La georgieni, în cantonament, de ieri seară până înainte să înceapă meciul cu Turcia a rulat în buclă meciul României cu Ucraina. „Uite, frate, asta trebuie să facem, dacă ăștia au putut, putem și noi cu Turcia.” Portarul Mamardashvili le-a zis colegilor să nu cumva să îndrăznească să-l mai strige altfel decât „Niță” până se termină grupele.

Și-au fost la un pas să le iasă. Au tras de ei și-au luptat, săracii, de ziceai că le depinde viața de fiecare intrare la minge. Dar ce poți sa faci când doi jucători turci au dat două goluri care concurează direct cu bijuteria lui Nicușor?

La primul, Müldür a văzut că-i vine bine, a închis ochii și-a dat. Fundaș fiind, avea cam 2% șanse să-i iasă și să nu se ducă lumânare, dar uite că nu, s-a dus ață în vinclu.

Al doilea gol a fost dedicație personală de la Arda Güler pentru don Carlo Ancelotti. A pus în mingea aia toată frustrarea, fără număr, pe care a strâns-o frecând banca de rezerve la Real. Mai că n-a zbierat: „Mister, acum mă vezi?”.

În plus, ce nu știau ei, georgienii, era că, spre deosebire de români, urmau să joace împotriva unui stadion întreg care ținea cu Turcia. Practic, urmau să joace în deplasare, iar pe asta nu cred c-o luaseră în calcul.

Cu toate astea, dacă intra bara aia din minutul 97 sau șutul de după, acum vorbeam despre încă o surpriză uriașă la Euro.

Dar fotbalul nu e mereu cum ne-am dori noi să fie, așa că în loc de 2-2, au plecat turcii pe contraatac și-au făcut 3-1. Pentru că Niță cel georgian era pe undeva prin careul Turciei, venise să dea gol din corner. N-a dat, a luat.

Frumos meci. Milă tare mi-a fost de georgieni.

P.S. După ce-am văzut azi la Dortmund, va fi extrem de interesant dacă Germania și Turcia se vor întâlni în vreo fază a acestei competiții. Nici nu știu dacă să-mi doresc asta sau nu.