Articolul de astăzi este scris de Lăcrămioara Bozieru, una dintre cele mai cool profesoare care activează în spațiul didactic carpato-danubiano-pontic. Și este o radiografie a pandemiei și a școlii online, ambele văzute din partea cealaltă a catedrei. Lucru pentru care îi mulțumesc încă o dată. Acum vă las să-l savurați, că e bun și foarte bine scris.

”Ani de liceu cu emoții la română,/Scumpii ani de liceu când la mate dai de greu.”

Asta ar trebui să le cânte elevilor din clasa mea la sfârșitul festivității de absolvire, peste zece săptămâni, în timp ce se îmbrățișează în lacrimi, se sărută, fac fotografii și își promit să nu se uite niciodată. Părinții și-ar strânge în brațe copiii, ar plânge de emoție, i-ar fotografia, ba chiar s-ar îmbrățișa cu ceilalți părinți și profesorii pe care i-au avut la inimă.

În schimb, învrăjbiți de pandemie, vor sta pe scaune distanțate, refuzându-și atingerile, pupăturile, departe de părinții care nu le vor putea împărtăși bucuria, țepeni într-o fotografie de grup în care, peste câțiva ani, nu vor mai recunoaște figurile unor dintre colegii pitiți în spatele măștilor.

Pandemia a schimbat mult nu doar festivitățile de absolvire, ci întreaga paradigmă a școlii.

Cu un an în urmă, începeam teribila aventură a învățării online cu picioare de lut și inimă de hîrtie mototolită în fața unui ecran care nu-mi spunea nimic. Habar n-aveam ce fac. Știam doar că voi pierde contactul cu elevii dacă nu mă voi mobiliza să las repede în urmă cei 25 de ani de predare clasică. Singurul lucru de făcut era să redevin elevă.

Primele zile de după stabilirea carantinei am bâjbâit bezmetic prin Classroom ca să-i înțeleg funcțiile, aplicabilitatea și felul cum l-aș putea folosi pentru a păstra contactul cu elevii. Corectam sutele de materiale pe care mi le postau ca temă, le trimiteam explicații sub formă de comentarii sau emailuri, dar rămânea problema contactului vizual cu ei. Așa am trecut la nivelul următor.

După zeci de ore de tutoriale pe YouTube, am descărcat ca bezmetica toate platformele video sugerate: Zoom, Skype, Meet, Discord. Le-am probat pe toate, nu cu foarte mult succes. La prima oră pe Zoom aveam asemenea emoții, încât m-au întrebat elevii dacă mi-e rău. ”Am emoții mari, habar n-am ce fac aici”, le-am spus cinstit. ”Nu e nicio problemă, teacher, că nici noi nu știm, dar învățăm împreună”, mi-a spus șefa clasei. După oră am plâns zdravăn, de descărcare, apoi mi-am programat celelalte ore în Google Calendar cu mândria cuiva care tocmai a descoperit leacul pentru cancer. O fraieră, știu. După două săptămâni, activitatea întregii școli era organizată pe Meet.

Ceea ce a devenit imediat evident a fost că elevii mei nu erau nici pe departe atât de alfabetizați digital cum se credea. Desigur, a posta compulsiv pe Insta nu e sinonim cu a redacta un document Word. Asta a însemnat că majoritatea materialelor pe care le primeam de la ei erau în format Jpeg, fotografii pe care a trebuit să învăț cum să fac însemnări. Altă panaramă și aici.

De ce petreceam mai multe ore la webinarii dedicate metodelor de predare online, de aia eram mai  enervată de tot mai frecventele știri despre ineficacitatea e-learningului. Cum, frate, să nu-i vezi potențialul? Acest nelimitat la materiale, metode interactive, table electronice, împletirea digitalului cu materia de clasă, oriunde, oricând.

Abia târziu am înțeles că eram într-o capcană: succesul meu parțial și chinuit era al cuiva din București, cu elevi conectați la tehnologie și nivel de trai peste medie. Asemenea celor care cred că învățământul nostru e performant, fiindcă anual avem câteva zeci de elevi premiați la Olimpiade Internaționale, și eu am asimilat orele făcute neabătut la liceul meu cu programul tuturor școlilor, uitând că România este un organism multicelular, dar aproape jumătate din celulele sale se zbat într-o sărăcie endemică din care lipsește uneori chiar electricitatea. Ce trezire brutală la realitate!

Mai tragic a fost a fost că, în doar câteva săptămâni, puținii elevi care aveau camere web au început să se ascundă în spatele unor buline colorate. Venise coșmarul orelor făcute în fața ecranului negru. Știu, știu, toți aveți soluții: rugăminți, amenițări, ore interesante. Credeți-mă, nu merg la toți copiii.

Fără excepție, invitații pe care i-am introdus anul acesta la ore m-au întrebat cum reușesc să lucrez cu ei pitiți în spatele ecranelor. Răspunsul? Greu, tot mai greu. Fumez din ce în ce mai mult, plâng din ce în ce mai des.

Uneori petrec ore să pregătesc lecții interactive, materiale video, subiecte cât mai interesante, apoi sfârșesc deznădăjduită după ore la care răspunsul este anemic.

”Teacher, unde e ce trebuie să facem, că eu nu găsesc?”, mi se spune adesea. ”Vezi că eu am dat share screen”, răspund. ”Unde? Eu nu văd.” E greu să nu-ți ieși din fire, totuși răspund calm: ”Pe ecranul tău, baby, pe screen.”

Primul an de pandemie (deie Domnul să fie ultimul!) mi-a lăsat amintiri de neuitat. Sunt iarăși elevă, învăț mereu, lupt, cedez teren, ies din nou la asalt la baioneta onlineului, inventez proiecte transcurriculare, le văd eșuând sau reușind, mă descurajez doar ca să o iau de la capăt. Am făcut mai multe lecții despre sănătatea mintală a elevilor decât în toată viața profesională, dar de cea a profesorilor nu s-a preocupat nimeni de la MEC. Am gătit online cu elevii (unele dintre cele mai reușite lecții) și am primit de la ei provocări, dar și teme(”Teacher, nu ne faceți o lecție despre comunism? Dar nu așa…doar cu date, să ne povestiți cum a fost în comunism, că povestiți frumos.”), m-am luat iar de fumat profesionist și abia de mai am timp de citit.

În sluțenia sa amenințătoare, anul de pandemie ne lasă cu niște cicatrici îngrozitoare, dar și cu șansa de a moderniza forțat ceea ce toți știm că este un monstru revolut: sistemul de învățământ.