Citisem pe undeva că fotbalistul Lukas Podolski s-a îmbogățit vânzând shaorma. Mă rog, ăștia de pe-aici îi zic döner, dar noi știm prea bine că orice döner tot shaorma e.

Așa, spuneam că s-a îmbogățit vânzând shaorma. Bine, asta cu îmbogățitul e așa, ca să vorbim vorbe. Nu e ca și cum Podolski avea nevoie să-și facă shaormărie ca să știe cum e când îți pierzi cheia de la Ferrari prin casă și ești nevoit să pleci cu Lamborghini-ul lu’ nevastă-ta. Omul a jucat niște ani la Köln, la Bayern sau la Arsenal, nu cred că mai era nevoie să muncească vreun minut toată viața, nici el, nici copiii, nici nepoții lui.

Prin urmare nu e decât de apreciat c-a reușit să facă din shaorma mai mulți bani decât avea deja. Că alții sparg banii pe femei, păcănele și cazinouri, după care ajung să fie valeți personali la palat la Jiji.

Hai că divaghez. Ziceam că citisem despre șaormăriile lui Podolski, știam că are câteva sute prin Germania și că se numesc Mangal X. Iar azi, dacă tot mi-a ieșit una-n drum, am zis hai să văd cum se prezintă.

Hmm, nu pot să zic că e cea mai bună shaorma pe care am mâncat-o în viața mea, dar intră lejer într-un top 5 la mine. Ar fi fost chiar mai sus dacă ăia erau cartofi adevărați, dar nu erau.

Carnea a fost okeish, am luat amestec pui cu vită. Vita era foarte bună la gust, dacă o reușeau cumva mai zemoasă, mai suculentă, chiar ar fi fost cea mai bună vită ever. Puiul a fost meh, la mine în cartier am două shormerii cu pui mult peste ăsta.

Dar ce m-a spart cu adevărat, prieteni, sunt cele două sosuri pe care le vedeți scurse din belșug peste carne. Mein Gott, cât de bune puteau să fie.

Nu știu cum se numeau și cum erau făcute, pentru că evident nu vorbea nimeni engleză în șaormeria lui Podolski, dar pot să vă zic că la ambele rețeta venea direct de la Der Bărbosen Supremen. Bune, bune, bune de tot, amândouă. Am auzit un început de cor de îngeri când am luat prima gură.

Cred că o să mai recidivez cât stau pe la Köln.

Ah, să nu uit să vă zic, asta la farfurie a fost 13,90 euro, dacă o voiam la lipie costa 9:50 euro. A fost suficientă, abia am reușit s-o mănânc pe toată, flămând fiind.

Dar nu mi-am luat-o la farfurie pentru că era mai mare (deși a contat în decizia mea), ci pentru că mi-am dorit mult de tot să nu mă pătez. Cunoscându-mi extrem de bine abilitățile legate de orice mâncare ce include și sosuri, am zis că să merg la sigur, s-o iau la farfurie ca să nu am cum să mă pătez.

Nu doar că m-am pătat, dar m-am pătat fix pe piept, ca să se vadă de la trei străzi distanță. Mda, se pare că nu voi reuși vreodată să mănânc shaorma fără să mă pătez, indiferent de modul ei de prezentare.

Bănene, și eram cu tricoul meu vernil ou de rață. 🙁