Articol scris de Iulia.

…

Să nu vă imaginați cumva că semi-dezastrul cu udatul grădinii alor mei de care vă povesteam săptămâna trecută a fost singurul dezastru pe care l-am produs.

De fapt, dacă sunteți p-aici de o vreme, ar trebui să vă fie destul de evident că nu mă opream eu dăcât la atâta.

Pentru că lucrurile nu aveau cum să stea altfel, am mai dat una și în defavoarea domnului soț. Căci ce soție exemplară aș fi eu, dacă n-aș dezamăgi omul, măcar un pic, așa, în preajma zilei lui de naștere?

Să vedeți.

Într-una din zilele în care urma să bântui pe la ai mei, pe la amiază, așa (deci înainte să mă duc încolo, că Misiunea Udatul avea loc seara, după ce se mai potolea vipia, logic), îmi zice alde Fritz:

– Auzi, știi de ce mi-e poftă?

Știind eu cu ce m-am măritat și ce am în bătătură, primele răspunsuri care mi-au trecut prin cap, în ordinea probabilităților au fost: eclere vieneze*, înghețată, ciocolată Lindt cu alune întregi, frișcă.

Dar n-am apucat să verbalizez nici unul dintre răspunsurile de mai sus, că m-a lovit domnul:

– De azi dimineață, dintr-un motiv sau altul, visez cum înmoi un mic suculent într-un maldăr de muștar și mușc cu poftă din el!

Mno, p-asta n-am văzut-o venind. Dar m-am regrupat rapid și am venit cu soluția salvatoare:

– Păi uite, după ce termin diseară la ai mei, trec pe la Kaufland Grill și-ți aduc o porție de mici, că-s chiar ok.

Inițial n-a fost omul meu leșinat de fericire, că cică ar fi preferat să-și arunce personal micii pe grătar, dar având în vedere faptul că singurii mici pe care îi dețineam erau la congelator**, precum și arșița de afară, a concluzionat că poate totuși e mai bine să se mulțumească de data asta cu mici făcuți de altcineva.

Batem deci palma și ne vedem fiecare de ale lui.

Înainte de asta însă, scot telefonul și fac o documentare rapidă: până la cât o fi deschis la Kaufland Grill-ul care mi-e mie în drum pe traseul dintre ai mei și domiciliu? Notez în cap rezultatul căutării și-mi văd de zi.

Vine seara, plec de acasă spre reședința părintească.

Fac ce fac acolo, după care, când termin, sun mulțumită omul și-l anunț că gata, mă pornesc întru aprovizionarea cu mititei.

El își freacă plin de anticipație mânuțele, cu mațele chiorăind de zor – că firește, nu mâncase nimic în ziua aia, pe de-o parte de căldură, pe de alta, în așteptarea festinului cu mici – eu mă pornesc spre Kaufland.

Ajung la locul cu pricina unde, șoc și groază, constat că micăria e bine-mersi, închisă, cu obloanele trase și lacătele încuiate.

Fir-ați ai dracu cu internetu’ vostru și minciunile scrise acolo! Băi, văr jur, verificasem: scria limpede, negru pe alb, că programul e până la 22. Acu era 21 și umpic și… canci mic!

Suduieli, ocări, sudalme.

Am cam încurcat-o! Mă sucesc, mă foiesc, până la urmă, n-am ce face, îmi iau inima în dinți și dau telefon să anunț vestea cea nefastă.

După tonul cu care mi-a răspuns, mi-am dat seama că și-a dat seama că ceva nu-i bine. Dar până la urmă a tolerat destul de bine dezamăgirea dublă – că nu pupă mici de Kaufland în seara aia, precum și că am uitat sticla cu pileală la ai mei acasă.

Dar, ca să dreg cât de cât busuiocul, am zis măcar să intru în Kaufland să iau naibilor o sticlă de vin, că vorba aia – mâncarea e fudulie, băutura-i temelie.

Intru în magazin, încă vorbind cu omul la telefon:

– Deci, în afară de vin, ce ar mai trebui să iau, dacă tot sunt aici?

– Cafea, Bobiță! Cafea! Îți amintești că azi dimineață mai că ne-am bătut pe ultimele 2 lingurițe de pulbere d-aia mar? Trebuie să iei cafea!

– Ah, da, ai dreptate, să iau cafea!

– Să iei. Ah, și dacă tot ești acolo, ia-mi și un cidru, că mi-e poftă.

– Bine, uite, am pus acum o sticlă de vin în coș și mă duc la raftul de cidru. Hmmm, iar au schimbat ăștia ordinea rafturilor p-aici! Unde sărăcia au pus cidrul? Ah, uite. Da nu e bine, că n-au d-ăla de care îți place ție…

– Atunci las-o b…

– A, ba nu, stai! Am găsit! Gata! Așa. Ce ziceam că mai iau?

– Cafea, Bobiță, cafea!

– Așa, da, că bine zici, cafea.

– Și ia și un muștar, să fie, că ăsta pe care-l mai avem se cam termină.

– Bine, mă duc după muștar. Opa, aute că au făcut d-ăla de care îți place ție și la sticlă mare, nu numai la cutiuță mică. Ia să iau o sticlă d-asta, să fie. Hm, oare să iau și un ketchup, dacă tot sunt aici? Ai idee cum stăm cu ketchupul?

– Habar n-am, da poți să iei.

– Bine. Iau. Să fie. Gata. Altceva?

– Cafea, Bobiță, cafea!

– Ahahaha, că bine zici! Mai că uitam!

– ……..

Reușesc, într-un târziu și după oarecari dificultăți, să pun și un pachet de cafea în coș, mă îndrept spre casele de marcat. În difuzoare se auzea anunțul ăla semi-politicos, prin care suntem anunțați că magazinul e pe cale să se închidă și suntem rugați să ne îndreptăm spre casele de marcat, care, în traducere liberă ar suna cam așa: Mai mereți dreq și acasă, că oameni suntem și noi și vrem să-nchidem naibii șandramaua asta, să mergem și noi la casele noastre!

Zic să fiu eficientă și să folosesc o casă d-aia self-service, că la alea cu om viu erau cozi.

Mă duc, încep să scanez, pun primul lucru scanat jos, sărăcia dă eroare – cică Plasați produsul scanat pe cântar.

Ridic produsul, îl mai pun o dată jos, mai apăsat, așa – nimic. Sărăcia insistă: Plasați produsul scanat pe cântar!

Bă, mai dă-te naibii! Ridic. Număr trei Mississippi în cap, pun la loc. Sufletu’, eroare!

Oftez, sudui în gând, încep să rotesc privirea după o ființă vie care să mă ajute. Ochesc o doamnă cu ecuson, mă uit rugător-disperat în ochii ei, vine la mine.

Îi explic, mai mult din gesturi și sunete nearticulate, decât din cuvinte, se uită la ecran, se uită la produsul meu, se uită la mine cu un amestec de milă, mirare și dat ochii peste cap, se întoarce spre casa self-service, ia produsul din stânga, unde îl pusesem eu, și îl mută în dreapta. Magie, frăție! A dispărut eroarea!

Pentru că da, atât de tâmpită am fost: în loc să pun treaba pe cântar, eu am pus-o în locul în care trebuie să pui în mod normal coșul, din care să iei tu lucruri, să le scanezi și să le pui apoi în partea ailaltă, unde se află, de fapt, cântarul de verificare.

Îmi dau în minte o palmă peste frunte și îmi văd mai departe de scanatul produselor, de data asta, plasându-le corect.

Termin, când să îi spun mașinăriei să-mi ia banii, firește că mă pune să chem o ființă autorizată, deoarece cumpărăturile mele includ produse nedestinate persoanelor sub 18 ani și trebe să vină careva să-mi valideze statutul de babă, nicidecum minoră.

Oftez, mai sudui un pic, mă uit iar rugător-disperat spre doamna de mai devreme, vine, mă rezolvă și reușesc să plec acasă cu vinul, cafeaua și muștarul meu. Dar fără mici, desigur.

În apărarea mea însă, să știți că a doua zi la prânz am lăsat baltă tot ce făceam, mi-am pus dosul în mașină și m-am dus la Kaufland, să-i aduc omului mici proaspeți. Pentru că da, m-a amenințat cu divorțul dacă nu.

* Eclerul vienez eu un soi de ecler care se găsește la o singură cofetărie din Brașov – sau poate s-o mai găsi și la altele, habar n-am, dar ăla de la cofetăria aia îi place Fritz-ului, deoarece conține suficient zahăr încât să-ți producă o criză de hiperglicemie numai dacă te uiți la el mai mult de 3 secunde.

** S-a dovedit ulterior că știam greșit ce știam, deși aș fi putut să-mi pariez degetul mare de la mâna stângă că avem o caserolă de mici în congelator, se pare că nu aveam.