Probabil ăsta va fi weekend din ăla de stat în casă, așa că m-am gândit să vi-l rezolv eu.

👉 Jaful secolului – film, Voyo

Acum vreo doi ani, după isprava unui român care furase niște tablouri de la un pictor austriac, am scris un articol în care mă întrebam ce naiba poți să faci cu niște tablouri furate.

Mă refeream, desigur, la tablouri ale unor pictori celebri, tablouri foarte valoroase, piese de muzeu și de patrimoniu național.

Am scris pentru că eram nedumerit în legătură cu ce-ai putea face cu ele dacă nu era furt comandat, desigur. Dar dacă nu ți le-a cerut nimeni cum și unde ai putea să le valorifici? Evident, nicăieri.

Ei bine, prieteni, n-aveți idee cum am rămas cu gura căscată când am văzut că în „Jaful secolului” este vorba exact despre asta. Băi, dar exact, de zici c-am comandat eu scenariul. Să ne înțelegem, filmul nu e ficțiune e făcut după fapte reale.

În 2012, niște români care trăiau în Olanda reușesc să fure, relativ lejer, câteva tablouri de la muzeul Kunsthal Rotterdam. Nu mare lucru, niște Picasso, Monet, Matisse, Gauguin, pictori d-ăștia aproape necunoscuți, aflați la început de carieră.

După care încearcă să le vândă.

De-aici încolo vă uitați voi la film dacă vreți să aflați ce se întâmplă.

Eu atât vă mai spun: am avut dreptate cu articolul. Dacă nu e un furt comandat, n-ai cum să vinzi vreodată așa ceva. Ca dovadă, tablourile lui Picasso, Monet, Matisse și Gauguin au ajuns sa ardă într-o sobă. Cel puțin asta e ipoteza pe care a mers poliția, pentru că de recuperat nu le-au recuperat vreodată, deși pe autori i-au prins.

Să nu uit, filmul e ok, oamenii ăia joacă bine, iar replicile nu sunt scrise în vestitul limbaj de lemn pe care nu-l folosește nimeni în viața reală. M-am uitat cu plăcere la el.

P.S. E posibil să-l regăsiți și sub numele de „Traffic”.

👉 One battle after another – film, HBO Max

Cu nețărmurită tristețe vă anunț că n-am putut să-l duc nici jumătate de oră. Înțeleg că e o capodoperă și că probabil e vina mea, dar efectiv n-am putut.

Nu pot cu filmele astea care nu sunt nici comedie, nici dramă, pentru mine trebuie să fie ori una, ori alta, altfel nu mai sunt credibile.

Dar cel mai mult n-am putut cu DiCaprio în rolul ăla în care părea un Jeff Bridges, în The Big Lebowski, dar spart și prăjit tot timpul. Pur și simplu nu l-am crezut, prin urmare n-am putut să mă mai uit la film.

Daaar nu văd să existe vreun motiv care v-ar împiedica pe voi să-l vedeți, mai ales că distribuția chiar este impresionantă.

👉 Red Alert – mini-serie, Apple tv

Pe foarte scurt: l-am văzut pe nerăsuflate.

Este o mini-serie israeliană bazată pe evenimentele din 7 octombrie 2023 când teroriștii Hamas au ucis peste 1200 de oameni și au luat prizonieri alți 250.

Nu că te ține în tensiune, dar din când în când simți nevoia să-l oprești ca să-l poți duce până la capăt.

În plus, joacă și una dintre preferatele mele, Rotem Sela.

Dacă aveți cum, uitați-vă la el, n-o să vă pară rău nicio secundă.

👉 Hostages – serial, Apple tv

Tot un serial israelian, iar ideea de la care a pornit este pur și simplu genială.

Niște cetățeni teroriști iau ostatici o familie (mamă, tată și doi copii) în propria ei casă. Scopul fiind ca femeia, mama celor doi copii, să-l ucidă pe prim-ministrul israelian dacă vrea să-și mai vadă familia în viață.

Desigur, n-o puneau să-l alerge pe omul ăla cu o pușcă-n mână prin tot Israelul. Femeia e chirurg și a doua zi urmează să-l opereze chiar pe premier. De-aici încolo ar fi joacă de copil pentru un chirurg, la noi te omoară chiar dacă nu-și doresc neapărat.

Dar dacă reușește sau nu, o să vă aflați voi singuri în caz că vă uitați.

Nu stau să vă mai spun că e bine făcut și bine jucat, că până acum n-am întâlnit serial israelian prost făcut și jucat aiurea. Dar trebuie să vă spun că pe alocuri o ia un pic razna acțiunea, nu însă cât să te incomodeze foarte tare.

În schimb, de ținut în tensiune te ține de la un cap la altul.

P.S. Are și sezon 2, încă n-am apucat să-l văd.

P.P.S. Sezonul 1 a fost făcut și de americani, tot sub numele de „Hostages”. Nu l-am văzut, am preferat varianta israeliană.

👉 Ricky Gervais: Mortality – stand-up, Netflix

Am văzut toate show-urile lui Gervais de pe Netflix, „Mortality” mi-a plăcut cel mai mult.

Nu doar că mi-a plăcut, dar au existat momente când m-am întrebat cum de au acceptat ăia de la Netflix să i-l difuzeze.

Este, probabil, cel mai anti-political correctness special al lui Gervais dintre toate.

Pe alocuri, am grohăit tare de tot din cauza râsului.

Zic să-l vedeți c-o să vă placă.

👉 Soulmates – mini-serie, Netflix

Este de departe cea mai mare surpriză pe începutul ăsta de an.

Nici măcar nu înțeleg cum de i-am dat play, pentru că eu nu mă uit la nimic ce-ar putea să prezinte pericolul de a fi romantic. Nu le suport, nu mă atrag, n-o să mă vedeți niciodată vorbind despre.

De-aia nu știu cum de i-am dat play, pentru că titlul promitea romantism la kilogram.

Prieteni, atât vă spun, dacă ați văzut „Black Mirror” și v-a plăcut, n-aveți nici cel mai mic motiv să nu vă uitați la „Soulmates”. Este „Black Mirror”, varianta pe relații între suflete pereche, la fel de bine făcut.

Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, cercetătorii reușesc să-ți afle sufletul pereche, pe baza unui simplu test. De-aici încolo nu vă mai spun nimic, dar o să constatați că în niciun caz nu e cum v-ați aștepta voi.

Sunt șase episoade care n-au legătură unul cu celălalt, fix ca „Black Mirror”. Le-am văzut pe toate într-o zi, că nu mă mai puteam opri.

Patru sunt perfecte, unul e așa și așa, iar unul e slab. Sau poate că nu e slab, dar nu mi-a plăcut mie ideea.

Nu vă spun care, că n-ar mai avea farmec dacă nu descoperiți singuri.

Dar, repet, dacă e să începeți cu ceva dintre toate astea de azi, cu „Soulmates” v-aș recomanda să începeți.