să repari robinetul care picură și să nu uiți aniversările. Un om previzibil ca gravitația.

Dar Elena descoperse ceva teribil: poți muri de plictiseală lângă un om bun. Mai rău: poți muri și nimeni nu va observa, pentru că externalizezi tot ce te-ar fi făcut să te simți vie.

Asta e problema cu stabilitatea. E ca anestezicul. Funcționează prea bine.

Capitolul 2: Sapiosexualitatea – distorsiune cognitivă sau adevăr neconfortabil?

Prietena ei, Andra, psiholog cu patru pisici și zero iluzii, o asculta la cafea. Cafeneaua se numea „Existential Grounds”. Desigur.

„Deci ai plecat pentru că vrei conversații intelectuale?”

„Da.”

„Nu pentru că era alcoolic?”

„Nu.”

„Nu te înșela?”

„Nu.”

„Nu te bătea?”

„Doar cu banalitatea lui. Dar asta nu lasă vânătăi vizibile.”

Andra își aprinse o țigară electronică. Aromă de vanilie. „Cunoști Maslow?”

„Piramida nevoilor. Evident.”

„Greșit. Toată lumea greșește cu Maslow.” Andra se aplecă peste masă. „Maslow a spus că odată ce ai satisfăcut nevoile de bază – mâncare, siguranță, apartenență – urci spre autoactualizare. Dar a omis ceva crucial.”

„Ce anume?”

„Că multe persoane se blochează la mijloc. Au siguranța, dar nu și stimularea. Au apartenența, dar nu și conexiunea. Și atunci încep să moară încet, în rate lunare, în cupluri previzibile, în conversații despre facturi.”

Elena simți un nod în gât. „Deci nu sunt nebună.”

„Ba da. Ești. Dar în mod funcțional.” Andra zâmbi. „Ești fie foarte curajoasă, fie foarte proastă. Statistic vorbind, șansele sunt exact cincizeci-cincizeci. Ca la păcănele.”

„Poate sunt ambele. Nu se exclud reciproc.”

„Corect. De fapt, curajul e doar prostia conștientă de sine. Dar măcar ai intuitie. Asta te pune în top 5% față de restul speciei.”

O femeie de la masa alăturată le aruncă o privire. Andra îi zâmbi politicos. „Da, vorbim tare despre existența autentică. Vrei să te alături? Avem o anxietate existențială de împărțit.”

Femeia se întoarse repede.

„Andra, de ce faci asta?”

„Pentru că lumea pretinde că nu se gândește la aceste lucruri. Dar toată lumea se gândește. Doar că tu ai avut curajul să acționezi conform gândurilor. Majoritatea oamenilor trăiesc în disocierea cognitivă până mor.”

„Asta e o mângâiere?”

„Nu. E un fapt. Mângâierile sunt pentru câini. Adulții primesc adevăruri.”

Capitolul 3: Diagnosticul psihologului cinic (sau Cum să-ți distrugi iluziile în 50 de minute)

Dr. Mircea Popescu, psihoterapeut existențialist cu diplomă de la Viena și oboseală în ochi, o privi peste ochelari. Cabinetul mirosea a lavandă.

„Deci v-ați plictisit.”

„Nu e chiar așa de simplu…”

„Ba da. V-ați plictisit de un om previzibil și acum căutați pe cineva care să vă țină trează noaptea cu anxietate existențială. Felicitări, ați evoluat de la Netflix la Dostoievski. Însă Dostoievski nu plătește chiria.”

Elena se încruntă. „Sună rău când o spuneți așa.”

„Adevărul de obicei sună rău. De-aia îl evităm. Avem mecanisme de apărare sofisticate pentru asta. Dvs. folosiți raționalizarea. O faceți excelent, de altfel.”

„Raționalizarea?”

„Da. Transformați un impuls emoțional – ‘sunt plictisită și vreau ceva nou’ – într-o justificare intelectuală – ‘am nevoie de conexiune intelectuală’. Sună mai nobil. Maslow ar fi mândru.”

„Deci sunt egoistă.”

Dr. Popescu oftă. Avea acel oftat profesional, perfecționat în douăzeci de ani de practică. „Doamnă Stanciu, toți suntem egoiști. Altruismul pur e un mit. Chiar și Maica Tereza avea un ego. Dvs. măcar sunteți sinceră în privința asta. E un progres comparativ cu cei care mint că rămân în căsnicii moarte ‘pentru copii’.”

„Nu avem copii.”

„Văd. Asta complică lucrurile. Fără copii, nu aveți nici scuza nobilă, nici țapul ispășitor pentru alegeri.”

Tăcere. Elena privea o tablou pe perete. „Căderea lui Icar”. Subtil.

„Deci ce fac?”

„Acceptați ambiguitatea. Viața nu e binară. Nu există ‘am dreptate’ sau ‘greșesc’. Există doar ‘am ales’ și ‘accept consecințele’. Căutați pe cineva inteligent? Bine. Dar amintiți-vă: inteligența corelează pozitiv cu nevrotismul. Oamenii inteligenți sunt mai predispuși la depresie, anxietate, suicid.”

„Încurajator.”

„Nu sunt plătit să vă încurajez. Sunt plătit să vă spun adevărul. Încurajările le găsiți pe Instagram.”

Elena aproape râse. „Deci sunt masochistă intelectual?”

„Ceva de genul. În DSM-5 nu există diagnostic pentru asta, dar probabil ar trebui. ‘Tulburare de personalitate sapiosexuală’. Simptome: atracție obsesivă pentru stimulare cognitivă, dificultăți în menținerea relațiilor simple, tendința de a complica situații clare. Comorbiditate cu anxietate și frica de existenta.”

„Sună familiar.”

„Da. Dar măcar e o formă interesantă de patologie. Plictisitorii au doar depresie banală.”

Capitolul 4: Valori declarate vs. valori reale (sau Minciuna pe care o spunem dimineața în oglindă)

Elena își făcu o listă, ca orice femeie care se respectă în pragul unei crize de identitate sau al unei revelații existențiale. Depinde de perspectivă.

Ce spuneam că vreau (performanța socială):

• Stabilitate financiară
• Familie tradițională
• Liniște emoțională
• Siguranță predictibilă

Ce vreau de fapt (dorința autentică):

• Cineva care să înțeleagă paradoxul lui Epicurus la 2 dimineața
• Conversații care nu se termină niciodată, care migrează de la Camus la neurobiologie
• Un creier care să-mi placă mai mult decât abs-urile lui (deși abs-urile ajută)
• Stimulare intelectuală constantă până la epuizare. A mea, nu a lui.

„Mama ar fi dezamăgită,” gândi ea.

Apoi: „Mama e dezamăgită oricum. M-a făcut prea curioasă pentru a fi fericită. Măcar acum o fac cu stil.”

Își aminti de teoria disocianței cognitive a lui Leon Festinger. Când comportamentul nostru contrazice valorile, fie schimbăm comportamentul, fie schimbăm valorile. Majoritatea oamenilor schimbă valorile. E mai ușor.

Ea schimbase comportamentul. Divorțase.

Acum trebuia să vadă dacă valorile ei erau cu adevărat valorile ei sau doar performanță socială internalizată.

Bună întrebare pentru terapie. Cosmar pentru psiholog.

Capitolul 5: Prima întâlnire post-divorț (sau Când doi nevrotici se întâlnesc la cafea)

Îl cunoscu pe Radu pe o aplicație. Profilul lui promitea: „Filosof ratat care lucrează în IT. Citesc Camus și plâng la reclamele de la Catena. Mă sperie angajamentul și mortalitatea. În ordine aleatorie.”

Perfect, gândi ea. Un dezastru sofisticat.

La cafea, Radu vorbea despre alienarea modernă și capitalism tardiv. Avea treizeci și opt de ani, barba îngrijită și ochi obosiți de prea multă introspecție.

„Marxs spunea că muncitorul e alienat de produsul muncii lui,” zicea el, amestecând cafeaua obsesiv. „Dar acum suntem alienați de tot. De muncă, de relații, de noi înșine. Trăim în simulacru, cum zicea Baudrillard.”

„Simulacre și simulație,” adăugă Elena. „Hiperrealitatea care înlocuiește realul.”

Ochii lui se luminară. „Exact! Vezi? Asta caut. Cineva care știe diferența între Baudrillard și bullshit.”

„Standard jos, așadar.”

„În 2026? Extrem de jos. Majoritatea oamenilor cred că Nietzsche e un brand de bere.”

Râsera. Acel râs confortabil al celor care își recunosc nevroza reciprocă.

„De ce filosofie?” întrebă ea.

„Pentru că fizica nu explica suficient. Știi cum se formează universul, dar nu de ce contează. Filosofia măcar recunoaște că nu știe nimic.”

„Socratic.”

„Da. Singurul lucru pe care îl știu. Dar măcar sunt conștient de asta, ceea ce mă pune peste 90% din populație.”

„Narcisism intelectual mascat de modestie falsă?”

Radu zâmbi larg. „Ești exact ce căutam.”

„Deci cineva care să-ți descompună mecanismele de apărare?”

„Exact! Vezi? Intimitate emoțională prin deconstrucție psihologică. Mult mai excitant decât smalltalk-ul.”

Se priviră. Amândoi știau că e o idee proastă. Amândoi știau că o vor face oricum.

„Ești conștient că ne comportăm ca în Despre bărbați și femei a lui Schopenhauer? Doi arici care încearcă să se încălzească dar se și rănesc reciproc cu țepii?”

„Dilema ariciului. Da. Dar măcar recunoaștem pattern-ul. Asta ne face… ce? Conștienti și proști sau proști și conștienți?”

„Da.”

Comandară a doua cafea.

Capitolul 6: Între timp, fostul (sau Fericirea celor care nu-și pun întrebări)

Dan, fostul soț, se recăsătorise deja. Șase luni după divorț. Cu Mihaela, profesoară la școala primară, care râdea la glumele lui și gătea chiar bine. Nu citise Camus. Nu știa cine e Baudrillard. Dar făcea gogosi extraordinare.

Se întâlniră accidental la mall. Inevitabil, ca în dramele proaste.

„Elena. Arăți… diferit.”

„Am slăbit trei kilograme și am descoperit anxietatea existențială. Tu?”

„Bine. Mihaela e… simplă. În sensul bun.”

„Știu ce vrei să spui.”

Tăcere inconfortabilă. Sunetul muzicii de mall umple golul.

„Ești fericită?” întrebă el în cele din urmă.

„Nu știu ce înseamnă asta cu adevărat. Tu?”

„Da. Înseamnă să nu-ți mai pui atâtea întrebări. Să te trezești dimineața și să nu analizezi de ce te-ai trezit.”

Elena realiză atunci ceva fundamental: el avea dreptate pentru el. Ea avea dreptate pentru ea. Dar nu erau compatibile.

Unii oameni sunt fericiți. Alții sunt curioși. Rareori sunt ambele simultan.

„Îți doresc să fii fericit, Dan.”

„Și eu ție. Deși bănuiesc că preferi să fii interesantă.”

Zâmbiră amândoi. Pentru prima dată în ani, fără amărăciune.

Capitolul 7: Sapiosexualitatea explicată cinic (sau Când prietenele tale demontează iluziile)

Andra, mereu pragmatică, la al treilea pahar de vin: „Deci te excită creierul lui?”

„Nu chiar așa vulgar, dar…”

„Ba da. Fii sinceră. Te uiți la el vorbind despre Nietzsche și ți se face pielea de găină. Pupilele ți se dilată când folosește corect conjunctivul.”

Elena râse. „Poate puțin. Asta mă face stranie?”

„Nu. Te face predictibilă. Atracția e neurochimie. Dopamina, oxitocina, serotonina. Creierul tău asociază stimularea intelectuală cu o recompensa. E conditionare clasică. Pavlov cu vocabular sofisticat.”

„Romantismul e mort.”

„Romantismul n-a existat niciodată. A fost doar marketing pentru reproducere. Acum măcar putem fi onești despre asta.”

La masa lor se alătură Maria, prietena comună, economist cu trei masterate și zero relații funcționale.

„Discutăm despre sapiosexualitate,” explică Andra.

Maria ridică o sprânceană. „Ah. Fetișul inteligenței. Am citit studii. E real, dar e și privilege marker.”

„Cum adică?” întrebă Elena.

„E ușor să ceri inteligență când ai deja stabilitate. E un lucru de lux. Ca kale-ul organic. Săracii caută supraviețuire, clasa de mijloc caută confort, elita caută stimulare. Tu ești în faza trei. Congratulations, ai urcat piramida lui Maslow.”

„Deci sunt elitistă?”

„Nu neapărat. Dar ești privilegiată. Poți să-ți permiți să alegi pe bază de compatibilitate intelectuală. Majoritatea lumii nu poate.”

Andra adăugă: „Plus că inteligența nu garantează nimic. Unii cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc sunt și cei mai nocivi emoțional. IQ-ul mare vine adesea cu EQ scăzut.”

„Deci ce fac?”

„Recunoști că e complicat. Că vrei ceva real dar probabil imposibil. Căutarea ta e valabilă dar poate futilă. Și continui oricum, pentru că alternativa – să renunți la ce te face pe tine tu – e mai rea.”

Maria ridică paharul. „La complicațiile noastre privilegiate.”

„La iluziile noastre educate,” adăugă Andra.

„La căutarea imposibilului cu awareness deplin,” termină Elena.

Capitolul 8: Verdictul terapeutului honest (sau Ultima ședință înainte de acceptare)

Dr. Popescu, la ultima ședință, părea mai obosit ca de obicei. Poate avusese o zi grea. Poate toți pacienții lui erau variații ale aceleiași teme.

„Știți care e problema dvs., doamnă Stanciu?”

„Că sunt prea pretențioasă? Că am standarde nerealiste? Că romanticizez suferința intelectuală?”

„Nu. Problema e că vă place să vă complicați viața și apoi să vă plângeți că e complicată. E un sablón. O formă de control, de fapt.”

„Cum adică?”

„Dacă voi creați complexitatea, aveți iluzia că o controlați. Dar simplitatea – cea pe care Dan o oferea – aia e necontrolabilă. Pentru că e externă. E stabilă fără input-ul dvs. Și asta vă sperie.”

Elena simți cum i se strânge stomacul. „Deci fug de stabilitate pentru că nu o pot controla?”

„Posibil. Sau poate sunteți sinceră și chiar aveți nevoie de stimulare. Nu știu sigur. Nici dvs. nu știți. Și asta e ok.”

„Nu e frustrantă incertitudinea?”

„Ba da. Dar e și realistă. Certitudinea e o iluzie reconfortantă. Vă pot vinde certitudine la 500 de lei ședința. Sau vă pot spune adevărul: că nu există răspunsuri definitive, doar alegeri și consecințe.”

„Asta nu e foarte terapeutic.”

„Nu. Dar e adevărat. Terapia good-feel-good o găsiți pe YouTube. Eu practic terapia existențială. Acceptăm absurditatea și mergem mai departe.”

Elena plăti factura. 300 de lei pentru a afla că nu va afla nimic sigur.

„O ultimă întrebare. Sunt nebună?”

Dr. Popescu zâmbi pentru prima dată în trei luni. „Probabil. Dar nebunii interesanți fac lumea să se învârtă. Plictisitorii doar ocupă spațiu în ea. Dvs. măcar contribuiți cu ceva – chiar dacă e doar anxietate bine articulată.”

„E un compliment?”

„Din pacate, nu.”

Capitolul 9: Când inteligența vine cu un ‘dar’ (sau Realitatea e mai puțin romantică decât teoria)

Radu se dovedi a fi inteligent dar narcisist. Fiecare conversație ajungea, cumva, despre el.

Următorul, Andrei, era inteligent dar sărac. Refuza să vorbească despre bani, ceea ce făcea lucrurile complicate când venea timpul să plătească.

Al treilea, Ștefan, era inteligent dar căsătorit. „Într-o căsnicie deschisă,” preciza el. Traducere: soția nu știa.

Al patrulea, Cosmin, era inteligent dar misogin. Cita filosofi despre superioritatea intelectuală masculină între îmbucături de sushi.

Modelul era clar: inteligența vine întotdeauna cu un „dar”. Uneori mari, alteori enorm.

„Poate Dan nu era așa rău,” gândi ea într-o noapte, singură în apartament, cu o sticlă de vin și Spotify pe repeat.

Apoi: „Nu. Era exact așa de plictisitor cum mi-l amintesc. Dar măcar nu era narcisist sau căsătorit sau misogin. Adica… era căsătorit. Cu mine. ”

Andra o sunase târziu: „Cum merge?”

„Teribil. Toți bărbații inteligenți sunt facuti praf într-un fel sau altul.”

„Corect. Pentru că inteligența corelează cu nevrotismul. Ti-a spus și Popescu. IQ ridicat înseamnă adesea stabilitate emoțională scăzută. E trade-off evolutiv.”

„Deci nu pot avea și inteligență și sănătate mentală?”

„Poți. Dar e rar. Statistic vorbind, sub 5%.”

„Minunat.”

„Bun venit în realitate. E dezamăgitoare, dar măcar e autentică.”

Capitolul 10: Noul personaj – Terapeuta feministă (sau Alt punct de vedere asupra aceleiași probleme)

Elena schimbă terapeutul. Dr. Popescu era prea cinic. Avea nevoie de altceva. Sau de același lucru din alt unghi.

Dr. Ana Mihăilescu, psihoterapeută cu specializare în studii de gen și o privire care pătrundea prin proști.

„Citisem dosarul de la colegul meu Popescu. Zice că sunteți ‘masochist intelectual’. E o diagnosticare interesantă venită de la un bărbat.”

„Adică?”

„Adică femeile care își doresc stimulare intelectuală sunt adesea patologizate. Bărbații care vor același lucru sunt numiți ‘aspirationali’ sau ‘ambitiosi’. Standard dublu.”

Elena se aplecă înainte. „Continuați.”

„Patriarhatul v-a învățat că valoarea femeii stă în a fi suport emoțional. În a fi simplă, accesibilă, non-threatening intelectual. Când o femeie cere egalitate intelectuală, devine ‘pretențioasă’ sau ‘complicată’. Dar asta nu e patologie. E conștiință.”

„Deci nu sunt nebună?”

„Nu în sensul pe care îl credeti. Sunteți condiționate să vă îndoiți de dorințele legitime. Asta e gaslighting cultural.”

Mintea Elenei explodase. Sau mai degrabă, se deschisese.

„Dar Popescu avea dreptate despre unele lucruri…”

„Sigur. E un terapeut competent. Dar e și un bărbat crescut într-un sistem care îi permite să fie cinic fără consecințe. Femeile nu au același lux. Când o femeie e cinică, e numită ‘amară’. Când un bărbat e cinic, e ‘profund’.”

„Fuck.”

„Exact. Limbajul contează. Narațiunile contează. Cine spune povestea contează.”

Capitolul 11: Confruntarea cu mama (sau De unde vin cu adevărat valorile noastre)

Mama Elenei, Ileana, șaizeci și cinci de ani, păr vopsit perfect, dezaprobare în privire.

„Nu înțeleg de ce ai plecat de la Dan. Era un bărbat bun.”

„Știu, mamă. Dar nu era suficient.”

„Suficient? În vremea mea eram recunoscători pentru un bărbat care nu bea și nu bate.”

„Știu. Dar eu vreau mai mult.”

„Mai mult? Ce mai mult? Dragoste? O aveai. Stabilitate? O aveai. Ce cauți, perfecțiunea?”

Elena luă o gură de aer. „Vreau pe cineva cu care să pot vorbi. Cu adevărat. Despre lucruri care contează. Despre idei, nu doar despre facturi.”

Mama ei oftă. Acel oftat al generațiilor care nu înțeleg. „Tu și cărțile tale. Tu și filosofiile tale. Viața nu e ca în cărți, Elena.”

„Știu. Dar nici nu trebuie să fie monotonă.”

„Monotonă? Tu numești stabilitate monotonă? Eu numesc asta maturitate.”

„Poate. Sau poate sunt definiții diferite pentru lucruri diferite.”

Tăcere. Ileana umplu ceașcile cu ceai.

„Știi ce cred eu?” spuse în cele din urmă mama. „Cred că te-ai născut în generația greșită. Generația mea trebuia să supraviețuiască. Generația ta poate să aleagă. Și alegerile vă fac nefericiți pentru că sunt prea multe.”

„Paradoxul alegerii. Barry Schwartz.”

„Nu știu cine e ăla. Dar știu că prea multă libertate te paralizează. Vezi, tu ai libertatea să cauți omul perfect. Eu nu am avut. L-am ales pe taică-tu pentru că era decent și avea serviciu. Am fost fericită.”

„Ai fost?”

Mamă ei o privi lung. „Nu știu. Dar am fost…stabilă. Și am supraviețuit. Tu cauți să trăiești, nu să supraviețuiești. E un lux. Folosește-l cu înțelepciune.”

Capitolul 12: Concluzia care nu e concluzie (sau Învățăm să trăim în ambiguitate)

Elena, la patruzeci și șapte de ani, încă singură, încă căutând, dar diferit acum.

Prietenii o întrebau: „Îți pare rău?”

„De ce? Că am ales complicațiile în loc de liniște?”

„Da.”

„Nu. Dar întreb asta în fiecare zi. E ca o verificare. Ca brushing-ul la dinți.”

„Dar ești fericită?”

„Nu știu. Dar sunt interesantă. Pentru mine, cel puțin. Și poate asta e suficient.”

Andra venise în vizită. Aducea vin și filozofie.

„Am citit despre conceptul japonez ikigai. Motivul pentru care te trezești dimineața. Nu e despre fericire. E despre scop. Poate asta cauți.”

„Poate. Sau poate rationalizez în continuare.”

„Probabil ambele. Dar măcar raționalizi inteligent.”

Seara aceea, singură, Elena scrise într-un jurnal:

„Am învățat că:

• Inteligența nu garantează compatibilitate
• Compatibilitatea nu garantează fericire
• Fericirea nu e un scop, ci un efect secundar
• Căutarea e mai importantă decât găsirea
• Îndoiala e semn de sănătate mintală, nu de slăbiciune
• Pot fi și conștientă și greșită simultan
• Și asta e ok”

Epilog: În care acceptăm că nu învățăm nimic definitiv (și asta e lecția)

Doi ani mai târziu.

Elena îl întâlni pe Victor. Neurobiolog, patruzeci și unu de ani, divorțat și el. Conversația lor a durat opt ore la prima întâlnire.

Nu era perfect. Era anxios. Era cinic. Era complicat.

Dar creierul lui o fascina. Și al ei pe el.

„Crezi în dragoste?” îl întrebă ea după trei luni.

„Cred în dopamină, oxitocină și attachment patterns. Dragoste e doar cuvântul pe care îl punem pe neurochimie.”

„Romantic.”

„Realist. Dar realismul nu exclude profunzimea. Ba chiar o intensifică. Pentru că știi că e temporar și fragil și improbabil. Și totuși alegi să o trăiești.”

„Camus ar fi aprobat.”

„Sisif fericit împingând piatra. Da.”

Se sărutară. Cu toată conștiința absurdității și a impermanenței.

Nota autorului imaginar:

Sapiosexualitatea e reală? Da. E o scuză? Uneori. E o nevoie validă? De asemenea da. Contează? Doar pentru cei cărora le pasă.

În final, toți ne inventăm motivele pentru alegerile pe care le-am făcut deja. Unii folosesc cuvinte mai mari. Alții se mulțumesc cu „așa am simțit”.

Ambele sunt valide. Ambele sunt limitate. Ironia și autoironia chiar fac călătoria suportabilă. Dar nu te salvează de ea. Doar o fac mai interesantă. Nici inteligența partenerului nu te salvează. Doar face suferința mai articulată și conversațiile mai lungi.

Poate asta e suficient. Sau poate nu. Ambiguitatea rămâne. Și asta, surprinzător, devine confortabil după un timp.