C-o fi de la vreme, c-o fi de la faptul că am prins al 50-lea ghiocel în cununa vieții, habar nu am. Cert e că m-a prins melancolia în brațele ei vânjoase și n-a vrut să-mi mai dea drumul până n-am scris articolul de azi.

Mă gândeam zilele trecute câte lucruri extrem de mișto făceam în copilărie, lucruri pe care azi nu doar că nu le mai face nimeni, dar îți este extrem de greu să le explici copiilor de azi despre ce e vorba. Mă rog, unele erau mișto doar pentru noi, copiii, nu și pentru cei din jur, dar astea deja sunt detalii. Păcat că pe unele dintre ele cred că le-am pierdut pentru totdeauna. Noi, ca omenire, zic.

Să purcedem, le-am luat la întâmplare, după cum îmi veneau în minte.

👉 Numere de telefon formate la întâmplare. Ne strângeam mai mulți la unul dintre noi acasă și formam numere de telefon la întâmplare. Nu-mi dau seama cum ne funcționau creierele pe vremea aia, cert este că ne spărgeam de râs când răspundea cineva în partea cealaltă și îl auzea pe unul dintre noi spunând: „bună ziua, v-a luat foc mustața?”. Sau altă porcărie de genul. După care închideam și râdeam toți un sfert de oră, până sunam următoarea victimă. Nu, nu înjuram, nu vorbeam urât. Pur și simplu întrebam tâmpenii din astea naive și ne amuzam.

👉 Mingi umplute cu nisip. Amatorii le umpleau doar cu pietre sau cu pietre plus nisip. Profesioniștii știua că oricât de destoinic ai fost, plasticul ăla din care erau făcute mingile din perioada comunistă se deforma și-ți dădeai seama că ai de-a face cu o minge capcană. Ca să nu mai spun că dacă voiai să bagi pietre, trebuia să faci ditamai tăietura în minge, ca să ai loc să le bagi. Pe când nisipiul se putea băga printr-un un orificiu foarte mic.

Am văzut ceva entorse la viața mea, după șuturi extrem de bine executate în mingi din astea capcană. Faza e că pe multe dintre ele le-am văzut la adulți. Cum naiba să reziști când vezi niște copii care se uită cu ochi rugători la tine, de dincolo de un gard, și te imploră toți în cor:

– Nenea, vă rugăm, ne dați și nouă mingea?

👉 Praștii. Există cineva pe-aici care nu și-a făcut vreodată praștie? Vorbesc despre ambele modele, da? Că erau două. Aia cu pietre, care se făcea din cameră de anvelopă. Și aia din sârmă, cu elastic de chiloți, care funcționa cu bolduri îndoite sau calibre de sârmă groasă. La noi se numeau „calibre”, după ce-am ajuns în București am constatat că lumea le zice „invizoace”, dar erau același lucru.

Au existat perioade din copilăria mea în care nu ieșeam din casă fără praștie și cutia de chibrituri plină cu bolduri gata îndoite. Eram foarte-foarte bun, aveam „țintă”, pentru că mă antrenam asiduu pe ficusul maică-mii din sufragerie. Puteam să trag lejer câte 10-15 proiectile în aceeași frunză. Niciodată n-a înțeles maică-mea care era faza cu ficusul ăla, de-i apăreau tot timpul găuri în frunze.

👉 Țevi cu cornete. Am încercat într-o zi sa le explic copiilor care era treaba cu țevile și cornetele. Mi-a fost incredibil de greu să le fac să înțeleagă. Bănuiesc că voi știți despre ce e vorba, da? Nu de alta, dar mi-ar fi foarte greu să vă explic.

Cea mai șmecheră pe care am avut-o a fost o carabină cu patru țevi. Am încercat și cu mai multe, dar mi-am dat seama, empiric, că patru era numărul optim de țevi. De la patru în sus devenea mult mai greu de manevrat și utilizat. Plus că o carabină adevărată avea distanțiere între țevi, ca să ai loc să poți sufla cum trebuie.

Problema cea mare era că materia primă, adică țevile, era foarte greu de procurat. Nu știu care era situația în restul țării, dar la Vâlcea în magazine nu prea se găseau țevi din alea de pvc. Prin urmare eram nevoiți să ni le procurăm de pe șantierele unde erau clădiri în construcție. Pleca o expediție de doi-trei oameni care se întorceau cu recolta de țevi, ni le împărțeam între noi și aia era. De a doua zi începeau bătăliiile.

Prieteni, erau zile întregi în care doar asta făceam: ne împărțeam în trei echipe și trăgeam unii în alții cu cornete de dimineață până se făcea întuneric și nu mai vedeai nimic. De ce trei echipe? Păi ca să ai o miză, că dacă pierdeai, stăteai pe margine și așteptai o vreme până să intri din nou în luptă.

Să vă mai spun și de cornetele cu bolduri în vârf, păstrate pentru războaiele cu blocurile vecine?

👉 Oracolele. Bănene, nu știi ce sunt ăia fiori prin tot corpul dacă n-ai ținut măcar o dată în mână oracolul făcut de fata aia după care suspinai lung de fiecare dată când te uitai la ea. Că oracole aveau mai toate fetele, dar pe tine te interesa doar al EI. Și nu știu cum naiba se făcea că exact ăla ajungea cel mai greu la tine. Ați pățit? Sau habar n-aveți despre ce vorbesc?

👉 Tenis cu piciorul și bambilici. Eu, personal, cred că am mai bine de 20 de ani de când n-am mai văzut copii jucând tenis cu piciorul. Apropo, la voi se jucau și „bambilici”? Care erau varianta multi-player pentru tenis cu piciorul. În sensul că se puteau juca în șase sau în opt, spre deosebire de tenis care mergea doar în doi sau patru.

👉 Fotbal în curțile blocurilor. Mereu am auzit placa aia cu „pe vremea mea, jucam fotbal în curtea școlii”. Ceea ce era adevărat, dar și destul de inexact. Da, aveam acces în curțile școlilor, intram când voiam noi și puteam juca oricât. Apropo, știam că există ceva proiect să se deschidă curțile școlilor pentru copii, știe cineva dacă s-a concretizat?

Revenind, problema era că școli erau puține, iar copii care jucau fotbal extrem de mulți. Ce puteai să faci tu, la 12-13 ani, când te duceai în curtea școlii celei mai apropiate și găseai terenul ocupat de vlăjgani de liceu? Vă zic io: nu puteai să faci nimic. Ori stăteai să aștepți, rugându-te în gând să se plictisească și să plece (nu se întâmpla niciodată), ori te întorceai în fața blocului și improvizai terenul tău de fotbal.

Așa se face că 99% dintre meciurile copilăriei mele s-au desfășurat în curtea grădiniței din fața blocului unde stăteam. Pe un teren improvizat unde aveam ca porți niște meri și niște țevi de gaze. Dar ce conta, bucuria era de nedescris când îi băteam p-ăia de la blocul D-3.

Abia după ce-am ajuns la liceu ne-am mutat cu meciurile în curtea Liceului Forestier din spatele blocului. Acolo se juca pe teren cu porți adevărate și jucam cât aveam chef, că doar nu era să vină să ne dea afară copii de 12-13 ani.

👉 Pitu. Nu cred că exista seară de vară în care să nu jucăm pitu (așa se numea „de-a v-ați ascunselea” pe tărâmuri vâlcene). Problema era că unii dintre noi se ascundeau atât de bine că începea un joc nou și pe ei tot nu-i descoperea nimeni. Ba chiar, de multe ori se întâmpla sa plecăm în casă și ăia să rămână tot în ascunzătorile lor. 😊

Mno, pe toate astea (și multe altele care nu mi-au venit acum în minte) nu le vom mai avea niciodată înapoi. Să țineți bine de ele, acolo, în sufletele voastre, pentru că amintirile sunt printre cele mai prețioase lucruri pe care le avem în această viață. Poate singurele.

sursa foto