Un american la Sibiu

Săptămâna trecută am fost mai mult plecat. Cam o dată la doi ani vine vară-mea în România, de pe plaiurile descoperite de Cristofor Columb (pe când credea c-a ajuns în India), și dacă mă nimeresc fără program, mi-l face ea timp de câteva zile. Exact ca săptămâna trecută.

A venit femeia, a închiriat o mașină să se plimbe prin țară, dar pentru că n-avea cine s-o și conducă, mi-a făcut mie program. Nu că aș fi avut prea multe de obiectat, ziceam doar așa, cu titlu informativ.

Dar partea cea mai mișto este că l-a adus și pe bărbatu-său să vadă câte ceva din România. Omul fiind cetățean american și, cel mai important, fiind la prima experiență de genul într-o țară din estul sălbatic la Europei. Dar ce zic eu „estul”, mai văzuse din Europa doar câte ceva de prin Germania și asta doar pentru că fusese pe-acolo cu jobul.

M-am amuzat când mi-am dat seama că, în aceste condiții, o să-l lovească România fără milă, cum numai ea știe să lovească. Abia așteptam să-i văd fața când urma să stăm pe Valea Oltului, în ambuteiaje nesfârșite, sau pe Dealul Negru, tot pe loc cu orele.

Până la urmă nu l-a lovit atât de rău pe cât credeam eu. Ba chiar, la un moment dat m-a luat ciuda când am văzut că nu se minunează de tot ce vede pe cât aș fi sperat. N-am mai suportat și l-am întrebat de ce, moment în care s-a lămurit pe loc misterul: merge des în Mexic, tot din cauza jobului, și e nevoit să ajungă prin părți ale țării pe unde nu prea calcă turiștii. Prin urmare, automat făcea în minte comparații între ce vedea pe la noi, cu ce văzuse prin Mexic. Spre lauda României, pot să zic că în toate comparațiile ieșeam peste Mexic. Vă dați seama cam ce-o fi pe-acolo?

Dar părți drăguțe tot au fost. Ar fi trebuit să-i vedeți fața când, în drum spre Sibiu, am trecut pe la mama, pe la Vâlcea. Vară-mea îmi e ca o soră, prin urmare are o relație destul de apropiată cu mama, n-avea cum să vină în țară și să nu treacă s-o vadă. Ei, ar fi trebuit să-i vedeți fața lu’ bărbatu-său când i-am arătat unul dintre scaunele din sufragerie și i-am explicat că e mai bătrân decât mine, ca toată mobila din cameră de altfel.

Știți, mama are în continuare în casă aceeași mobilă pe care o avea când m-am născut eu. Nu peste tot, nu în toate camerele, dar a mai rămas o bună parte din ea. Doar nu era s-o schimbe, că doar „n-are nimic, mă mamă, uite e bună și trainică, nu se mai face azi mobilă ca pe vremuri”. Știți despre ce vorbesc, nu? Probabil și mulți dintre părinții sau bunicii voștri sunt în aceeași situație.

M-am amuzat teribil când l-am văzut pe om încercând să compileze informația că are în fața ochilor un scaun mai vechi de 50 de ani care n-a fost furat din vreun muzeu.

Nfine, ca s-o scurtez, traseul a fost București – Vâlcea – Sibiu – Brașov – București. Cu dormit la Sibiu și Brașov, astea două fiind orașele pe care a hotărât vară-mea ca merită să i le arate.

Mă rog, în planul inițial în loc de Sibiu era Clujul, dar când i-am explicat că vom face minimum șapte ore, de la București, a picat. Lasă că e frumos și la Sibiu sau Brașov. Bonus, Castelul Bran, că nu aduci americanul în România și nu-i arăți locul în care se retrăgea Dracula seara să facă baie în sânge de fecioară, ce naiba.

Una peste alta, i-a plăcut la noi americanului. I s-a strâns un pic sufletul pe Valea Oltului și pe serpentinele de pe Dealu Negru sau de la Bran, dar am mers cu milă și-a suportat bine. Unde mai pui c-a avut și noroc cu carul. Ce mă seacă ăștia care se nasc cu stea în frunte, bănene, cu el în mașină n-am prins nici un ambuteiaj pe tot traseul ăsta. N-am stat pe Valea Oltului o oră si jumătate fără să ne mișcăm un metru (cum am pățit eu ultima oară când am fost în zonă), n-am stat în stațiunile de pe Valea Prahovei, n-am stat absolut nicăieri, peste tot am mers ață.

Vă zic, la un moment dat îmi doream să se împută treaba și să ne împotmolim pe undeva măcar o jumătate de oră, să simtă și el România reală. Nimic, boss, absolut nimic, n-ai văzut așa bulan. Vă dați seama că prima oară când o să iasă la bere cu prietenii lui americani, o să le povestească ce frumos și relaxat e în România?

Înainte să plece, l-am și întrebat ce crede despre ținutul lăsat mostenire de dacii liberi, că eram extrem de curios. Mi-a zis că abia așteaptă să vină din nou, că avem o țară foarte nice, că Seebeeu și Brasăuv (fix așa le pronunța) sunt printre cele mai frumoase orașe pe care le văzut vreodată, că s-a simțit bine peste tot, că ce bere bună avem, că ce vinuri bune și că nicăieri n-a mai mâncat atât de bine la restaurante. Și era cât se poate de serios.

Ah, încă ceva, s-a minunat în permanență de parcul auto de la noi. Evident, peste tot am dat peste mașini pe care la el acasă le vedea doar în showroom-uri auto. Data viitoare când vine, sper să fie vară ca să-l duc la Mamaia. O să-și plângă în pumni când o să vadă parcarea de la Loft într-o seară obișnuită de marți.

Iar acum o să revenim un pic la restaurante, ăsta fiind și motivul principal pentru care am scris textul de azi. Și la București, și la Brașov, și la Sibiu l-am dus să mănânce în locuri pe care le știam, unde mai fusesem cu alte ocazii, restaurante bune pentru a căror mâncare și prezentare puteam să garantez.

Într-unul singur nu mai fusesem, dar m-am dus pentru că tot insista fashionista cu tărie să mergem. Până la urmă am mers, că n-o mai auzisem niciodată să-mi recomande de atâtea ori unul și același loc.

Așa am ajuns miercuri seară în singurul restaurant în care voi mai mânca vreodată, la Sibiu: Plai. Mă rog, singurul în care voi mai mânca seara, pentru că, din nefericire, oamenii nu au program și în timpul zilei. Ăsta fiind de altfel și marele dezavantaj al acestui loc: au program doar de miercuri până vineri (între orele 18.00 și 21.00) și sâmbăta între 13.00 și 21.00. Dar am găsit rezolvare, îmi voi programa vizitele la Sibiu în zilele în care au deschis. 😉

Nfine, trecând peste program, poate îl vor modifica dacă vor avea mai mulți clienți, dacă sunteți din zonă sau dacă vă aflați în Sibiu ori împrejurimi, sfatul meu total dezinteresat este unul singur: vă faceți rezervare la Plai și mergeți să mâncați acolo. Pentru că, fraților, rar am mâncat vreodată mai bun la restaurant. Iar eu sunt genul de om care a călcat prin multe cârciumi în ultimii zece ani.

Ca să înțelegeți și mai clar ce zic, zilele astea, acum în vacanța copiilor, le iau pe fete și vom face un drum la Sibiu special ca să ajungem să mâncăm la Plai. Da, știu, dietă, chestii. Well, cu dieta mă mai descurc eu, dar „varză de primăvară” ca la Plai nu știu unde aș putea să mai mănânc. Și nu, nu are vreo legătură cu nimic din ce știți voi despre varză. Nimic din ce au în meniu nu are vreo legătură cu ce știați voi despre respectivul preparat. Deși sunt preparate tradiționale, toate sunt reinterpretate pe niște rețete ale oamenilor care dețin locul ăla și, mai ales, toate sunt FA-BU-LOA-SE.

Nu, nu glumesc și, după cum probabil v-ați dat seama, nu m-a plătit nimeni să scriu treaba asta. Pur și simplu îmi doresc să afle cât mai multă lume despre restaurantul ăsta, pentru că nu ați mai mâncat așa ceva niciodată. Și-mi asum fiecare literă din ce-am scris aici.

Știu că există șanse foarte mari să ridicați din umeri pe sistemul „e un restaurant, face mâncare ca toată mâncarea, ce atâta tevatură?”, pentru că exact asta a fost și reacția mea când îmi explica Mara că trebuie să merg acolo ca să înțeleg. Și-a avut dreptate, abia după ce a venit mâncarea am înțeles exact de ce-a insistat să mă duc la Plai.

Uite, vă mai dau un exemplu. La recomandarea celor de acolo, vară-mea a cerut la desert papanași. Eu m-am strâmbat tot, pentru că nu mănânc NICIODATĂ papanași. Nicăieri și sub nicio formă, indiferent cât de poftă mi-ar fi de dulce și de zahăr. Combinația aia de cocă prăjită, cu gem și frișcă sau smântână, mi se pare absolut oribilă, prin urmare, nimeni și nimic nu mă poate face s-o mănânc.

Well, ce i-au adus oamenii ăia n-avea nicio legătură cu nimic din ce știam eu despre papanași. N-am cum să vă descriu, dar pot să vă spun c-am avut bonus povestea preparatului: de unde au rețeta, de unde iau ingredientele și cum îl fac. Atât vă mai spun: doar pentru poveste și merită să-i comanzi.

Cât despre ce-ți aduc și ce mănânci, v-am lăsat mai jos o poză pe care am luat-o de la ei de pe pagină. Evident, n-aveți cum să vă dați seama de gust, din poză, dar măcar vă faceți o idee despre ce vorbesc și de ce tot zic că n-au nicio legătură cu ce știam noi despre papanași.

Poză cu preparatul pentru care mă voi întoarce acolo cât de repede pot, „varză de primăvară”, n-am găsit. Lasă că fac eu când mă duc.

Ca să nu vă rămân dator, am o recomandare și pentru Brașov. Este singurul loc în care mănânc, dacă sunt prin zonă, de când l-am descoperit. Este o cârciumă italiană, Dei Frati pe numele ei, probabil cel mai bun restaurant italian din România, în care am călcat eu. Ce apreciez foarte mult la ei este că, deși îi știu de vreo patru ani, deși au acolo un vad extrem de bun (adică au clienți mulți, indiferent de zi și de oră), nu au scăzut calitatea produselor.

Iar ăsta este un lucru extrem de rar în această țară, mai ales la cârciumile care au vad. Pentru că de la un moment dat încolo, se prind că banul le vine oricum și încep să umble la calitatea produselor ca să-și crească veniturile. Clienții oricum vin, așa că nu se mai obosesc să-i facă să și revină.

Am pe lista neagră cel puțin cinci restaurante care au procedat în felul ăsta: când le-am descoperit totul era impecabil, după care, încet-încet, au scăzut calitatea produselor până la punctul în care m-au pierdut de client. Cel puțin cinci am pe listă, unul fiind chiar din Brașov. Prin urmare, nu pot decât să apreciez că la Dei Frati pastele au și azi același gust ca în urmă cu patru ani, când am călcat prima oară acolo.

Gata, atât pentru azi, că m-am întins prea mult.