Articol scris de Iulia.

…

Având în vedere faptul că presupun că suntem cu toții sătui până în gât de discuții politice, de sondaje și păreri ale unora și altora, n-o să mă mai apuc și eu să alunec pe panta asta.

Dar ceva-ceva legat de tot rahatul din jurul nostru tot trebuie să spun, cu riscul de a-mi umple frigiderul de carne (ceea ce, hei, poate n-ar fi chiar rău, că dracu știe dacă n-om ajunge iar să luăm carne pe cartelă).

Băi, cu jale și tristețe în suflet vă zic: ne-o merităm. Merităm tot ce ni se întâmplă. Ăștia suntem. Poate nu tu, nu eu, nu noi, ăștia din bulicica asta călduță și civilizată. Dar majoritatea sunt ei, ceilalți, ăia cu care nu ne identificăm și nu rezonăm.

Și, din păcate, oricât am vrea să ne masturbăm noi mental că ăia sunt niște proști, inculți, de la coada vacii și ce alte apelative potențial jignitoare v-ar mai trece prin cap, realitatea este că mulți nu sunt deloc așa. Mulți sunt oameni cu studii, cu cariere, cu familii. Oameni care „par normali”.

Dar să vă zic mai bine de la ce m-am luat.

Am fost zilele trecute la o farmacie, nu-i dau numele. Ba îi dau, că nu contează: la Farmacia Tei. Că deh, de anul ăsta avem și noi acilea, la provincie, așa ceva.

Acu, nu știu cum e prin alte părți, posibil ca sistemul să fie la fel peste tot, da eu vă zic ce am văzut la noi.

Acilea sunt vreo 12-15 case (nu rețin exact numărul, că nu am fost atentă, dar sigur peste 10).

Când te pui la coadă, te pui tot poporul la aceeași coadă, supranumită și unica. Și ocazional se aude dintr-un difuzor o voce suavă, care anunță: „Casa X este liberă!”

Și atunci bipedul care este la rând se îndreaptă spre casa semnalizată, tot restul șirului indian face un pas înainte și tot așa.

Mno, cum stăteam eu cuminte la coadă, împreună cu 5 733 de alte ființe bipede – nu știu dacă o fi mereu așa, da-n ziua aia, bănene, ziceai că e totu moca sau promoție la tigăi, așa coada dreq era, mă rog – ziceam că stăteam la coadă și m-am apucat să îmi frec bucuroasă mânuțele (not!) pentru că, ce să vedeți, aveam bafta și fericirea de a avea în spatele meu genul de biped din specia ÎnCeafăSuflător, subclasa CălcătorPeCălcâie.

În funcție de cât sunt sau nu de ciufută în ziua respectivă, îi rezolv pe ăștia fie întorcându-mă spre ei cu o privire mută, dar în care îmi poți auzi clar mârâitul amenințător, fie prin metode mai subtile – un cot futut în stomac din întoarcere, prefăcându-mă că mă caut de ceva în geantă, o rotire a ființei mele însoțită de un acces de tuse ofticoso-tabagică fără pus mâna la gură și așa mai departe.

Acu chiar nu aveam chef nici de certuri, nici de nimic, așa că m-am mulțumit să îmi aranjez mai bine poșeta pe umăr, azvârlind-o cu avânt înspre spate. După icnetul care s-a auzit aproape instant, am dedus că am nimerit ținta.

Toată mișcarea s-a mai repetat de vreo 2 ori, pe măsură ce coada avansa, așa că la un moment dat am mimat o căutare în geantă prin răsucire cu cotul în aer și am profitat de ocazie să scanez personajul din spatele meu, să știu ce nivel de japiță trebuie să accesez pentru a-mi proteja spațiul personal.

O analizez cu atenție pe doamna din spatele meu, care până mai adineauri îmi suflase gingaș în ceafă și mai mai că se contopise cu mine: femeie 50+, ținută office, nădragi cu dungă, cămașă călcată, sacou, bijuterii elegante și decente, coafură corectă, machiaj discret.

Nu-mi terminasem bine analiza și mă pregăteam să arunc un „Vă grăbiți foarte tare? Vă las înaintea mea, dacă e! Nu de alta, dar ori vă grăbiți extrem de tare, ori vreți să mă luați în brațe, că altă explicație pentru care stați ATÂT de aproape de mine nu prea văd…” când doamnei îi sună telefonul.

Răspunde. N-am de ales decât să trag cu urechea, că nah… Deduc din discuție că femeia e ceva șef sau șefuleț, cel mai probabil pe la vreo corporație din zonă.

Din cauza discuției telefonice, ratează un moment în care coada mai face doi pași în față și rămâne pe loc, așa că se dezlipește de mine preț de câteva minute, deci apuc și eu să respir puțin, după care asist la următoarea scenă:

O femeie corpolentă și destul de asudată încearcă să se holbeze, fără prea mult succes, la ceva aflat pe rafturile situate de-a dreapta șarpelui format din clienți stătători la coadă.

După mai multe încercări eșuate de lungit gâtul, femeia are oleacă de baftă: o angajată a farmaciei vine să caute ceva exact pe rafturile înspre care se holba clienta, motiv pentru care în șirul de bipezi se formează o breșă.

Deduc din scurtul schimb de replici că doamna caută o orteză pentru încheietura mâinii. Arată cu degetul spre mai multe modele, pune câteva întrebări timide angajatei.

Într-un final, angajata își cere scuze, trebuie să revină la casa unde o așteptau alți clienți, dar clienta timidă și asudată mai are o întrebare. Care-s de fapt două:

– Aha, deci astea sunt pe mărimi, da? Și se probează, nu?

– Nunu, nu se pot proba, din motive de igienă! Luați două sau mai multe mărimi, veniți cu ele la casă și vă ajutăm să măsurăm și să vedem care se potrivește!

Angajata pleacă, clienta rămâne, uitându-se în continuare cu un grad mare de nedumerire la variata ofertă de orteze de pe rafturile farmaciei.

Și aici (re)intră în scenă personajul din spatele meu.

Femeia asudată se uită în direcția mea, ținând în mână vreo 3 orteze, și zice:

– Văd că și dumneavoastră din asta ați luat! și vântură înspre mine un model.

Încep să dau din gură ca peștele în apă, întrucât eu aveam în mână o cutie cu suplimente pentru câini și două role de fașă elastică, însă nici urmă de orteză.

Până să apuc să mă dezmeticesc, aud răspunsul venind din spatele meu:

– Da! Asta mi s-a părut că ar fi cea mai de calitate și la prețul cel mai bun!

Răsuflu ușurată că n-am ajuns în Zona Crepusculară și nu cu mine vorbea femeia, văzând în mâna mea cine știe ce dispozitiv medical inexistent.

Doamna asudată continuă discuția cu doamna din spate, peste capul meu:

– Daaa, așa mi se pare. Dar nu știu oare ce mărime să iau! Dumneavoastră ce mărime ați luat!

– Eu am luat M, uitați! Zic că ar fi bună. Am mai avut una, mai demult, era S, dar m-a strâns și n-am putut să o port, așa că M zic că e ce trebuie!

– Da, nu vă supărați, îmi arătați și mie încheietura dumneavoastră?

– 😳???

–  Știți, nu iau pentru mine, iau pentru cineva, dar e în spate, la rând, și să îmi dau seama cam cum aveți dumneavoastră, care ați luat M, încheietura. Să pot compara cu cealaltă persoană…

– A, da, uitați aici!

Urmează niște pipăieli de brațe și încă alte câteva replici legate de încheieturi și mărimi, care mă forțează să mă dau mai într-o parte, de mai aveam un pic și mă cocoțam pe rafturile cu produse.

Doamna corpolentă concluzionează:

– Da, cred că o să iau și eu un M. Și poate și un S, totuși… Daaa…

– Păi luați din amândouă și cât stați la rând, până ajungeți la casă, probați!

Evident că ăsta a fost momentul în care mi-a sărit supapa și, absolut incontrolabil, m-am trezit clămpănind:

– Ăăăăă, nu vă supărați… Ați auzit că acum mai puțin de 30 de secunde, doamna de aici a spus că ortezele nu se probează, nu?

Eleganta doamnă mă privește cu disprețul cu care privești o gumă de mestecat sau un rahat de câine în care ai călcat și de ale cărui urme nu ai reușit să te lepezi complet pe iarba din fața intrării în clădire, după care dă ochii peste cap atât de tare încât m-am întrebat dacă o să-i mai revină vreodată la locul lor (au revenit), pufnește sec și îmi aruncă:

– Ete, na!

După care își scoate ostentativ telefonul, semn că din partea dânsei, conversația s-a încheiat.

Ăștia suntem. 🤷‍♀️

sursa foto: freepik.com