Articol scris de Iulia.

…

Nu știu dacă știți, da’ zilele astea i-a cam dat cu ploiță prin multe locuri. Și, desigur, nici zona Brașovului n-a făcut excepție.

Și ce altceva puteam face eu, într-o zi în care se anunțau ploi, furtuni și diverse coduri acoperind o mare parte din gama RAL? Am plecat să bântui, firește! Că io-s mai tare decât Busu și Romica Jurca la un loc și nu mă iau eu după aiureala aia de prognoză!

Căci se făcea că a venit circul în oraș. Și, normal, copilul și-a dorit să meargă la circ.

Și ca să nu credeți că-s (complet) idioată, de fapt aventura pe care urmează să v-o relatez nu a avut loc din cauză de tâmpenie chiar absolută, ci pentru că am crezut eu că pot să mă organizez suficient de bine încât să rezolv niște treburi și să ajung înapoi acasă înainte să înceapă marea urgie. Și aproape am reușit. Aproape…

Ziceam deci că a venit circul în oraș. Și pentru că nu am reușit să găsesc suficiente informații pe net, legate de bilete, spectacole și așa mai departe, am zis hai să iau lucrurile din timp: trag o fugă până la circ, iau bilete din vreme și apoi mă prezint cu tot cu copilul din dotare cu 15 minute înainte de spectacol și nu mai stau la cozi și ha! ce mămică organizată și isteață mi-s eu!

Mă uit pe prognoză și fac un plan: zicea acolo că urgia va să înceapă undeva pe la orele 16. De la noi de acasă până la circ era un drum de vreo 20 de minute. Plus 20 întors, vreo 40.

Umflu deci copilul de-o aripă pe la orele 14 și o luăm din loc spre cupola circului. Pe cer, norii se adunau, plumburii și amenințători, dar cam atât.

Ajungem la circ, parchez, ne dăm jos. Constat cu tristețe că n-am ce bilete să iau din timp, că scrie acolo că biletele se pun în vânzare numai cu 1 oră înainte de începerea spectacolului. Care urma să înceapă la ora 20.

Eh, aia e, măcar știm cum stăm. Ridic din umeri a pagubă, îndes copilul înapoi în mașină și o luăm spre casă. Zic însă, dacă tot suntem așa bine pă timp, să opresc scurt și la Lidl, să mai iau vreo 3 chestii de care aveam nevoie.

Intru în Lidl și încep să primesc în cascadă mesaje foto și video de la Musiu Soț, în care îmi prezenta urgia care se cam pregătea să înceapă la noi acasă – vânt, nori grei, tunete, fulgere, tot tacâmul.

Îi răspund cu superioritate că e ok, aici unde sunt eu nu a început încă, nici măcar vântul nu bate, așa că am timp să cumpăr rapid ce am de cumpărat și vin acasă înainte să vie răul cel mai rău.

Acu, pentru cine n-a fost vreodată la cumpărături cu un copil de 6 ani, tre să vă spun pe scurt că o tură de cumpărături care probabil de capul tău de adult ți-ar lua vreo 10-15 minute, împreună cu un copil îți ia măcar 45 de minute.

Și dacă ai un copil ca al meu, din care între două respirații iese cel puțin câte un „De ce?/Ce e aia?/La ce se folosește aia?/De ce luăm din aia mov, nu din aia verde?/De ce aia e sus și aia jos?” și așa mai departe, și cel mai scurt sprint la cumpărături se transformă cel puțin într-un semimaraton.

Dar, cu chiu, cu vai, prin șuvoiul de întrebări, reușesc să pun în coș cele 3 lulele, 3 surcele pe care le aveam de luat (plus încă vreo 3 neplanificate, căci hei…), o iau în viteză spre case și mai să mă aplaud singură că am izbutit.

Ei bine, vă jur, în clipa în care am terminat de plătit și organizam cumpărăturile în traistă, se aude o bubuială de am zis că se despică cerurile, și începe.

Bănene, nu că ploua, nu că era potop, erau valuri de apă care cădeau din cer, de ziceai că s-au mutat mările pe ceruri și au decis dup-aia că nu pot face totuși față în lupta cu gravitația și pică înapoi pe Terra.

M-am dezumflat ca un balon – se dusese dracului planul meu de a învinge prognoza.

Termin de pus cumpărăturile în sacoșă, iau copilul de aripă și mergem spre ieșire, gândindu-mă să stăm în blockstart, că s-o domoli dezastrul la un moment dat măcar câteva clipe, cât să putem să alergăm ca apucații până la mașină.

Mașină pe care, de altfel, o parcasem la dracu cu crăci, în partea cea mai îndepărtată a parcării că mna, de obicei nu-mi cade rangul să merg câțiva pași. Proastă alegere, în ziua aia…

Stăm noi ce stăm și, iacă minune, la un moment dat chiar se mai potolește urgia, vântul se oprește aproape de tot și ploaia se transformă din șuvoaie curgătoare din cer într-o ploaie mocănească pe steroizi, da oricum, mai blândă decât ce fusese până atunci.

Iau copilul c-o mână, traista cu cumpărături cu cealaltă și apuc numai să arunc peste umăr un „Hai! Acu!” înainte de-a o lua la goană, alături de alți vreo 7-8 temerari, împrăștiindu-ne care încotro prin parcare.

Reușim să ajungem la mașină cu udeală minimă, copilul urcă, dar în loc să se îndrepte spre scăunelul lui, își face de lucru cu nu știu ce de pe banchetă și, până să apuc să îl împing și să pun și sacoșa înăuntru, aflându-mă în poziția strategică Cap-în-mașină-fund-în-sus, iadul lichid se dezlănțuie din nou, nemilos.

Firește, cu cât mă grăbesc mai tare să îndes copil și cumpărături, cu atât mă agit mai tare, mi se varsă chestii din sacoșă, pe copil îl apucă iar pusul de întrebări și eu simt cum îmi crește apa în jurul gleznelor și dosul meu face un duș absolut nesolicitat.

Reușesc cumva să rezolv operațiunea de a înghesui totul în mașină, sar pe scaunul șoferului și închid ușa, împiedicând șuvoaiele să inunde complet podeaua mașinii.

Trag adânc aer în piept și pornesc mașina. O luăm spre casă. Îmi amintesc că nu mai avem țigări.

%#@%*! %#@%*! %#@%*! Singurul loc din care pot să iau țigări e megaimajul aflat la câteva sute de metri mai încolo de Lidl.

Îmi zic în sinea mea: Lasă, e ok, mergi la Mega, parchezi cât mai aproape de intrare (că na, tot pățitu-i priceput), intri țuști – ieși țuști și gata!

Ajung în parcare la Mega. Normal că cele 3 locuri aflate cel mai aproape de ușă sunt ocupate, așa că parchez cumva vizavi de intrare, las mașina pornită, îi spun copilului să stea cuminte, că mă întorc în 2 minute, deschid portiera și dau s-o iau la goană spre magazin.

Ce nu văzusem eu, prin perdeaua de ploaie, era faptul că bucata de parcare cuprinsă între locul unde parcasem eu și intrarea în magazin practic nu mai era o bucată de parcare asfaltată, ci un mic iaz (dacă mă gândesc bine, e posibil să fi văzut și vreun caras, ceva, înotând vesel p-acolo).

Așa că, după numai 2 pași de alergare sprințară pe sub cascada din ceruri, mă trezesc cu săndăluțele dispărându-mi din câmpul vizual și picioarele plescăind într-un șuvoi de apă până pe la jumatea gambelor.

M-am uluit atât de tare, că aproape m-am oprit în loc. Dar după o fracțiune de secundă, în care nu mi-am dat seama dacă mă udă mai tare ploaia venind de sus, sau balta în care mă scufundasem, mi-am reluat sprintul spre magazin.

Intru vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie pe ușile glisante, apa îmi zboară din sandale, fac baltă în jurul meu pe gresia lucioasă a magazinului, și apoi execut o alunecare spectaculoasă, care e cât pe ce să se soldeze cu un șpagat absolut neintenționat, în timp ce mâinile mi se învârt prin aer ca o morișcă dementă, încercând să contribuie la regăsirea unui echilibru oricât de fragil al organismului meu în derivă.

Mai-mai să mă apuc de gulerul domnului de la pază, aflat în imediata mea proximitate. Reușesc însă să nu o fac, îmi recapăt echilibrul și suflul și, în timp ce mă îndrept spre casele de marcat, mă lovește în moalele capului: mi-am uitat portofelul în mașină!

%#@%*! %#@%*! %#@%*!

Trag adânc aer în piept și evaluez opțiunile. Și nu, înainte să mă întrebați, nu aveam nici telefonul la mine, să pot plăti cu el, îl lăsasem în mașină din 2 motive: primul, să nu mi-l facă fleașcă, pentru că eram îmbrăcată într-o rochie fără buzunare, care oricum atârna pe mine ca un mop nestors și al doilea, lăsasem muzica să meargă, să nu se plictisească copilul.

Mno bun. Și acu ce faci? Te duci iar la mașină, iei portofelul, te întorci la magazin, cumperi, te duci înapoi la mașină? Și toate astea în timp ce toate furiile iadului se dezlănțuie? Riști să mai treci o dată prin iazul din parcare care, cu fiecare clipă care trece, se transformă tot mai vizibil într-un lac de acumulare?

Ntz. Nu merge. Decid rapid: plec de aici și mă opresc mai încolo, la magazinul-aprozar sătesc.

Acolo mai mult ca sigur găsesc loc de parcare în fața intrării, numai bine, poate până ajung acolo se mai domolește și ura naturii și rezolv eu cumva treaba.

Mă întorc la mașină, mă arunc pe scaun. De pe bancheta din spate, din scăunelul lui, fi-miu se prăpădește de râs: „Maaaami, ce amuzantă erai, cum ai intrat direct în balta aia mare! Hahahahaha!”

%#@%* ta de copchil, cu cine te-a făcut cu tot!

Pornesc mașina, pun cap-compas magazinul sătesc. Ce să vezi, în sfârșit, planetele se aliniază: găsesc loc exact în fața intrării.

Scurtă paranteză, pentru o mai bună înțelegere a situației: magazinul sătesc e amplasat într-o casă, transformată în magazin. Prin urmare, în afară de imobilul construit, mai există și o curte. Ca să ajungi așadar ÎN magazin, intri pe poartă, treci prin curte și apoi intri în magazinul propriu-zis. Închidem paranteza.

Iau portofelul, trag adânc aer în piept, deschid portiera și o iau la goană, nu înainte de a arunca o privire analitică asupra solului (că na, tot pățitu-i priceput). Spre norocul meu, zona de parcare din fața magazinului e acoperită cu pietriș, așa că apa nu s-a acumulat pe jos.

Deschid deci portiera și o zbughesc înspre intrare de ziceai că am pe urmele mele o armată de draci furioși.

Cu capul în pământ, portofelul într-o mână și poalele rochiei făcute ghem în cealaltă, să pot sprinta mai bine, dau să trec prin poarta deschisă. În momentul ăla, o rafală de ploaie mai strașnică decât toate rafalele de ploaie pe care le-am văzut eu vreodată face ca apa din jgheabul aflat undeva sus, să se reverse și, în loc să se scurgă pașnic prin burlan, cum i-ar fi fost menit, îmi cade fix mie, fix în cap. murându-mă ca pe un castravecior.

Scot un strigăt de luptă și-i dau înainte, că oricum, ce altceva puteam să mai fac? Parcurg cei 4 pași de la poartă până la intrarea în magazin și, când întind mâna spre clanță, apuc să mai văd, dar fără să mai apuc să mai reacționez, că și în dreptul ușii, jgheabul dădea vesel pe dinafară și, dacă voiai să intri pe ușă, trebuia să treci printr-o altă perdea de apă gâlgâind și șuvoind vesel.

Pana mea, mai udă decât udă n-am cum să fiu, așa că intru, însă de data asta cu mai puțin avânt decât o făcusem la mega, să nu mă mai pască dracu iară vreun șpagat nevoit.

Doamna de la magazin se uită la mine cu un amestec de amuzament, mirare și milă. Nici măcar nu mă întreabă ce vreau, întinde automat mâna spre standul cu țigări, ia pachetele pe care știe că le cer de obicei și, râzând, mă întreabă dacă mai vreau și altceva.

Un prosop și o pelerină, zic în sinea mea, că altceva nu prea văd ce m-ar putea ajuta acu…

Plătesc, mă întorc spre ușă, prin al cărei geam nu se vedea nimic afară, din cauza puhoiului combinat al jgheabului și ploii. Trag adânc aer în piept să-mi fac curaj și o tulesc înapoi spre mașină.

Trec din nou prin cele 2 cascade care ar fi putut cu ușurință să bată la dosul gol cea mai furioasă Niagară, ajung în mașină, plec acasă.

Reușesc să ajung cu bine, copilul râde în continuare de să se prăpădească de cum alergam eu prin ploaie și cât de fleașcă sunt, apoi se dă jos din mașină și se șutește în casă cu viteza fulgerului.

Intru și eu după el, lăsând în urma mea râulețe de apă.

Musiu Fritz se uită ușor amuzat (bine, cred că în sinea lui râdea de se c*ca pe el, da i-a fost frică să o facă prea pe față) la ființa mea, cu rochia lipită de organism ca o cârpă de vase scăpată în chiuveta plină de apă, cu sandalele clefăind de apă și părul lipit de față de ziceai că mă linseseră toate vacile de pe pământ.

Apoi zice, senin: „Auzi, da de ce n-ai luat pe tine geaca mea de ploaie, care era pe bancheta din spate?”

sursa foto: freepik.com