Articol scris de Iulia (azi aveți zi grea, că după articolul Iuliei, am și eu două). 

…

Dacă reușesc să duc textul ăsta la bun sfârșit, voi considera că pe ziua de azi s-a înfăptuit o mare minune. Vasilescu, fii pregătit să trebuiască să pui osul la treabă pentru sâmbătă, că dracu știe ce se mai întâmplă până se termină ziua de azi…

Treaba stă cam așa: m-am apucat să scriu de azi dimineață, frecându-mi bucuroasă mânuțele în sinea mea că reușesc să trimit și eu Miaiului un text la timp, nu numai joi noaptea, la ore la care restul lumii sforăie deja.

Bineînțeles însă că ciacrele mele nealiniate n-au fost de acord cu această socoteală. Așa că pe când scriam eu mai cu spor, m-a pocnit de undeva din spatele capului un gând: aoleu, azi tre să merg cu potaia la școala de căței. Adică la ora de dresaj.

Am lăsat totul baltă, am umflat cățaua de-o șulfă, am îndesat-o în mașină și m-am pus pe drum. N-apuc să fac vreo 3 kilometri că primesc un mesaj de la domnul soț: Auzi, tu ți-ai uitat cumva recompensele pentru dresaj acasă?

Mesaj însoțit ulterior și de o poză cu punguța mea cu recompense pentru potaie tronând frumos pe blatul din bucătărie. Bat mărunt din buze și-mi fac în cap un plan alternativ: potaia se dresează cu cașcaval, așa că nu-i baiul prea mare, opresc în drum la prima alimentară, procur niscai cașcaval și treaba-i oablă.

Între timp, țin volanul cu stânga și încep să cotrobăi cu dreapta prin geanta aflată pe scaunul pasagerului, în speranța că poate-poate găsesc prin neantul ăla vreo punguță cu biscuiți de câine. Nu de alta, dar de obicei cam am cu mine, să nu care cumva să execute cotarla vreo treabă bună și să nu am cu ce s-o laud. Că la asta laudele trec prin stomac.

Ca norocu, băierile genții – observați că nu zic poșetă, da? Că treaba asta de-o car io cu mine e mai apropiată de familia rafias vulgaris decât de familia poșetus elegantus – se deschid generoase și, printre șervețele umede, nasturi, o șapcă de-a lu fi-miu și nenumărate alte obiecte mai mult sau mai puțin menționabile, se ițește ș-o punguță cu biscuiței.

Ba mai mult, zeița Fortuna se dovedește foarte generoasă și respectiva punguță conține niște mizerii cu gust și miros de pește, pe care ghioarla le adoră, așa că succesul orei de dresaj e garantat. Răsuflu ușurată.

În tot timpul ăsta, îmi continui deplasarea spre școala de căței. Ca să îmi dau seama, la doar câteva minute după descoperirea făcută mai devreme, că azi de fapt n-avem școală, că anulase dresorul ora din motive.

Mna, dacă tot m-am pus izmene pe călător, zic măcar să duc cățaua la o plimbare, să n-o amăgesc așa, numai cu o trambalare cu mașina. În timp ce rumegam agale în minte oare unde aș putea s-o debarc să facem o plimbare, îmi vine în cap faptul că mâine (adicătelea în 11) face 5 luni și încă n-am apucat să-i fac vaccinul polivalent. Adică ăla de turbare, să n-o apuce dreq spumele la gură într-o bună zi și să ne halească pe toți ca pe floricele.

Așa că fac rapid o reconfigurare traseu și o iau spre cabinetul veterinar. Firește, câine surd la vânătoare. Că n-aveam nici carnet de sănătate cu mine, nici nimic. Da n-are a face, s-a înțepat oricum cățaua cu serul de protecție împotriva dracilor ălora răi, țac, pac, rezolvat.

Mă mai frichinesc prin vreo 2 locuri pe unde mai aveam de treabă (bine n-aveam neapărat, dar dacă tot plecasem de acasă…) și mă întorc la domiciliu.

Mă pun înapoi pe scris. Nu-mi place ce iese, așa că șterg tot și o iau de la capăt. Mă opresc să mai răspund la paișpe mailuri și șapteșopt de uațapuri, revin la scris. Iese un rahat. Șterg, o iau de la capăt.

Rozând agale capătul unui pix, îmi las privirea să alunece leneșă peste obiectele din jur – un teanc de acte pentru contabilă, o cremă de mâini, o pastă corectoare, niște pixuri, agenda. În agendă, scris mare, cu roșu: programare manichiură!!! Sar ca arsă, las totul baltă și plec în trombă, că cu programările la manichiură nu te joci!

Rezolv copitele și plec spre ai mei, de unde trebuia să-mi recuperez mama și copilul, urmând să mergem in corpore într-o vizită la niște vechi prieteni de familie.

Reușesc să îndes pe toată lumea în mașină, ajungem în vizită. Plecăm. La plecare iau copilul desculț în brațe, din motive care țin de o trambulină udată de ploaie și niște șosete făcute fleașcă și reușesc să-l dau cu capul de tocul ușii de la mașină. Cădem de acord asupra faptului că nu e nimic grav totuși și plecăm spre casă.

Îmi frec în minte iar mânuțele a bucurie, la gândul că ajung rapid acasă, azvârl copilul la culcare și apuc să termin de scris. Firește, nu se poate. Deoarece copilului i-e foame. Așa că trebuie hrănit înainte de culcare. Operațiune care se întinde pe mai bine de juma de oră, pentru că, nu-i așa, nu l-a văzut pe tac-su toată ziua, așa că între 2 îmbucături mai tre să povestească ce și cum și-n ce fel.

Apoi i se face sete. Apoi îl scapă pipi. Apoi ar mai vrea și-un măr. Apoi îi curge nasul. Apoi ar mai vrea niște apă cu bule, Apoi îl mănâncă o ureche. Apoi îmi sare muștarul și-l ameninț că dacă nu se teleportează instant la culcare îl tai de la porția de citit în seara asta.

Reușim să punem plodul la culcare, dau să mă reped la calculator. O laie, am uitat, mai trebuie hrăniți și câinii. Purcedem. Fritz pregătește mâncarea Schnauzerilor, eu p-a sărăciei cu care m-am procopsit.

Sărăcia capătă bobițele asezonate cu ulei de somon, dar și cu niște apică peste. Că așa-i place ei și dacă-i place mititicii, îi fac bucuria, că doar nu mă doare mâna.

Singurul bai al acestei trebi intervine atunci când, în procesul de a-i așeza castronul în suport – poate pentru că aveam mâna umedă sau pentru c-o fi fost castronul oleacă unsuros de la ulei sau poate pentru că pur și simplu așa trebuia să se întâmple – reușesc să scap castronul din mână fix în capul cățelei.

Prin urmare, am jumătate de terasă (că nush dacă v-am zis, de hrănit îi hrănim pe terasă) și jumătate de câine fleașcă, pline de boabe și puțind a ulei de somon.

Strâng dezastrul cât pot de repede și eficient, reluăm procedura de hrănire, întreruptă atât de abrupt. Că firește, a trebuit să introducem toți câinii înapoi în casă, să pot strânge și șterge, așa că operațiunea s-a reluat de la zero aproape.

Într-un târziu, isprăvim. Hotărăsc să mă recompensez cu o țigară și-o gură de vin înainte de a produce, până la urmă, textul pentru Vasilescu. Îmi torn vinul în pahar, pun paharul pe insulă, dau să îmi fac o țigară.

Fritz mă întreabă ceva, dau să răspund, atât verbal, cât și prin însoțirea vorbelor cu un gest laaaarg cu mâna stângă – cred că voiam să-i indic o direcție sau ceva de genul, naiba mai știe – gest care nu întârzie să producă următorul dezastru al zilei.

Căci nimeresc cu mâna fix paharul cu vin, care zboară elegant prin aer, își împrăștie conținutul atât pe ușile mobilierului, cât și pe podea și aterizează apoi în zgomot asurzitor de cioburi pe gresia bucătăriei.

Ne apucăm care cum putem să strângem cioburi, să adunăm lichidul de pe podea, să ștergem mobila și să încercăm, pe cât posibil, să eliminăm mirosul de birt care începe să se instaleze repejor în jurul nostru.

Momentan se pare că cioburi nu mai sunt, însă în bucătărie încă mai pute a crâșmă de cartier. Dar seara nu e gata încă, așa că șansele-s mari să se mai întâmple și alte lucruri plăcute, cum ar fi să vomite vreun câine, să facem eu sau Fritz pipi pe noi, să ne scape vreo țigară aprinsă din mână și să dăm foc la ceva prin casă sau mai știu eu ce alte treburi care n-ar putea decât să ne facă viața mai interesantă.

Ce să zic… țineți-ne pumnii!

sursa foto: freepik.com