Când am ieșit prima oară din țară cu mașina, am reușit să mă rătăcesc prin Bologna. Și cum pe vremea aia nu era cu internet, gps-uri și alte minuni ale tehnologiei actuale, am scos bătrânește harta (da, da, hartă din aia de hârtie pe care o împătureai în opt și-o țineai în bord lângă celelalte cinșpe hărți) ca să văd în ce naiba parte trebuie s-o iau.

Partea mai puțin plăcută este că toate astea se întâmplau într-o intersecție, în timpul în care așteptam la un semafor. Singurul lucru pe care-l omisesem era că, până să mă dumiresc eu, semaforul ăla s-a făcut verde, după care din nou roșu. Perioadă în care, toți cei din spatele meu au fost nevoiți să stea, să aștepte până să se lămurească fraierul ăla cu harta întinsă pe tot bordul în ce direcție să plece.

Dar partea cea mai interesantă din toată povestea asta este că în tot timpul ăsta nu s-a auzit nici măcar un claxon, nu s-a deschis vreo portieră, n-a înjurat nimeni, nu s-au dat flash-uri și nu s-au fluturat pumni, n-a venit niciun șofer nervos la mașina mea să-mi arate el mie. Nu, nu s-a întâmplat nimic de genul, oamenii din celelalte mașini au așteptat calmi să se dumirească prostu’, după care și-au văzut de drum și de viață, fără să fie în pragul unui atac cerebral. Și toate astea în condițiile în care nici italienii nu sunt cei mai răbdători cetățeni ai planetei Pământ. Dimpotrivă, aș putea zice.

Well, povestea asta îmi vine în minte aproape de fiecare dată când sunt nevoit să conduc prin București și, după primul sfert de oră la volan, mă gândesc mereu la unul și același lucru: oare cum ar arăta traficul dacă toți am reuși să înțelegem că oamenii ăia din mașinile din jur nu sunt dușmanii noștri?

Nfine, nu mă băgați în seamă, e o întrebare pur retorică, probabil delirez de la prea mult stat în casă.

P.S. Dacă nu înțelegeți despre ce vorbesc, o să vă lămuriți prima oară când o sa conduceți prin București. Și nu numai.

sursa foto: shutterstock.com