Te-ai uitat vreodată în telefonul partenerului tău sau al partenerei tale? Și nu ca să cauți poze din concediul ăla mișto, ci ca să verifici dacă nu cumva acolo se întâmplă lucruri de care tu nu știi. Zi, te-ai uitat?

De obicei nu mă pronunț asupra subiectelor pe care vreau să le discutăm, pentru că există șansa să influențez răspunsurile unora dintre voi, dar de data asta o s-o fac.

Cred cu tărie că dacă aș ajunge să mă uit în telefonul femeii de lângă mine, relația aia e gata, e în moarte clinică. Chiar dacă nu aș găsi nimic compromițător în telefonul ei, faptul că am ajuns s-o fac, deci bazinul de încredere din relație a ajuns atât de jos, nu are cum să mai aducă nimic bun.

Or dacă am ajuns la nivelul la care nu mai am încredere în omul de lângă mine (adică cel în care, cel puțin teoretic, ar trebui să am cea mai multă) de ce să mai stau cu el? Ca să mă macine întrebări ale căror răspunsuri nici nu mai contează? Pentru că atunci când nu mai ai încredere în omul de lângă tine, de fapt nu te mai interesează răspunsurile reale la întrebările tale, ci vrei doar să-ți confirmi ca ceea ce bănuiești tu e adevărat. Ce mai poate fi bun la o relație ajunsă în acest stadiu?

Desigur, mai există și varianta să nu ai niciun fel de suspiciune, dar totuși să vrei să verifici telefoane și laptopuri doar pentru că așa ai impresia că deții controlul, că nimic nu se poate întâmpla fără sa afli. Oricât de absurd ar suna, dar varianta aste este și mai bolnavă decât prima.

Pot să-ți acord circumstanțe atenuante dacă ai suspiciuni și vrei cumva să ți le confirmi sau să ți le infirmi, dar să-l verifici pe cel de lângă tine, fără vreun motiv real, asta deja este o problemă care se tratează cu ajutor specializat. Și nu glumesc. Dacă te regăsești în situația asta, cel mai bun sfat pe care ți-l pot da este să-ți găsești un terapeut bun, pentru că problema este LA TINE, nu la partener.

În oricare dintre cele două situații descrise mai sus te-ai regăsi, întrebarea mea este una singură: dacă n-ai încredere în cel de lângă tine, de ce nu pleci? De ce să stai să-ți trăiești viața măcinându-te, în timp ce te întrebi „oare cu cine vorbește?”, „oare m-a înșelat sau urmează?”, „oare de ce-i bipăie telefonul la ora asta?”, când ai putea foarte bine să te scutești de chinurile astea?

Din punctul meu de vedere, nu este nimic rău în a avea secrete în cuplu, nu este nimic rău în a avea lucruri doar ale tale, de care partenerul nu știe. Nu este nimic rău în a-ți păstra exact același nivel de intimitate pe care l-ai avea și dacă ai fi singur. Nu cred în relațiile de genul „mvai, dar noi ne spunem absolut tot”, așa cum nu cred nici în cele în care cei doi au acces la tot ce face celălalt și din când in când mai aruncă un ochi pe acolo, așa preventiv, să fie. N-am nicio problemă să-i dau femeii din viața mea parolele tuturor conturilor și device-urilor mele, dar m-ar deranja teribil să le și folosească (eventual, fără știrea mea) cu scopul de a mă controla.

Nu înțeleg de ce femeia pe care o iubesc ar trebui să aibă acces la glumele proaste pe care le fac cu prietenii pe Whatsapp sau mai știu eu pe unde. Ce plus valoare aduce relației mele faptul că partenera mea de viață știe c-am vorbit cu băieții să ieșim in weekend, încă dinainte s-o anunț eu? Cu ce-ar fi mai câștigată dacă mi-ar urmări schimburile de email-uri sau conversațiile de pe chat? Oamenii au nevoie de intimitate, chiar și într-o relație (sau mai ales într-o relație), iar călcarea ei în picioare este, pentru mine, unul dintre cele mai puternice motive de a pune capăt acelei relații.

Știu, toate astea se întâmplă doar în teorie, în trista realitate înconjurătoare, oamenii nu prea pleacă din relații chiar dacă au ajuns sa se chinuie, chiar dacă lipsa încrederii îi macină nemilos, chiar dacă intimitatea le este făcută praf chiar de către partenerul care îi „iubește”: „De-aia te verific, dragă, că-mi pasă de tine”. Yeah, right.

Bun, acum treci peste tot ceea ce cred eu și răspunde-mi la întrebarea din primul paragraf: ai căutat vreodată în telefonul/tableta/laptopul celui/celei de lângă tine?

Și dacă tot îmi răspunzi, poate îmi zici și ce anume te-a adus la stadiul în care ai luat hotărârea să faci asta? Cum te-ai simțit după ce-ai făcut-o? Ți se pare c-a meritat, s-a schimbat ceva în bine sau în rău? Sau ai ajuns tot în punctul de dinainte s-o faci?

Dacă vă e târșă sau rușine să răspundeți folosind nick-urile voastre obișnuite, băgați sub altă identitate. E mai important ce aveți de spus, pe subiectul ăsta, decât cine o spune.

sursă foto: shutterstock