Articol scris de Iulia.

Inițial, când mi-a venit gândul ăl bun (mă rog, bun zic eu, cât de bun, o să ziceți voi, după ce citiți) să scriu textul ăsta, mă luasem de la ceva.

Probabil de la ceva postare de pe net sau de pe la vreun articol în care era aspru criticată și înfierată tânăra generație din ziua de azi.

Dar eu fiind bătrână și senilă, habar nu mai am de la ce dracu m-am luat, ca să vă las un link, ceva, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt că ceva-ceva am văzut eu, pe undeva, de m-a declanșat.

Însă până la urmă nici nu e neapărat important de la ce m-am luat, mai important e ce mi-am adus aminte. Precum și faptul că, la rândul nostru, cu toții am fost la un moment dat „tineretul din ziua de azi”. Unii mai ținem minte cum era să fii privit câș de către adulții din jur, alții ne simtem mai catolici decât Papa și o ardem cu „Mvai, pe vremea mea, dacă făceam/îmbrăcam/ziceam eu așa ceva, mă omorau ai mei!” și altele din același registru de cuvioși fățarnici.

Eh, dragii babei, și uite-așa se face că mi-am adus aminte cum m-am dus eu odată, demult, demult de tot, pe când cerul încă mai era brăzdat de pterodactili maiestuoși și pământul se zguduia sub pașii măreților Seismozauri, la școală, îmbrăcată precum un fel de combinație de paparudă și pom de Crăciun.

Să fi fost undeva prin clasa a… 8-a… să zic? Dracu mai știe. Ce e cert e că eram încă în dubii privind stilul vestimentar pe care doream să-l abordez. Însă ce știam cu siguranță era faptul că mă simțeam oleacă roacăr.

Așa că era clar că, orice aș fi îmbrăcat, trebuia musai să includă bocanci. D-ăia groși, negri, cu talpă țapănă și multe șireturi. Ce dacă afară erau șapteșpatrudemii de grade? Bocancu’ e musai, că altfel e bai!

Și uite-așa, într-o bună zi, mi-am compus eu o ținută pe care în secret urma să o port a doua zi la școală și să rup gura târgului.

Zic „în secret” pentru că mama, ființă responsabilă și cu teamă de gura lumii, nu m-ar fi lăsat veci pururi să plec așa îmbrăcată din casă.

Așa că mi-am planificat „outfitul” pe șestache, în așa fel încât pe de o parte să rup pă feșăn și trend și pe de altă parte, să pot pune pe deasupra un număr suficient de țoale considerate decente, astfel încât să pot părăsi domiciliul fără impedimente.

Și ca să nu vă mai fierb, ținuta cu care urma să fac valuri era aproximativ următoarea: aveam ceva țoală în partea de sus despre care nu mai am amintiri certe – că v-am zis că treaba avea loc în preistorie – dar cel mai probabil era un tricou negru sau ceva din aceeași familie.*

În partea inferioară a organismului mi-am luat o pereche de egări. Pentru cine e prea tânăr ca să știe ce-s ăia egării, erau niște colanți. Însă nu așa, orice fel de colanți, eventual negri, lungi și anoști.

Nu, nene. Ai mei erau scurți – adică aproximativ de lungimea ălora de-i poartă bicicliștii ăia de se iau prea în serios și se cred cel puțin Lance Armstrong în Turul Franței, când ei pedalează cu spor între Glina și Cățelu – albi și cu buline negre.

Toată treaba era asortată, după cum puteți probabil intui din rândurile de ceva mai sus, cu niște bocanci negri, de iarnă, cu șiretul nenumărate.

Iar accesorizarea… pfff… aici iar am unele lacune în memorie, însă știu sigur că-mi pusesem la gât mai multe „coliere”, majoritatea pe diverse șnururi ce s-ar fi vrut a fi piele, da naiba știe dacă chiar văzuseră ele pielea măcar în poze. Iar bomboana pe coliva acestei babilonii vestimentare era un „colier” format dintr-un șnur (negru, desigur!) de care atârna mândră… o suzetă.

Nu. Nu era o suzetă „de-adevăratelea”, adică d-aia de bebe, ci una dintr-un plastic turnat, o văd ș-acum în fața ochilor, de un albastru închis, oarecum transparent și cred că era ceva trend la vremea respectivă, că sigur-sigur nu eram eu singura care avea așa ceva spânzurat de gâtlej.

Ia, că v-am găsit și poză cu sărăcia (merit un premiu pentru cât am săpat pe net după mizeria asta 😊)): ceva de genul ⬇

Eh, și cumva am reușit eu să eludez ochiul vigilent al maică-mii, probabil acoperită cu vreun hanorac de dimensiunile unui cort de armată și cu niscai izmene care puteau servi lejer drept prelată pentru vreun camion, am plecat de acasă și, odată ajunsă la instituția de învățământ pe care o frecventam, m-am pitit pe undeva prin toaletă și mi-am scos la iveală ținuta cea cel puțin trăsnet (în capul meu, evident).

Numai că vedeți voi, ce n-am luat eu în calcul a fost karma. Care, firește, nu a întârziat să-mi ciufulească ciakrele, nu mai târziu de finalul programului academic din acea zi.

Pentru că nu cred că v-am spus, dar școala care-mi mânca zilele era (și este în continuare) fix în buricul frumosului târg în care m-am născut și am crescut. Iar pe vremea aia, distinsa-mi mamă își desfășura activitatea profesională într-o incintă aflată la probabil vreo 2-300 de metri de școala mea.

Așadar, cum lucrurile practic nu puteau să se întâmple altfel, taman ce plecam eu victorioasă de la școală, în toată splendoarea-mi de paparudă, grozav de mulțumită de mine și ținuta mea mai mult decât izbutită, când am dat fix nas în nas… cu mama, firește.

Nu mai țin minte dialogul, dar a fost cu siguranță unul scurt, cuprinzător, și din registrul „Lasă, că vorbim noi acasă”. Și cu siguranță am vorbit și cu siguranță mi-am furat-o copios.

Nu, nu mi-am luat bătaie, că mama nu cred că m-a lovit vreodată – mă rog, mai puțin o dată când mi-a tras una cu cartea de gramatică peste cap – dar mai mult ca sigur mi-am luat ceva interdicții și restricții pe o bună bucată de vreme, suficient cât să-mi scoată din cap ideile rocko-feșănistico-avangardiste.

*Taci, că mi-am amintit! În partea de sus nu, n-aveam tricou negru, nici pe departe. Ci aveam un fel de bluzo-hanorac, da fără fermoar, că se trăgea peste cap. Cred că ar putea fi definită drept „bluză sport”, cu mâneci lungi, albă la rândul ei, și cu niște dungi în culori neon – verde, ciclam, galben – fix d-alea cum au textmarkerele alea cu care subliniezi când te chinui să înveți.

Când mă gândesc acum la vărzuca aia pe care o întrupam cu mândrie, am impresia că singurul lucru care-mi mai lipsea erau o pălărie d-aia, în formă de salată de fructe

Ehei… ale tinereții valuri 😊))

Și acum e rândul vostru: ia ziceți – v-ați dar vreodată în petec cu vreo ținută d-asta? V-ați furișat vreodată din casă cu încă un rând de haine, pe sub cele „oficiale”? și dacă da, ați fost prinși cu mâța-n sac sau ați scăpat basma curată?

sursa foto: freepik.com