Una dintre activitățile care îmi aduc cele mai mari satisfacții este să le redau bucureștenilor locurile de parcare ocupate cu japca de nesimțiții care consideră că le-au moștenit de la distinsele lor mame.

Nu știu cum se prezintă situația în restul țării sau pe meleaguri unde apa caldă e fierbinte, dar în București există o grămadă de cetățeni care consideră că au în proprietate locuri de parcare doar pentru că acolo obișnuiesc ei să parcheze.

Vă e cunoscută replica: „aici parchez de 20 de ani și vii tu să-mi iei locul?”. Și mie. Dar să știți că perioada de timp, fie ea și de câteva decenii, nu conferă drept de proprietate asupra locului de parcare. Nu zic eu asta, ci legea.

Ei  bine, cetățenii ăștia apropitari de locuri de parcare se împart în două categorii:

– Prima. Cei degrabă ridicători de ștergătoare;

– A doua. Cei care-și protejează „proprietatea”.

Cu prima categorie n-am ce să fac, pot doar să-mi las ștergătoarele jos, când le găsesc ridicate, și să-mi văd de drum. N-am nici timp, nici chef să fac anchetă, să văd cine parchează acolo ca să pot întreprinde ceva.

Dar pe cei din a doua categorie îi ard pe oriunde îi găsesc. Ăștia sunt ăia care-și protejează locurile de parcare, „proprietate personală”, punând pe ele tot felul de chestii care să-i descurajeze pe alții să parcheze.

Cel mai des întâlnite sunt vestitele bidoane de 5 litri, pline cu apă. E plin Bucureștiul de locuri de parcare pe care tronează bidoane de apă. În funcție de ingeniozitatea fiecărui proprietar și de materia primă de care dispune, mai poți să găsești navete de bere, sau anvelope vechi, sau suporturi de brad, sau ce mai găsesc ei prin beci.

Toate, repet, sunt lăsate strategic pe locurile de parcare, cu scopul să nu cumva să parcheze veneticii care nu știu că alea sunt locuri moștenite din moși strămoși, de pe vremea dacilor liberi.

Ei bine, de fiecare dată când găsesc așa ceva, opresc mașina și curăț locul respectiv de „gunoaie”. Pur și simplu iau bidoanele de apă, sau navetele de bere, sau anvelopele vechi sau ce mai lasă ăia pe-acolo și le arunc la gunoi.

Moment în care se cheamă că am redat în folosința locuitorilor capitalei locuri de parcare perfect funcționale.

Pe vremea când mă plimbam și câte 16 kilometri pe zi, aveam pe traseu câțiva „clienți” cărora le făceam asta efectiv în fiecare zi. Treceam, găseam locurile „protejate”, luam obiectele care asigurau „protecția” și le aruncam la gunoi. Simplu, frumos, elegant.

Acum nu mă mai plimb pe jos, dar când de fiecare dată când am de ajuns pe undeva cu mașina este imposibil să nu găsesc locuri din astea „moștenite” din tată-n fiu. Opresc, iau bidonul de cinci litri (sau ce-o fi acolo), îl pun în portbagaj și-am plecat. Mai opresc o dată să-l arunc la gunoi.

Sunt un om rău, lipsit de suflet, este?

Colegii care locuiți prin alte țări, la voi tot așa își protejează oamenii locurile de parcare pentru care nu au niciun drept? Nu de alta, dar jur că nu rețin să mai fi văzut pe altundeva, în afară de România, bidoane de apă pe locurile de parcare.

Atenție! Ca să n-avem vorbe la proces, vorbim despre locuri de parcare de pe carosabil, adică de pe stradă, despre locuri care sunt pe domeniul oublic și nu sunt plătite la primărie. Vorbim despre locuri de parcare pe care ar avea dreptul să parcheze ORICINE, doar că nu prea ai cum, pentru că de fiecare dată apare câte unul care-ți explică urlând că lui i-a luat mă-sa parcare.

P.S. Nu înțeleg de ce nu se fac cu plată toate locurile de parcare din București. Bă, dar TOATE. Evident, cu posibilitate de abonament și cu tarife diferențiate pe zone, dar să fie TOATE cu plată. Să vezi atunci cum or să dispară toți ăștia care se cred proprietari.

sursa foto: freepik.com