Ajung zilele trecute în piață să-mi iau niște roșii, brânză, viezure, mânz, d-astea ca pentru dacul liber din mine. Zic, hai să cumpăr și niște struguri. Mă duc la o tarabă unde erau mai multe soiuri, ca să am de unde alege. Doar că, odată ajuns la tarabă, mă mănâncă în fund s-o întreb pe tanti aia de-i vindea:

– Care sunt cei mai dulci?

Da, știu, nici eu nu sunt cel mai ascuțit creion din penar. Tanti, ridică din umeri:

– Toți sunt dulci. Da’ puteți să-i gustați, să vă alegeți.

Nu știu cum funcționați voi, dar eu nu puteam să gust ceva de prin piață nici înainte de pandemie. Gen, nu prea exista varianta să iau un fruct nespălat de pe tarabă și să-l mănânc liniștit. Creierul meu nu putea să conceapă așa ceva.

Iar acum, după un an jumătate de pandemie, treaba asta s-a accentuat și mai tare. Hai să zicem că înainte aș fi putut să mănânc un măr nespălat. Nu s-a întâmplat vreodată, dar să zicem că în caz de strictă necesitate (poate mă stingeam de foame sau ceva) îl ștergeam bine de tricou și aia era. Dar azi nu mai există nici măcar această variantă. Doar la gândul ca poate a mai pus cineva mâna pe fructele alea, se duce naibii orice intenție de a le gusta. Lasă că mă prind eu acasă, după ce le spăl, dacă sunt bune sau nu.

Având toate aceste angoase în creier, îi răspund extrem de sincer femeii:

– Nu pot să-i gust așa nespălați.

La care aia holbează ochii și face o față de parcă atunci auzea prima oară în viață de conceptul „fructele trebuie spălate înainte să le mănânci”. Vă jur, m-am simțit și oleacă prost când am văzut ce ofensată se uită la mine, îmi venea naibii să-mi cer și scuze că sunt un animal care spală fructele înainte să le mănânce.

Nfine, am trecut peste jena de moment, mi-am ales niște struguri și-am rugat-o să-mi pună două kile. Lucrurile s-ar fi terminat așa, dacă tanti nu s-ar fi apucat să comenteze ironic în timp ce-mi întindea punga cu cele două kilograme de struguri:

– După ce-o să ajungeți acasă și-o să-i spălați bine, bob cu bob, o să mă pomeniți, așa de dulci sunt.

Bă, dar cu o ironie d-aia grosieră care se simțea în fiecare cuvânt, dar mai ales în „bob cu bob”. Moment în care jena mea dispărut brusc, s-a dus să se joace cu alte jene la ferma aia unde se duc jenele când se duc.

I-am pus strugurii de tarabă:

– Știți ceva, nu mai am nevoie.

Ce holbase ea ochii înainte, dar acum stăteau să-i iasă din orbite:

– Da’ ce-am făcut?

– Nimic, doamnă, eu am greșit că n-am plecat din prima.

Plm, prost să fiu să mai accept vreodată să-și bată cineva joc de mine, pe banii mei, indiferent cine e cineva ăla.