Articol scris de Iulia.
…
Mno, dacă săptămâna trecută am vorbit despre „ai lui”, săptămâna asta e vorba despre „ai mei” (salut mama, salut Marse, știți că vă iubesc muuuult de tot, da? 😀
Să nu credeți că ai mei nu au și ei ciudățeniile lor. La un cu totul alt nivel însă, că spre deosebire de socru-meu, ai mei sunt la liga pitici, că trăsnăile lor sunt absolut inofensive. Oarecum.
Dar să vă zic. Mama e un fenomen. Genul ăla de fenomen care nu suportă să nu fie totul în absolută regulă. Întotdeauna. Și când zic totul, mă refer la TOTUL. Să vă dau un exemplu. Să zicem că mama urmează să aibă musafiri. Și nu doi, de la 4-5-6 persoane în sus. Și se stropșește toată ziua să pregătească aperitive și gustărici și ronțăieli și tot ce mai trebuie, să fie gazda perfectă. Și vin musafirii, se petrece, se simtem bine, da se mai și pleacă. Să zicem, pe la un unșpe-doișpe noaptea. E, mama nu poate pur și simplu să pună vasele murdare în chiuvetă, resturile de mâncare în frigider și să meargă să se culce. Nu. Mama se apucă să pună vasele în mașina de spălat, să pună ce a rămas de mâncare în caserole, cutiuțe, să tragă în țiplă și așa mai departe, după care să dea rapid un aspirator și-un mop și abia APOI se poate duce liniștită la culcare.
Da mai are și altele mama. De exemplu, are un scris de mână extraordinar de frumos. Dacă vezi trei rânduri scrise de ea pe-o foaie, ți-e mai mare dragul. Singura problemă e că scrisul ăla e absolut neinteligibil. Atât de neinteligibil, încât de multe ori nici măcar ea nu mai pricepe ce naiba a scris. Și să ne vezi pe noi două într-o zi la cumpărături, cu lista scrisă de mână a maică-mii, pe care, printre altele, apăreau vreo doi termeni pe care, punându-ne amândouă imaginația la contribuție, am reușit să îi identificăm aproximativ drept „Mini Tapi” și „topor verde”. După îndelungi cugetări, după ce l-am sunat și pe tata și după ce ne-am mai scărpinat oleacă sub chipie, ne-am dat seama că de fapt „Mini Tapi” trebuia să fie „vin Tapiche”, iar „topor verde” era „Fairy verde”.
Într-un an, ai mei se pregăteau să plece în concediu. Și, dintr-un motiv oarecare, mama a decis că trebuie să își dosească bijuteriile „ăle bune”. Nu știu de ce, că n-a făcut lucrul ăsta niciodată. Da în anul ăla așa a decis ea. Acu, nu vă imaginați că mama ține în casă cine știe ce giuvaeruri și nestemate, că nu e cazul. Are vreo două lănțișoare de aur, o brățară și una sau două perechi de cercei. Pe care oricum o suspectez că le păstrează mai mult pentru valoarea sentimentală, că nu-mi amintesc s-o fi văzut-o purtându-le prea des de când o cunosc eu pe dumneaei. Plus că ai mei au alarmă și sistem de supraveghere. No, în fine, mama decide că trebuie ascunsă cutiuța cu bijuterii. Și a ascuns-o așa bine, că n-a mai găsit-o când s-a întors acasă. A mai căutat-o vreo două săptămâni, după care s-a lăsat păgubașă. Da e ok, a găsit-o în primăvara următoare, la curățenia aia mare, cu mutat mobile și scos totul de prin dulapuri. O ascunsese așa bine, că și dacă ai fi fost cel mai experimentat spărgător, nu te-ar fi dus capul nici într-o mie de ani să cauți acolo. Nu, nu vă zic unde, rămâne secret de familie.
Altă dată, mama a plecat la birou încălțată cu-n pantof de-un fel și altul de alt fel. Colegii ei au observat chestia asta, și nu pentru că un pantof ar fi fost verde și unul roz, ci pentru că aveau tocuri de înălțimi DIFERITE. Dar aparent, pe mama n-a deranjat-o treaba asta.
La ai mei în casă, cel mai căutat obiect este telecomanda de la televizor. Care poate fi găsită frecvent în cele mai uzuale locuri din casă, precum la baie, în șifonier, în frigider, în mașină, în cutia cu mâncarea câinelui, într-un rucsac. Pentru că tata e cel care butonează de obicei tv-ul, numai că uneori mai face pauze din butonat pentru a face altceva. De exemplu, un sandviș. Caz în care telecomanda va ajunge în frigider. Caz fericit. Dar când ajunge de exemplu într-un rucsac, bine depozitat într-un dulap, atunci devine mai tricky… Și bineînțeles că nimeni nu observă lipsa ei, decât atunci când o apucă pe mama cheful de uitat la tv. Pentru că tata, dacă nu găsește telecomanda, ridică din umeri și apoi își găsește altceva de făcut, cum ar fi să citească o carte.
Ai mei au vreo 48 de rânduri de chei de la casă, pe puțin. Pentru că tata își pierde cheile. Mă rog, nu le pierde neapărat, doar că de obicei nu știe unde sunt. Atât atunci când se află în interiorul casei, cât și când se află în exterior… Ultima dată au avut problema asta de Revelion, când au ajuns acasă dintr-o vizită și s-au uitat amândoi lung la poartă…
Mama, pentru că e mai prevăzătoare din fire, are un rând de chei al ei și numai al ei. Pe care le ține în mașină, nu care cumva să pună tata mâna pe ele și să i le rătăcească. Iar mașina mamei e parcată de obicei în fața casei. Așa că, uneori, se mai întâmplă următoarele: e dimineață, tata pleacă de acasă. Mama se mai foiește prin casă, mai face una-alta, apoi se pregătește să plece la birou. Moment în care constată că este încuiată în casă. Pentru că tata, conștiincios, a încuiat atât ușa de la intrare, cât și poarta, înainte de a pleca. Așa că mama iese pe geamul camerei de la stradă, stă cuminte și așteaptă să treacă vreun vecin binevoitor. Când apare vreun vecin, mama descuie mașina din telecomandă și roagă vecinul să-i dea cheile de la casă, pentru ca să poată și ea să părăsească domiciliul. Și nu vă imaginați că asta s-a întâmplat o singură dată.
Tata are cel puțin 6 perechi de ochelari, însă umblă cu unii de acum vreo 15 ani, lipiți cu leucoplast prin unele locuri. Pentru că pe restul nu știe unde i-a pus. Probabil au plecat să caute telecomanda.
Tata citește orice. Și prin orice nu mă refer la literatură, ci, literalmente, la ORICE. Dacă e cuvânt scris, se citește. Cred că la un moment dat, de curiozitate, a citit și cartea de telefoane. Dacă găsește o cutie de… biscuiți, să zicem, nu numai că citește ingredientele (nu că l-ar interesa), ci absolut TOT ce e scris acolo – de la prima până la ultima literă, inclusiv adresa producătorului și numărul de telefon.
De altfel, citește cele mai ciudate și bizare chestii, pur și simplu de dragul de a citi. De exemplu, jurnalul unui iepure siberian. Nu că l-ar interesa iepurii siberieni, dar de ce nu?
Mai are o abilitate pe care i-o invidiez din tot sufletul: poate să adoarmă oricând, oriunde și oricând. Și are un ceas intern fantastic. Dacă îi spui că începând de ACUM are la dispoziție exact 43 de minute să tragă un pui de somn, în următoarele 30 de secunde sforăie, iar după 42 de minute și 30 de secunde se trezește, proaspăt ca o floare.
Dacă-l întrebi unde-i este portofelul, cel mai probabil vei declanșa o amplă acțiune de căutare, care e posibil să se întindă chiar pe vreo 2 zile. Dacă îl întrebi însă în ce an și-a scrântit Napoleon piciorul stâng, îți va răspunde fără vreo urmă de ezitare.
Tata e genul ăla de om despre care ai fi tentat să crezi că există numai în bancuri – a plecat la birou cu mașina și s-a întors acasă cu autobuzul. Și nu o singură dată.
Alor mei le plac vinurile, motiv pentru care au în permanență un stoc rezonabil. Și ce mod mai bun de a ști ce vinuri ai în pivniță, decât să faci un Excel? Iar când se dorește a se consuma o sticlă din respectiva licoare, se deschide frumos calculatorul, se deschide fișierul Excel (salvat în cloud, de altfel, pentru a putea fi accesat de oriunde și oricând, că mna, nu știi niciodată când ești prin vreo vizită și discuți cu prietenii despre vinul X și trebuie să poți spune cu certitudine dacă și câte sticle din vinul ăla ai acasă, plus locul pe raft al acelei sticle), se identifică stocul și locația și abia apoi se poate consuma. Lucru care, evident, o scoate pe maică-mea din toți pepenii posibili, așa că atunci când îi e poftă de un pahar de vin, se duce ostentativ DIRECT în beci și ia de acolo ce-i trebe, spre disperarea lui taică-miu, care trebuie să actualizeze apoi Excelul.
Ei, pe lângă toate chestiile astea, suntem cu toții ferm convinși că tata are nu un înger păzitor, ci cam așa, vreo 280, pe puțin, iar mititeii de ei sunt ocupați non stop. Câteva exemple:
Tata a trebuit să facă la un moment dat revizia la mașină. Și pentru că onor reprezentanța din localitatea de domiciliu îl programa peste 3 luni sau ceva de gen, s-a programat la reprezentanța din Ploiești. Mers, făcut revizia, toate bune și frumoase. A ajuns înapoi acasă, unde a primit cu surprindere un telefon de la oamenii de la service, că și-a uitat portofelul la ei. I l-au trimis a doua zi prin curier. Nu lipseau nici 5 bani din el (n-avea foarte mult cash, dar câteva sute bune de lei avea), plus acte, carduri etc.
Tata și-a lăsat mașina în fața casei, cu cheia în contact, timp de vreo săptămână și a plecat în concediu. După vreo săptămână, întâmplător, a observat-o un vecin și a scos-o din contact.
Și-a uitat în repetate rânduri haina pe spătarele scaunelor, prin restaurante; haină care, de cele mai multe ori, conținea portofel, chei, telefoane etc. Și-a recuperat totul de fiecare dată.
Și-a uitat schiurile în stația de autobuz din Poiană, a coborât în Brașov, și-a dat seama că îi lipsește ceva, s-a întors (tot cu autobuzul) și le-a găsit fix unde le lăsase.
Acu vreo câteva săptămâni, la maică-mea la birou sună telefonul fix.
– Bună ziua, sunt Maricica, de la farmacia Sensiblu Cutare. Știți, avem aici un portofel, l-a uitat un domn…
– Daaa, mulțumim, îi transmitem.
Explicația: mașina cu care circulă tata e înmatriculată pe cabinetul maică-mii, ceea ce ajută de multe ori oamenii care îi găsesc portofelul să anunțe acest lucru. Iar colegii maică-mii s-au cam obișnuit cu astfel de apeluri, așa că nici nu mai sunt nevoiți să întrebe despre ce domn uituc este vorba.
Cea mai recentă. Ai mei pleacă săptămâna trecută pentru câteva zile în Austria, urmând să petreacă vreo 2-3 zile într-o locație (Baden bei Wien, pre numele ei), iar apoi încât vreo 2-3 zile la Viena, unde sunt și nașii lor de cununie. Stau ai mei frumușel la Baden, se relaxează binișor, iar în ziua stabilită iau trenul spre Viena. Ajung la Viena, se duc la cazare, lasă bagajele și decid să iasă la o cafea, un brifcor, o d-asta. Când să plece din cameră, tata începe să se foiască și să bombăne că nu-și găsește rucsacul. În care, evident, avea portofelul cu toate cardurile, actele și așa mai departe, plus aparatul foto (pentru că da, ai mei nu se bazează niciodată numai pe telefoane), plus încărcătoarele de la toate dispozitivele și încă ceva alte mărunțișuri. Și vreo 70 de euro cash. Stau ai mei oleacă și cugetă și ajung la concluzia că rucsacul nu e nicăieri, deci probabil l-a uitat în tren. O iau deci frumușel spre gară, întreabă pe ici-pe colo, se agită niște oameni și se află – da, rucsacul e în tren, care tren e pe drum înapoi spre Baden. Iar dacă vrea să și-l recupereze, ar fi bine să ajungă până la ora 16 acolo, că altfel obiectul se va preda la ceva birou de obiecte pierdute, aflat la naiba cu crăci. Toate astea întâmplându-se pe la 15:30, așa, ca să fie lucrurile cât mai palpitante.
Așa că cea mai rapidă soluție pe care o pot găsi e să sară tata într-un taxi, să meargă la capătul de linie, la Baden, să recupereze rucsacul. Negociază rapid cu-n taximetrist prețul pentru cursă – vreo 50 de euro și dă să plece. Maică-mea, ființă prevăzătoare, scosese niscai bani cash și îl fugărește pe taică-miu să îi dea, măcar să aibă de taxi. Înșfacă tata dooj de euroi și nici un sfanț în plus. Maică-mea încearcă să-l convingă să ia totuși ceva mai mult la el, dar el nu și pace, că n-are nevoie, că își recuperează rucsacul. Și, ce să vedeți, chiar l-a recuperat, a avut și bani de taxi și s-a terminat cu bine toată aventura.
E, da stați că a făcut și mama o nefăcută. Ea îi pregătește de obicei medicamentele bunică-mii pe câte o săptămână. Și pentru că bunică-mea ia vreo 748 de pastile în fiecare zi, are o cutiuță d-aia de organizat pe 7 zile, cu dimineață/prânz/seară. Și mama, când se apucă să pună pastilele, pune pastila A de 7 ori, pastila B de 7 ori, pastila C de 14 ori și tot așa. Mama ia la rândul ei pastile. Nu la fel de multe, da na, mai o tensiune, mai un junghi, d-astea. Numai că, într-o bună zi, dintr-un oarecare accident (nu mai țin minte exact dacă i-a căzut o pastiluță pe jos și a pus-o aiurea după ce a ridicat-o sau dacă a întrerupt-o ceva din activitatea de pregătit medicamente și i-a afectat șirul operațiunilor, da nfine, nici nu contează prea mult), mama a confundat o pastilă de tensiune de-a ei cu una din pastilele bunică-mii. Că sărăciile arătau absolut identic, mici, albe și fără nici o inscripție pe ele. Acu, problema e că bunică-mea suferă de oleacă de țăcăneală. La propriu. Dar dacă ia pastiluțe, e ok. Mno, acu gândiți-vă voi cam ce efect a avut pastiluța de țăcăneală a bunică-mii asupra maică-mii, care e ea multe, da țăcănită nu. Nu știa biata femeie de ce se cam mișcă lumea cu ea, de ce o ia așa, cu toropeală și de ce obiectele par ba să se apropie, ba să se îndepărteze de ea, în mod aleatoriu.
Slavă cerului, efectele nu au fost grave, iar acum putem face mișto de ea că, femeie respectabilă, avocat în pragul pensionării, a umblat drogată prin lume ca o puștoaică de dooj de ani la un festival de muzică bumți-bumți.
Acestea fiind zise, vă rog să fiți politicoși în comentarii, că mama și tata citesc, iar dacă sunteți obraznici, o pun pe mama pe voi. Și nu vă face nimic, da când se uită la voi cu privirea aia de mamă supărată, știți voi sigur care, că e un skill special al tuturor mamelor din univers, o să vă vină să intrați în pământ și să ziceți: „Mai bine dă-mi doo palme și gata, decât să te mai uiți așa la mine!” Știți despre ce vorbesc da?
sursa foto: freepik.com
Buna dimineata Iulia ,multumesc de companie la cafea !
Ia zi,dupa astea doua sambete cu „piticii ” socrilor/parintilor,inca nu v-au dezmostenit ?
Comentariu beton!33
Neața! Aș fi vrut să spun că nu, pentru că au simțul umorului, dar de fapt, doar la ai mei se aplică. Ai lui nu prea bântuie pe net (decât eventual să caute ceva boli pe la dr. Google), așa că mă îndoiesc că vor citi vreodată. Iar dacă citesc, să fie sănătoși 😁
Comentariu beton!28
Am si io o curiozitate in organism: cand/daca se întâlnesc ai tăi cu ai lui, se lasă cu ceva cutremur grav?
Comentariu beton!25
Nu, că ai mei umblă „cu mănuși” prin preajma alor lui, cunoscând cu cine au de-a face 🤭
Comentariu beton!28
Ai niste parinti absolut deliciosi 🙂
Comentariu beton!30
Mulțumesc, da, am. Nu e plictiseală nici cu ei, deloc 😋
Comentariu beton!18
OCDu’ meu s-a internat la Socola, în izolare totală, că a făcut o cădere nervoasă demnă de adâncimea Gropii Marianelor. 😀 😀 😀
Comentariu beton!29
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Să iau cu împrumut niște pastiluțe de fericire de la bunică-mea? 😁
Comentariu beton!19
Câte tone de pastiluțe d-alea are disponibile? C-aș lua vreo 7, așea, să și le facă intravenos. OCDu’ adicătelea… 😀
Comentariu beton!14
Facem cumva să fie bine 😂
Doamne ajută, Cristoșelu’ nost, c-am mâncat cozonac-n post!
Să fie bine, să nu fie rău. 😀
Absolut delicios! <3
Comentariu beton!12
🥰
Buni sau rai, important e ca-i aveti.
Ca sa aveti o idee despre ,,calvarul” in care traiesc, v-o prezint pe doamna sloimii.
Merg sa ma spal pe dinti acum cateva zile. Nu gasesc periuta si pasta.
,,–Unde le-ai pus stimata doamna sloimii?
–Le-am aruncat.
–De ce?
–Pentru ca nu-mi erau necesare.”
Fara cuvinte.
Comentariu beton!60
Păi și haine, pantofi, chestii pe care le porți doar tu, mai ai? Că am o bănuială că nici astea nu-i sunt necesare. 😁
@Mihai, fix asta mă pregăteam și eu să întreb 🤣🤣🤣
Genială doamna!
Comentariu beton!17
Ma enerveaza uneori de-mi vine sa plec in lume dar, in majoritatea timpului, rad de ma cracanez de ea.
Nu stiu cum luceaza neuronii ei dar nu e prima data cand imi arunca lucruri. Mai imi poarta tricouri si cate o camasa, pe langa casa. Ciorapii mi-i poarta saptamanal.
De peste o luna mi-a dus TV-ul sub scara, tot fiindca nu-l utilizeaza. Preobabil il ducea la gunoi daca nu era din ala de 40 sau 50 kilograme. E tot acolo, nu ma pun contra ca are mana grea. 😛 Drept e ca l-am pornit ultima data in februarie. Anul trecut de 2 ori a functionat. TV-ul, nu nevasta.
Comentariu beton!29
@șloimii, tre să existe un echilibru, cumva. Și tata o scoate pe mama din toate săritele posibile și imposibile, dar pe de altă parte, nu poate să nu râdă, fix cum zici și tu 😁
Comentariu beton!17
@șloimii, nu cumva să-ți aduci de muncă acasă, sau, mai rău, s-o duci pe doamna la tine la muncă! rămîne, dracu’, țara fără cuie, că nici alea nu cred că-i folosesc…
Comentariu beton!13
Iulia, ești minunata! Sa tot scrii, ca tare-mi place sa te citesc.
Săptămâna trecută ai scris despre părinții mei, de fapt. Și eu am făcut un pui de depresie, ca ei acu’ au numai 70 de ani, ce o sa fie peste 15-20?!? Săptămâna aceasta… well, ai scris despre mine. Eu calc rapid pe urmele tatălui tău – citesc tot ce îmi pică in mâna, am zeci de îngerași care gâfâie prin jurul meu, doar ca n-am încă zeci de chei și ochelari. Nu pentru ca nu-mi trebuie, ci pentru ca domnul meu mi-a făcut cadou niște “brelocuri”. Multe, cu bluetooth. Așa încât cu un “Find my” sau “Siri , ping my X” s-a rezolvat problema.
Comentariu beton!27
Ne-am gândit și noi să îi luăm lu tata ceva gadgeturi de gen, dar probabil ar uita unde le-a pus 😁
Comentariu beton!25
Iulia, cred că tatăl tău e rudă cu bunicul meu matern. Și cu mine.
Când e vorba de somn, fix la fel.
Identic sunt cu cititul. 😁
Mai știi? 😁
Am lăsat și eu mașina doamnei cu cheia în contact câteva zile în fața blocului. București, S3.
Altădată am lăsat-o pe a mea cu ușa dreapta spate deschisă (zgâria mașina vecinului) o noapte întreagă. A găsit-o un vecin dimineață.
De mai multe ori am lăsat-o cu geamul jos.
Ieri, când am plecat (tot cu a mea) nu înțelegeam de ce aud un mic zdrăngănit din spate. Era portbagajul neînchis de câteva zile.
Cheile în ușă… nu mai zic de câte ori le-am recuperat de la vecini.
Niciodată nu a lipsit ceva.
Comentariu beton!18
Drăguți, drăguți! Să fie sănătoși câte zile or avea. Și cu mințile întregi, sau măcar pe aproape.
Mama mea avea un fix cu cremele. Permanent avea una la îndemână ca să se ungă. Nu conta ce avea, că o durea un genunchi, că avea o pată pe obraz, ea se ungea cu crema general – valabilă Fluocinolon. Nu știu de unde i se pusese pe asta, dar nu am putut să o conving nicicum să folosească ce trebuie. Dar problema era că la fiecare câteva zile dispărea tubul. Niciodată nu îl găseam și era musai să aibă unul la îndemână. Drept pentru care aveam acasă permanent 1-2 de rezervă, că se întâmpla să n-o găsim la 11 noaptea și nu se putea culca fără cremuirea de noapte. Dar eram mereu nedumerite, eu și surorile mele, unde mama naibii dispar, că le căutam de căpiam.
După ce s-a dus mama, după o vreme, ne-am apucat să facem ordine. Și ce credeți? Ca printr-un miracol au început să apară cremele, fiecare dintre noi găseam câte una și anunțam : ” Am mai găsit una!”. Ne-am dat seama de situație, ne-am amintit cât căutam și nu le găseam neam. Și ne-a apucat o isterie de râs… Doamne, cât am putut să râdem, a fost ca o descărcare. Mama nu s-ar fi supărat, avea un simț al umorului dezvoltat. De câte ori stăm de vorbă și vreuna se plânge de vreo durere, ii recomandăm Fluocinolon, crema universală. Și zâmbim în amintirea mamei.
Comentariu beton!56
Aaaaa, ce amintiri mi-ai trezit! Bunică-mea era la fel când eram eu mică, Fluocinolonul era soluția pentru orice 🤣
Nu cred că am mai auzit până acum să știe altcineva de crema asta, la un moment dat am suspectat că bunică-mea a inventat-o 😁
Comentariu beton!29
Aaa, si bunica mea era cu Fluocinolonul si daca nu era din ala, se folosea rostopasca. :)))
Doamne, ce sambete frumoase ne faci!!! Multumim.
Comentariu beton!13
🥰
Am ras copios la ambele articole, ei dar cel din urma mi-a trezit amintiri. Tata a muncit mulți ani ca și barman. Într-o seara vine acasă târziu se pune la somn ca tot omul normal și dimineața la prima ora avea ceva treaba. Dintr-o data îl aud agitat ca cineva i-a furat mașina. Coboară de 2 ori în fata blocului, se întoarce, nu e masina și pace. Da sa pună mana pe telefonul FIX, sa sune la politie, moment în care mama îl întreba (cunoscându-l) :”Dar cu ce ai venit aseară acasa?”. În acel moment pune telefonul în furca și se pune pe ras… Venise cu taxi pentru ca era prea obosit!
Dar nici cu mama nu îmi e rușine. La um moment dat au strâns ai mei o suma de bani și mama s-a gândit sa ii pună într-un sacou vechi de al tatei pe care acesta nu se indura sa îl arunce. După ceva vreme a mea doamna, femeie independent hotărăște sa facă curat în dulapuri și sa arunce tot ce nu mai poarta ea și tata. Bunn… Face vreo 2 saci mari de haine și ii trimite la bunica la sat, ca de… poate bunica cu bunicul mai poarta ce e cât de cât bun și restul cârpe pentru tractorul bunicului și altele. Bunicul era ajutat pe vremea aia prin curte și pe câmp de un barbat contra cazare & mâncare… și bunica se gândește sa il lase sa își aleaga din lucrurile tatei ce ii e bun și ii place… Ei dragii mei! aici începe adevărată acutiune 😂 Doamna mea independenta realizează peste ceva vreme ca trebuie sa ia o parte din suma depozitata în sacou. Moment care ii da Error 404, sacou was not found! O suna pe bunica… Pe care o ia cu palpiati și naduseli… Sacoul era dat și purtat duminica la biserica de săracul om… Dar pentru ca cineva o iubește mult pe doamna mea independenta, a făcut ca omul sa nu caute în buzunare…
Sa ne trăiască !
Comentariu beton!46
Vai ce am râs la faza cu sacoul 🤣🤣🤣
La primul punct, ala cu curatenia dupa musafiri, exact la fel sunt si eu. Din simplul fapt ca urasc sa ma trezesc dimineata sa vin sa-mi beau cafeaua intr-o bucatarie cu vase murdare, ma enerveaza teribil sa stiu ca am toata treaba aia de facut imediat cum termin cafeaua.
Si cred ca mai bifez cateva chestii, aia cu cheile, niciodata nu stiu unde sunt. In plus, cardul la banca l-am pierdut de n ori iar tot timpul imi amintesc sa imi iau ochelarii de soare cand conduc atunci cand afara ploua 😀
Comentariu beton!31
Aoleu, cu cardurile nici nu mă apuc să povestesc, că n-are Vasilescu spațiu pe blog de câte aventuri cu cardurile au avut ai mei.
Da una scurtă tot vă zic:
Ai mei au lucrat la un moment dat în aceeași instituție, bancară, de felul ei. Mama tocmai își făcuse un card nou, dar pentru că nu prea îl folosise, evident, a uitat PIN-ul.
Tata lucra pe partea de IT și, pe vremea aia, avea acces la bancomatul din instituție (prin spatele hărăbaiei).
Așa că imaginați-vă următoarea scenă: mama, în fața bancomatului, încercând să scoată, să zicem, 5 lei. Introduce PIN-ul greșit de 3 ori, bancomatul înghite cardul.
Tata, în spate, descuie dihania, pescuiește cardul, i-l returnează maică-mii.
Repeat de vreo 15 ori. Până la urmă, și-a amintit codul corect.
Comentariu beton!82
Apropo de pus bine chestii prin casă. Trebuia să plecăm în concediu și nevestei I s-a părut că nu este bine ascunsă cheia de la seif. A pus-o bine. De fapt amândouă și dublura. Eram și eu cu ea când a ascuns-o ca să-și amintească măcar unul dintre noi. 😁 Toate bune și frumoase, ne întoarcem din concediu și dau telefon să programez în poligon o ședință de tragere pentru la muncă după vreo două săptămâni. Zic, hai să curăț arma deja, caut cheia și… Caut și căutăm și nimic. Intru în panică, sun la o societate care se ocupă de seifuri și ăia îmi spun că nu are rost să vină să-l deschidă pentru că ar costa foarte mult și mai bine să sparg zidul, să-l scot și să-l tai. Bine, bine dar cu ce? Cu flexul. Păi nu prea vreau că am acolo chestii sensibile la foc care fac pic. Merge și cu fierăstrăul alternativ dar durează mai mult. Între timp mă sună de la poligon să-mi spună că mi-au mutat programarea după o săptămână. În fine, m-am gândit ca sâmbăta să mă apuc de spart peretele, să o scot și să mă duc să iau alta să o schimb.
Sâmbătă dimineață, nevasta m-a lăsat să-mi beau cafeaua liniștit, pentru că știe că degeaba îmi vorbește până nu termin că oricum nu înțeleg nimic, apoi mi-a spus că a găsit cheile. Acum le am acsunse separat dar știu unde și nu le mai schimb locurile 🤣😂🤣
Comentariu beton!34
Acu’ nu va supărați că vă spun: de cheile de la cutia armei trebuie sa știe DOAR posesorul în cauza, nimeni altcineva. Nici măcar consoarta din dotare.
@Sergiu, bun așa, nici cu voi nu mi-e rușine 🤣
Doamna Daniela, eu locuiesc în Italia și aici legea este puțin diferită. Eu o țin închisă deoarece am un copil în casă altfel aș putea să o țin și la capul patului.
@Sergiu mă rog frumos, ce înseamnă în Italia să aveți o armă cu aer comprimat în casă? Condiții de depozitare, permis?
Era in ajun de Sfantu Nicolae. Tatal Iuliei in delegatie la Bucuresti, plecase cu trenul (din Brasov unde domiciliem). Urma sa soseasca in jurul orei 17, tot cu trenul.
Il astept in gara, vine trenul dar pasagerul asteptat lipseste. Sun, nu raspunde la telefon.
Mai trece o ora, trec doua, in sfarsit raspunde la telefon: “Ajung imediat, intr-un sfert de ora sunt in Bucuresti”
“In Bucuresti???? Da’ unde esti acum?”
“La Videle. Citeam ziarul
linistit cand controlorul mi-aspus ca nu sunt in trenul bun”.
Sigur ca nu… era in sens invers.
Comentariu beton!109
Ahahahahahaaa, sărumâna, doamnă.
@Mama Iuliei, Doamne, chiar că-i de poveste! 🤣
Comentariu beton!19
sar’na doamna @mama iuliei și felicitări pentru fiică; omu’ dvs. este un vizionar, că avînd în vedere ce a dat țării și lumii (he he) localitatea respectivă…
Comentariu beton!22
Doamna mama Iuliei, sa fiți sănătoasă și felicitări! Pentru fiica, pentru simtul umorului (ca se și moștenește) și pentru răbdare 🙂 Domnul știa ca e mult de citit, doar o prelungit timpul de lectura 🙂
Comentariu beton!20
🤣🤣🤣🤣🤣
Servus mama! Mulțumesc pentru vinete, de-li-cioa-se! 🤤
@Mihai, a zis Fritz să ai grijă, în ritmul ăsta, te cotropește familia mea. Și fi-miu încă nu știe să scrie… 😂
Comentariu beton!40
Fix așa, doar că nu am așteptat Videle, ci am sărit din tren, spre disperarea conductorului, prin zona Chitila Triaj, unde incetinise din motiv de lucrări (noi sau prea vechi). De acolo luat tren, foarte personal, pentru destinația Ploiești unde am ajuns pe la creierii nopții.
Comentariu beton!23
Superb ! Toate cele bune,doamna.
Iulia, mama ta este autoarea rețetei cu Prosecco de trei ori pe zi? Dacă răspunsul este afirmativ, o rog să imi scrie și mie una cu Lagavulin sau Laphroaig seara, să nu am discuții 😉
Comentariu beton!15
Nush care e rețeta cu Prosecco de care zici, dar da, mama e fan Prosecco. Însă numa o dată pe zi, că e o doamnă și doamnele nu pilesc decât după o anumită oră 😁
Comentariu beton!26
@ altă Iulia,
Eu semăn puțin cu tatăl tău. De exemplu îmi pun în cap să mă trezesc la 6:30 și așa fac. Am mai mult de 10 perechi de ochelari de citit amplasați strategic în locuri unde e nevoie și totuși să nu mă duc până la birou după ei, de ex 2 în bucătărie, 1 pe frigider, 1 oglinda baie, 2 pe masa din sufra trei in mașină etc. Pt telecomanda TV am 2 telecomenzi pt 1 televizor una lăngă sofa si una lângă laptop. Și mai am, rezonez cu părinții tăi 🙂
Comentariu beton!27
🤣🤣🤣🤣
Un deliciu de sambata dimineata! Va multumesc ca existati, ca exista acest blog, si doamna mama Iuliei!
Comentariu beton!13
🥰
Am învățat demult, la limba română, ca „trei” e un număr magic în basme: trei prințese, trei dorinte, trei zile să „bifezi taskul alocat” etc.
Poveștile pot deveni realitate 🤦♀️ – in zilele noastre avem trei obiecte magice: cheile, ochelarii si telefonul. „Mi-a văzut cineva …?” Simt ca particip la un concurs de căutare de comori in fiecare zi si tot astept un premiu de consolare pentru efort 🙈😂
Comentariu beton!28
La noi în familie (adică la mine și soțul din dotare), de obicei se adresează întrebarea: „oare știi tu unde e….”
Comentariu beton!17
Le moa: – Nu te-ai împiedicat de…?
Comentariu beton!15
Doamne, Iulia, cât am putut sa râd!!! 😂 Tatăl tău este un adevărat personaj! Îmi place, însă, chestia cu documentul Excel pentru vinuri!
Comentariu beton!21
Da țin-te bine, că acu și-a alocat alt task: vrea să facă un Excel cu toate cărțile din casă. Până acu a terminat aproximativ o bibliotecă și a ajuns pe la vreo 600… 🙄
Comentariu beton!23
de unde deducem că tatăl iuliei este brașovean genuine iar nu vreun moldovean strămutat…
E născut la Brașov, dar are și ceva origini pe la Oltenia, dacă are vreo importanță 😁
Am făcut eu un word cu cărțile lu’ tata, pe corpuri de bibliotecă, rafturi, etc.
Apoi computerul a luat un virus și s-a dus dracu’ tot.
Excelent! M-ai bagat in filmul asta, complet. Vizualizam totul. Sanatate maxima parintilor!
Mulțumesc 😊
n-am vrut să scriu, că nu-i chiar de laudă, iar mama nu mai este printre noi; fiind ea fată bună, i se solicita uneori (aproape anual) să treacă de la centrul de calcul, la casieria fabricii, să-i țină locul colegei plecate în concediu; mama, cum să vă zic, cînd o vedea, „ordinea” o lua la fugă, speriată să nu facă depresie…;
într-un an, a dat ea salariile cît a dat (pentru cei mai tineri, în precambrian te așezai la rînd la casierie, iar casierul îți, „ptiu”, număra ad labam suma de pe fluturaș, semnai și aia era…; nu dura mult, în fabricile mari vreo 1-2 zile), cînd și-a dat seama că mai erau cîțiva la rînd (vreo 5 persoane) dar bani în fișet… ioc; calmă, i-a rugat să vină „mîine”, că s-au terminat banii; a ajuns frumușel acasă, ne-a povestit; pe tata îl treceau toate căldurile și, după 2-3 ore de chin, cînd se hotărîseră că „asta e, facem un CAR”, sună cineva la ușă:
– nea Vasile, uite că to’arșa mi-a dat în plus…
după faza asta s-a fofilat vreo 2 ani de la detașare, „că ajungem în sapă de lemn”, da’ „s-a uitat” întîmplarea; prin ’90 sau ’91 (era după loviluție, oricum), iar îi vine rîndul la casierie; în lege scria negru pe alb ceva de genul „casierul este însoțit la bancă, pentru ridicarea fondului de salariu, de o persoană de pază iar transportul sumei se face cu mijloace sigure”; aham! personal de pază, la vaslui siti…; iar mijlocul „sigur” era o sacoșă din jacard (așa era denumită generic stofa de tapițerie care flutura voios sub formă de sacoșe sau, mai nou, rucsacuri, prin tot orașul); banca departe de fabrică, sacoșa grea, mama mignonă, dura mult drumul; plus că, marți la 11, cînd nu e nimeni pe stradă, o vizită prin magazine…; că, na, nu mereu găsești cămăși „din poplin” sau stofe de buhuși/tg secuiesc; așa că, în drum spre fabrică, a intrat într-un magazin, a sprijinit „mijlocul de transport sigur (siguranța era reprezentată de o revistă/ziar tuflită strategic la gura sacoșei)” de un perete, lîngă intrare, și s-a pus pe sporovăit cu vînzătoarea „n-avem, doamnă, da’ ne bagă cămăși și chiloți săptămîna viitoare- mai treceți, că vă păstrez”…; și a plecat; fără sacoșă, evident! ajunsă aproape se fabrică, și-a dat seama că merge cam repede/liberă… fuck! (nu știa, dar dacă ar fi știut limba lui șecspir, sigur așa ar fi zis); nu mai țin minte foarte clar dar înclin să cred că tocmai trecea pe acolo șoferul directorului, care a dus-o să recupereze fondul de salarii și așa a aflat și tata (șef pe la sector transporturi) de faza „fără sacoșă/cu sacoșă”; în mod normal, mama i-ar fi povestit întîmplarea hăăăt, peste vreo cîțiva ani; băi, cum să zic, tata a fost toată viața lui un coleric și un vulcanic; doar că în după-amiaza aia a stat ca peștele; cu ochii ațintiți la un perete; n-a mîncat, n-a băut; doar seara, înainte de culcare, a zis ceva de genul „bine totuși că nu trebuie să vindem apartamentul…”
Comentariu beton!74
ok, dacă tot am spart gheața și am băut și ză secînd cofi, doar nu vă-nchipuiți că n-oi fi fiul mamei mele…
prin toamna lui ’99 eram ghid pentru un italiano-elvețian și un englez, profi de turism, prin nordul moldovei; plecaserăm de dimineață din sucevița și io eram cumva tot bulversat; fusesem în sat, să rezolv o pană, iar la întoarcere către pensiune îi văd p’ăștia doi, îndoiți de șale, la zidul mănăstirii, pe șosea; priveau cu mare interes, de la nici un metru, o… viperă! mi s-au muiat picioarele cînd am văzut;
ieniuei, plecăm la sușeava să vedem șetatea di scaun a lu’ Fane Babanu’, ultimul obiectiv; dar ne oprim pentru o cafea la un hotel (rapsodia?); și pentru că nu era pe lista agenției, merg să văd niște camere și las o carte de vizită;
eram deja în cetate, povestind cum se caftea fănică cu ienicerii , și-mi sună celularul:
– alo, domnu’ muslim?
– în persoană!
– aveți cumva o geacă? de piele?
– da…
– ce culoare?
– a, e deosebită, un violet închis…
– da… și aveți ceva prin buzunare…?
– (alb la față) niște… bani… în buzunarul exterior de la piept…
– ce sumă?
– ăăă… vreo 3-4 salarii medii?!
– da, bine, dumneavoastră sunteți! să treceți pe la hotel, s-o recuperați, că ați lăsat-o…
– pe spătarul scaunului de pe terasă… mulțumesc!
elvețianul, după ce a aflat pățania: „n-aș fi crezut așa ceva despre români…”
Comentariu beton!30
@unchiu Costică, apropo de mama dumitale, poate o convingem pe mama să povestească cum s-a dus ea ca o garoafă în Ferentexas, să îi execute silit pe nește unii de nu-și plătiseră datoriile la banca unde lucra distinsa mamă… Nu dau mai multe detalii, zic numa că ăia de la București, când au auzit ce-a făcut, și-au făcut cruce cu toate mâinile și picioarele și au zis că ei nici cu miliția nu intră acolo.
Iar apropo de zilele de salariu la uzine, tot mama tre să povestească cum s-a ascuns colega ei într-un fișet, fix din cauza aia – că bani nu mai erau, da cetățeni la coadă la ghișeu, da…
Comentariu beton!20
lumea nu întreabă, că nu-i interesată, musulmanu răspunde…(continuare de la țăcăneală part one):
– lipit știft polaroizi nr1; probați cu succes miercuri-vineri (2000km); care-o mai merge pe transalpina cu duba…
– găsit brațe noi polaroizi nr2, montat cu (relativ) succes; bine, pen’că știftul de centrare era alt diametru, slefuit/găurit vreo 3 ore; acum mai trebuie doar să găsesc un tehnician să-mi strîngă properly cele 2 piulițe dimensiune putză de furnicuță; fără să spargă lentilele…
săptămîna viitoare cred că pun anunț cu „vînd rayban”…?!
Comentariu beton!25
Foarte faini ai tai, nu te plictisești cu ei. Cât despre privirea de mamă cu „dă-mi doo palme da’ nu te mai uita așa” o cunosc prea bine. Și mama e la fel de când mă știu. Când eram eu copil și se uita așa la mine, i se făceau ochii negri din căprui, vă jur amin. Nu știu ce abilitate sau anomalie e asta, dar așa se întâmpla.
Comentariu beton!14
Este că e un skill aparte? Io încă nu l-am dezvoltat, încă mă antrenez, da fi-miu nu pare deloc impresionat până acu, când mă uit urât la el 🤷♀️
Comentariu beton!13
Nici al meu nu e impresionat, am încercat da’ nu-mi iese. Tre’ sa cer training de la șefa mamă.
Dap, și eu tot la concluzia asta am ajuns. Sau poate se dobândește în timp, io știu? 🤔
Sotul meu la complectarea unui formular:
-Eu cind m-am nascut?
Eu:
-De Craciun toata lumea stie cind e asta
-Da, dar in ce an?
Si asta o facea la 30 de ani, nici nu putea da vina pe Alzheimer
Comentariu beton!33
Bună dimineața dragă Iulia!
Tatăl tău şi al meu zici că-s frați.
Pe vremuri când plecam din București (controalele mele medicale de toate felurile) spre casă (Piteşti), înainte de a urca pe autostradă intram la Carrefour Militari pentru niscai shopping de consolare (în principal crăpelniță 😀). În perioada aia apăruseră cardurile şi lui taică-meu îi făcea deosebită plăcere să-l folosească (că nici nu prea avea unde în altă parte). Invariabil, cam după km 50 aşa, mă ruga inocent „ia verifică tu în portofel dacă am cardul”. Din fericire întotdeauna rămânea la locul lui.
Într-o vară am fost noi doi în excursie cu maşina Braşov-Suceava-Câmpulung Moldovenesc-Piatra Neamț şi înapoi la Braşov (să vedem între altele şi mănăstirile). Noaptea am dormit la o pensiune în Câmpulung, unde ajunsesem venind dinspre Gura Humorului pe un drum în reparații, unde se stătea minute în şir la semafoare. Dimineața am plecat după micul dejun şi după ce trecusem de semafoarele vieții mă întreabă taică-meu „ai văzut borseta mea verde??” pauză. Am căutat-o peste tot, portbagaj, etc..nimic. Ne-am întors la pensiune înjurând din nou lucrările şi semafoarele şi am găsit borseta stând cuminte pe scaunul unde fusese lăsată la micul dejun.
Nu mai vorbesc de listele de cumpărături care sunt cvasi-inutile, pentru că se cumpără maximum 10% din ce scrie pe ele 😅
Bineînțeles fiind varianta în miniatură a distinsului meu tată (185 vs 162 cm) am moştenit aceeaşi împrăştiere neuronală. Câteva exemple:
1. Eram în clasa a IV-a şi aveam de făcut în vacanța de primăvară exerciții la matematică dintr-o culegere deosebită. În vacanțe mergeam de obicei la bunica în Braşov, nici de data asta nefiind o excepție. De abia la intrarea în Braşov am constatat cu groază că am uitat culegerea vieții la Piteşti. No panic, zilele următoare urma să vină o cunoştință la Braşov la o întâlnire şi aducea şi culegerea. Şoc şi groază, maică-mea îi dăduse culegerea greşită! Aşa că a trebuit să-mi scurtez vacanța şi să vin la Piteşti cu autobuzul, unde mă aştepta mama cu sarmale fierte cu foi de dafin, care au făcut experiența şi mai traumatizantă 😁 (sorry mama!)
2. Mi-am încuiat papucii de spital la supermarket într-o căsuță din aia şi am uitat de ei. Mi-am adus aminte la miezul nopții de ei, din fericire i-am recuperat a doua zi, să nu trebuiască să-mi cumpăr alții.
3. Cu ocazia unui congres mi-am uitat 3 rochii în dulap la hotel. Am împachetat restul de lucruri care erau deja scoase afară, în dulap am uitat să verific. Şi probabil mai sunt şi altele..
Apropo de scrisul listelor, mi se mai întâmplă când sunt acasă şi mă plimb cu taică-meu prin zonă, să sune mama să ne dea sarcină de cumpărături. Cum în maşină ori nu avem, ori nu găsim hârtie şi pix, vorbesc cu mama la telefonul lui tata şi notez lista în telefonul meu. Care corectează cuvintele în draci şi când ajungem la magazin nu pricepem nimic din ce trebuie cumpărat. Măcar aici avem o scuză..la lista scrisă de mână (citeț!) nu prea..
Comentariu beton!19
asta cu lista de cumpărături scrisă de mînă, la voi doctorii… sună a cură de slăbire!
Comentariu beton!15
@ametist, am mai zis eu, nici cu tine nu mi-e rușine 😂
@domnu’ muslim:
uno-lista era scrisă de distinsa-mi MAMĂ
due-vă rog insistent să nu generalizați, pentru un medic scriu chiar frumos! Pentru confirmare pot trimite dovada grafologică 😀
@Iulia-love you ❤
@ametist, doctorii nu scriu urât (mă rog, nu mulți). Așa, de la distanță, arată chiar frumos (litere egale, aliniate frumos, etc). Problema e că scriu ilizibil (de multe ori, nu mai înțeleg nici ei după ceva vreme ce au scris pe o rețetă). Se bazează pe diagnostic și experiență ca să își de-a seama ce au prescris. E reală, povestită de un medic.
a) tratamentul a avut succes: „ai văz’t, dom’ne, ce medic?!”
b) tratamentul n-a avut succes: „mdaaa, schimbăm cu…”
c) pacientul a decedat; nepoții: „ai văz’t, dom’ne, ce medic?!”
Pfff, iar am râs cu muci. Am și io una, cu soacră-mea. Era de mult de tot, telefoanele mobile erau noutăți, rare și scumpe ca dracu’. Noi, tinerii (eram tânăr pe vremea aia, mă încadram) aveam telefoane de serviciu, chestii, unu mai grozav că altu’. Plecăm în concediu in gașcă (eu, jumătatea mai bună, cumnata, mă rog, toți). Rămăsese problema cum luam din când în când legătura cu cei de acasă. Până la urmă, îi cumpără cumnata un telefon, urmează vreo 3 sesiuni de instructaj, mă rog, chestii grele. Și plecăm. In prima zi, sunăm pe rand, nu răspunde nimeni. In a doua zi sunăm iarăși, de data asta mai insistent, nimic. In a treia zi sunăm isteric până pe la prânz, nu răspunde nimeni, apoi incepe sa ne intre direct căsuța. Nici că a mai intrat altceva tot concediul. Ne întoarcem după vreo 10-12 zile, nervoși, supărați, disperați…evident, totul era în regulă. Cum intrăm pe ușă, cumnata o ia la.rost: „De ce nu ai răspuns la telefon?” „Aaaa, telefonul..”.și îl scoate, victorioasă, dintr-un sertar din bucătărie. „Păi, s-a stricat. l-am pus aici sa nu îl pierd, că a fost prea scump, și am uitat de el. Când mi-am amintit de el, nu mai mergea”. Dihania se descărcase (in cele 3 sesiuni nu ii explicase nimeni că trebuie pus la încărcat și cum se.porneste in caz de nevoie, ni s-a părut atât de evident, încât am omis).
Comentariu beton!26
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Am pățit și noi una similară cu bunică-mea, căreia i-a cumpărat mama un telefon din ăla de pensionari, ca să o putem suna când a fost internată pe nu mai știu unde. Și după prima zi (recte la 2-3 ore după ce am plecat de la ea, când am sunat-o de test), nici că a mai răspuns mam-mare la telefon. Nu de alta, ea auzea că e ceva ce cântă pe undeva, da habar n-avea că e telefonul ei 🙄
Comentariu beton!20
Sărut mâna dna mama Iuliei! 😘
Așteptam cu nerăbdare de dimineață peripeții de la Iulia.
Comentariu beton!14
Mama transmite salutări și anunță că momentan e ocupată, s-a dus să cumpere înghețată și suc, la ordinul lu’ fi-miu 🤣
Comentariu beton!13
Am ras de mi-a iesit cafeaua pe nas :)))) faza cu pantofii e bestiala, iar tatal tau e o comoara 🙂
Aoleu, Mihai, programează naibii articolele mai târziu, că deja am de dat la cafele de ajung la sapă de lemn cu uamenii ăștia 😂
Comentariu beton!14
Mai mult decît săru-mîna ce pot zice?
🥰
Eu citesc si uit..tot asa, pana la ultimalitera de pe eticheta de pe orisice produs. In bucatarie am in permanenta 3 carti incepute, de obicei la a n-a recitire (din pacate nnu mai stiu care a fost ultima carte citita pt prima oara)…
De uitat mai e cum mai e, eu zic ca stau rezonabil, altii ar zice ca nu, dar incurcareala e mre pt ca, ce sa vezi, daca am de facut un singur lucru la un mom dat, ma ia somnul, durerea de cap…tre sa am minim doua, altfel nu ma-ncurc, e sub demnitatea mea! Asa am ajuns sa imi planific pt o singura zi 3 actiuni, in 3 locatii doferite, toate la aprox aceeasi ora..
Plecat la munca cu papucii de casa, banii la tomberon si rufele murdare sub brat e deja clasica..
Comentariu beton!18
Lasă, că io nu mai departe de zilele trecute am plecat de acasă în șlapi. Și nici n-am împlinit 30 de ani a unspea oară încă 😂
Dacă tot am cercetat cutiuța cu amintiri, am dat şi de altele.
Cred că toți am avut situații în care am hotărât că trebuie să „punem bine” un anume obiect, iar mai apoi să nu-l găsim.
La noi în casă asta se întampla des, ca atare am preluat meteahna.
Exemplul 1: nu-mi convenea locul unde țineam diploma de bacalaureat, foaia matricolă de la liceu şi atestatul de informatică (cel din urmă mi-a folosit la fix nimic), aşa că le-am „pus bine”. Trec un an, doi, trei, mă mănâncă să mă înscriu în colegiul medicilor (ca rezident nu era obligatoriu), în lista de acte apare diploma de bac, ia-o de unde nu-i. Am întors casa pe dos, nimic. Până când de draci am aruncat nişte cărți de pe dulap. Diplomele erau într-una dintre ele..
Exemplul 2: ajung la ai mei mirificele carduri de sănătate, inclusiv al meu, printre primele din țară. Cum mai dura până la implementarea lor, pe al meu l-am lăsat la Piteşti şi l-am „pus bine”. Trece timpul, începe activarea lor. Acasă fiind mă apuc să-l caut să-l iau cu mine la Mureş. Nimic, nada, zici că l-a înghițit pământul. Când mă obişnuisem cu ideea de a contacta casa de asigurări pentru o dublură, visez că ar trebui să caut în dulap sub dantela de pe primul raft. M-am trezit şi m-am dus glonț la dulap..acolo era!
Apropo de inconştiență financiară..mi-am lăsat o sumă de bani destul de importantă pentru un student în buzunarul paltonului deşi ştiam că se fură din vestiar. Am avut noroc.
De inconştiență în general am dat dovadă în peregrinările mele în țară dar mai ales în străinătate, a se citi umbla noaptea singură în locuri necunoscute..poate dezvolt cu altă ocazie.
Închei cu privirea AIA a mamei. A mea are una însoțită de un zâmbet ironic aproape insesizabil în afară de mine. Prefer să se exprime verbal 😂
Comentariu beton!14
Nici până în ziua de azi nu știu unde mi-e diploma de bac, deși am făcut o mega ordine în acte când ne-am mutat ultima dată, acum 3 ani. Și atunci SIGUR era în dosarul cu actele noastre de pe la școli și acum nu e și pace. 🤷♀️
Plus că nu găsesc nici să mă tai carnetul de vaccinări al copilului. Mamă iresponsabilă…
@Marse este cățel? 🙂
Să trăiți domnu @Marse, poate doriți să citiți și pe aici și de ce nu, să comentați.
@Shoric, nu, e porecla lui tata – îl cheamă Marius cu numele întreg și da, citește pe aici 😉
@MariusM?
Nu, MariusL 😊
Deci tatăl tău e criminal 🤣🤣 tare de tot cu cititul și cu biscuiții 🤣
Cu Excelul și vinul, am murit 🤣
Este un adevărat fenomen. Și sursă continuă de anulare a plictiselii 😁
Ai niste parinti fenomen 😅 cel mai tare am ras la paragraful cu pantofii de inaltimi diferite…cum?!
Habar nu am 🤷♀️ Nici ea nu își explică. Cred că pur și simplu intrase în panică din cauză că era în întârziere (mama e ÎNTOTDEAUNA pe goană) și n-a mai contat prea mult. Măcar erau amândoi negri 😂
Ps: stai că tocmai am primit informații noi de la mama. Citez: „erau aproximativ la fel. Numai că unul era cu talpă ortopedică și celălalt nu” 😂
Iată.
Exista o explicatie!🤣
P.S. O inteleg pe mama ta, si eu sunt vesnic intarziata. Nici Usain Bolt nu ma prinde din urma.
😂😂😂😂😂
Am zâmbit. Mulțumesc.
Zilele trecute m-am trezit că am ciorapii diferiți, aceiași serie, dar culori diferite… știi ce înseamnă asta pentru un ocd-ist!?
Pare că suntem rude! 😃
Eu sunt chioara grupa mare ( mioapa, astigmatism, you name it) si intr-o dimineata am iesit din casa. Distanta dintre casa si masina mi-am petrecut-o cu lacrimi in ochi , jelindu-ma ca sigur mi s-a intamplat ceva nasol ca nici cu ochelarii nu mai vad nimic si aoleu si ce ma fac eu…cand am ajuns la masina am observatca de fapt nu aveam ochelarii la ochi si ca de aia eram oarba..
Tacaneli la ai mei:
– berea și înghețata se consuma doar vara. Cum sa bei bere în ianuarie?
– facem vin fiert doar când e zăpadă afara. Dacă sunt -25 grade, dar nu e zăpadă, nu facem vin fiert.
– dacă merg la un hotel dintr-o stațiune și le-a plăcut, merg tot acolo an de an pentru cel puțin 7 veri.
De ce sa faci experimente dacă ai fost acolo și știi cum e?
– ani de zile, tata a fost convins ca taxiul e scump. Cumplit, exorbitant de scump, indiferent de distanta.
Noi nu suntem din București, dar ori de câte ori plecam în afară, luam avionul de pe Otopeni. Ei bine, făcea tata niște combinații, numai sa nu mergem cu taxiul, fiindcă din zona Unirii pana la Aeroportul Otopeni îți ia vreo 300- 400 lei cel putin.
Și nu și nu. Găsea diverși tipi care locuiau la casa, pe lângă aeroport și ii contacta de pe internet, dacă nu putem lăsa mașina la ei în curte, contra unei sume modice. Apoi din curtea ăluia mergeam cu bagajele pe jos vreo 10-15 minute pana la aeroport. Prin 2011, a găsit un taximetrist o ruda a unei rude a unui verișor, care ne-a dus fără aparat. Iar la final, i-a dat tata 100 lei pe cursa dus-intors și i s-a părut ca a făcut o mega afacere. Cred ca a ras ala și cu fundul. Ani de zile mi-a luat sa îl conving ca un drum de la Unirii la aeroport, nu are cum sa coste mai mult de 70 lei, cu tot cu bacșiș.
Te duci la o nunta și vrei sa bei? Nu bei și iei mașina. Cum sa dai banii pe taxi?
– oamenii care practica yoga sunt în Misa
– mama niciodată nu face baie/dus când e singura acasă. Dacă întra cineva?
– dacă e singura acasă peste noapte, mama încuie usa de la dormitor cu cheia și pune și un scaun în usa. Dacă întra cineva?
– obiceiuri de familie: în week-end se doarme obligatoriu la prânz, la mare se sta la plaja pana la 12, după care se doarme la prânz. După amiaza nu se mai merge la plaja.
– nu facem poze și filmulețe cu telefonul mobil, căci încărcam memoria telefonului. De preferat, ștergem și toate aplicațiile, din nou, sa nu încărcam inutil memoria. Am făcut 5 poze, le descarcam imediat în aceeași zi în calculator, după care le ștergem.
– nu ne conectam niciodată la wi-fi-ul dintr-un loc public. Căci ne întra hackerii în telefon și ne iau informațiile.
Care informatii, ca ai șters tot?
Da, dar de ce sa știe ei?
– laptopul nu este pentru filme și muzica pentru ca, la fel, se incarca inutil memoria. Ai filme la TV și muzica la radio.
aoleu, cati ani au ai tai @Raluca ?…..ca ma vad pe mine :))))….si e nasol
Mama 63, tata 62.
@Raluca, am râs cu zgomot 😂 Faci concurență serioasă cu familia ta 😂
@alta iulia, sunt nemaipomenite povestirile tale și le citesc pe nerăsuflate. Sa fii sănătoasă sa poți sa ne înveselești în continuare și sa te bucuri de familia ta. E minunata!
Nu îmi mai fac probleme de acum înainte. Ma tot gândeam sa merg pentru ceva analize pentru uitare dar după ce am citit mai sus, n-are rost.
Am plecat în vizita la fiica-mea. Dacă tot mergem, gândeam eu, hai sa duc niște bani sa ii las pentru ceva amenajări la casa.
Fiind mai mulți (cam toate economiile cash) ,zic, hai sa nu ii pun în geanta, i-am pus în troler. Trolerul avea un buzunar și stăteau foarte bine. Nici nu se vedeau.
Stam noi cât stam în gostie (vizita) și revenim acasă.
După ce am ajuns la vreo 3 zile dau sa pun iar niște economii la ciorap. În momentul acela am înlemnit. Am uitat complet de bani. Si sa le dau lor și sa ii iau din troler.
Pe moment nici nu mi-am mai amintit unde i-am pus , picioarele mi se muiasera, trepidam.
Intr-un final mi-am amintit și am dat fuga în pivniță (acolo ținem troleru) .
Stăteau cuminti și așteptau. Nu i-am zis soțului nimic și când am povestit copiilor au ras de mama focului pentru ca ei așteptau sa le dau bani dar nu au zis nimic crezând ca le voi vira prin card.
Si inca una. Am avut nevoie de certificatul de naștere și de căsătorie sa îmi schimb buletinul. Deși sunt destul de ordonata, am actele puse în dosare pe caprarii, nu le-am găsit pace.
După zile de întors casa pe dos, am renunțat și m-am dus la Primărie de mi-am făcut duplicate.
Bineînțeles că am găsit originalele dupa câteva zile fără sa le caut. Stăteau bine mersi intr-o mapa intr-un sertar.
E de rău. Dar am văzut mai sus ca se poate și mai rău.
Mulțumesc pentru apreciere. Nu-ți face griji, ești încă ok 👌😂