Ora 5.00 dimineață

M-am trezit speriat și plin de transpirații. Am visat că eram la un party la Lulu și Prăzaru’ și ne-au dat să mâncam mici normali, din carne de porc și vită, în loc de mazăre și quinoa. Eram deja la al optișpelea mic când a apărut Prăzaru’ să-mi spună că nu sunt vegani. De nervi, am mai mâncat șase, abia după aia m-am trezit. E clar, trebuie să-l evit pe Prăzaru’ o perioadă, toată viața l-am suspectat că nu e veganist adevărat și că mănâncă ceafă de porc pe ascuns. Altfel de ce-ar ține grătarul ăla imens în curte?

Ora 7.00

Îmi fac rapid micul dejun și mă pregătesc să plec spre birou. Dimineața mănânc cel mai mult, ca să am energie multă și bună pentru prima parte a zilei. Azi mi-am pregătit un lighean de salată. Nimic pretențios: șase kile de rucola + șase de măcriș, peste care am asezonat niște oțet de merișoare și-un praf de goji. Mmm, gustos și hrănitor. Singurul dezavantaj este că trebuie să mi le pregătesc de seara, ca să fie timp să se scurgă frunzele de apă. Pun măcrișul si rucola în cadă, le spăl bine de tot cu dușul, și le las la scurs până dimineață.

Ora 9.00

Am ajuns la birou. Mă încearcă olecuță de foame. Știu de ce, pentru că n-am găsit ieri seară să cumpăr frunze de rubarbă să pun în salata de dimineață. Rubarba este foarte hrănitoare, mi-ar fi luat foamea cu mâna măcar până pe la 9.30.

0ra 9.05

Nu mai pot, m-a doborât foamea și, ca de obicei, n-am nicio gustare la mine. Așa pățesc mereu când vin la birou cu metroul, că n-am chef să car oala aia de opt litri în care-mi aduc gustarea.

Arunc un ochi în frigiderul din bucătăria companiei. Doamne! Ce nenorociri mănâncă primitivii ăștia de colegi ai mei. Ți se face părul măciucă de la atâta carne câtă poate fi în frigiderul ăsta. Închid ușa și plec dezgustat.

Mă reîntorc, totuși, peste câteva minute, că stomacul mă roade în continuare. N-am ce face, trebuie să mă sacrific, să-mi fie de învățătură de minte altădată și să nu mai vin fără oala cu supă de broccoli la mine. Mănânc, dar foarte cu scârbă, unul dintre cele două sendvișuri ale lu’ Doina de la financiar. Măcar e cu carne de pui, nu cu porc. Are și niște bacon, dar sunt doar două feliuțe subțiri, nu se pune. Nu m-am saturat, așa că-l mănânc și pe-al doilea. Lasă, că Doina are de unde slăbi, să nu se mai plângă atât că-i dispare mâncarea din frigider.

Ora 10.00

Încă mă simt extrem de vinovat pentru cele două sendvișuri, mă simt ca și cum mi-aș fi pângărit trupul pe interior. Mă duc la baie și fac gargară cu ulei de rapiță, ca să-mi șterg gustul ăla de piept de pui, tras în unt la tigaie, cu bacon și muștar de Dijon.

Ora 12.30

Se pleacă la masa de prânz. De obicei nu merg cu neanderthalienii ăștia de colegi ai mei, că nu suport să-i văd cum se umflă cu chifteluțe cu sos, cu tot felul de fripturi și cu ce-și mai iau ei acolo. De obicei îmi aduc de acasă lapte de migdale, proaspăt mulse, și bag o cană mare cu rumeguș de goji. Dar, dacă astăzi nu mi-am adus pachet, n-am de ales, plec cu ei la cantină.

Întreb daca au mici raw-vegani, că mi-a rămas mintea la coșmarul de azi dimineață. Nu înțeleg ce e de râs și de ce nu mi se poate răspunde normal la întrebare. Consider că nu există niciun fel de premise pentru a mi se răspunde ironic: „Nu, dar avem ceafă de porc din ienupăr”. Cred că o să le fac reclamație nesimțiților ăstora de la cantină.

Până la urmă îmi comand o salată de roșii cu castraveți. Sunt nevoit să cumpăr și mușchiul de vițel la cuptor, înăbușit în vin, cu frunze de dafin și capere, la care vine ca garnitură salata mea. Termin rapid roșiile și castraveții, înting cu niște pâine sosul. Parcă nu m-am săturat, așa că ciugulesc, una câte una, si caperele de pe lângă vițel. La final, găsesc și-o frunză de dafin pe care o ronțăi satisfăcut.

Îmi crește tensiunea un pic când îmi strigă colegii mei „noi am terminat, te lăsăm sa paști liniștit, ne vedem la birou”. De nervi, rad rapid și vițelul. Până la urmă, vita e o carne foarte sănătoasă, nu? Iar vițelul cu atât mai mult, că n-a apucat încă să fie vită de-a binelea.

Hai că simt că m-am mai întremat un pic. Mă duc direct la baie să-mi clătesc gura cu ulei de rapiță. Pe drum începe să se înfiripe un gând de genul „hai că vițelul ăla n-a fost tocmai rău”, dar îl alung rapid. Gâlgâi rapița și mă întorc la tabelele mele în excel. Și totuși, vițelul ăla n-a fost rău deloc.

Ora 16.00

De obicei, la ora asta îmi pregătesc o gustare dulce. Nimic complicat, niște ciocolata caldă din pudră de roșcove, ghimbir pisat și lapte de năut. Da’ dacă ieri am uitat să mulg năutul, azi îmi pun pofta în cui. Până la urmă, mă duc peste drum la chioșc și-mi iau un baton de snickers. Îl mănânc în lift, că n-am chef să vadă ăștia din birou și să înceapă iar cu miștourile.

Cel mai rău mă enervează când mugesc toți în cor, ca o cireadă de vaci, iar nesimțitul ăla de Radu se urcă pe birou și strigă: „Nu ne mai mâncați iarbaaa, criminalilor!”. De se aude până-n fund la fetele de la contabilitate, unde e Rodica, iubirea mea secretă. Pe Rodica tot o s-o invit eu într-o zi la mine, la un pleurotus la tigaie, cu prune.

Ora 18.00

Partea bună e că s-a terminat ziua de azi. Partea rea e că este de-abia luni.

Mă mai îmbărbătez cu gândul că până la urmă tot vine weekendul și e primul de anul ăsta în care mergem la vânătoare. Avem gașcă mare, plecăm pe Jepii Mici să vânăm. După care, toată „recolta” se gătește acolo, la fața locului. Îmi plouă în gură când mă gândesc cât de bună a fost scoarța aia de copac prăjită, cu frunze de mure, de la ultima partidă de vânătoare.

Ora 19.00

Am rămas un pic in oraș, că azi trebuia să mă văd cu Vova și Micky, tovarășa lui, care e fructariană. Îmi place tare mult de ea, are așa o paloare mișto care-i dă un aer distins. Dacă nu se combina cu Vova, de multă vreme o scoteam la un sote de ienupăr. Cel mai mult îmi place că eu și Vova râdem de ea când merge și se ține de pereți sau de lucrurile din jur, ca să nu cadă. E așa haioasă când face asta.

Am ajuns la întâlnire. Avem un locșor numai al nostru, o ceainărie faină unde bem matcha preparat cu dichis și-i bârfim pe mâncătorii de stârvuri.

Tovarășa lui Vova e un pic mai palidă decât de obicei. O întreb dacă îi e bine. Îmi zice ca e ok, a trecut la următorul nivel al fructarianismului: acum nu mai mănâncă orice fruct, ci doar pe cele care cad singure din pomi. Știe ca e un pic mai palidă, dar e doar o perioadă, până i se reglează organismul. Iar am râs cu Vova când am văzut-o ducând-se la baie și jumătate de drum l-a făcut prelingându-se pe un perete.

Ora 21.00

Am ajuns acasă și-mi prepar cina. Bag repede în cadă câteva kile de frunze de lobodă, trag un duș peste ele, le scot în lighean, storc o lămâie peste și imediat am o cină delicioasă. De obicei, seara nu mănânc atât de mult, că nu e sănătos, dar azi chiar a fost o zi grea și am nevoie de energie.

Ora 23.00

Mă roade stomacul foarte tare.

Ora 23.03

Nu mai rezist. Am la frigider un pachet de unt rămas de acum doi ani când au venit ai mei la mine si mama a făcut scandal că ce casă e asta în care nu găsești nimic de mâncare pentru oameni normali. Îl las să se mai încălzească câteva minute, apoi îl mănânc așa gol, că pâine de semințe de baobab, coapte la rece, am uitat să cumpăr.

Ora 23.30

În sfârșit, adorm.

Ora 5.00 dimineață

M-am trezit speriat și plin de transpirații. Am visat că m-am dus de Crăciun la ai mei, la Dorohoi, iar mama făcuse sarmale și piftie de porc. M-au obligat să mănânc. M-am trezit abia după a doișpea sarma și a treia porție de piftie. E clar, nici Crăciunul următor nu calc pe acasă.