Nu știu cum stăteau lucrurile la voi, dar la mine imediat cum trecea de 1 septembrie, începeam s-o aud pe mama cum pune placa: „Trebuie să mergem să-ți luăm pantofi pentru școală”. Amenințarea asta se repeta de vreo trei ori și până la urmă chiar mergeam să-mi cumpere pantofi, că doar nu era să mă trimită desculț în prima zi de școală. Pantofi care erau, de fiecare dată, o singură pereche, niciodată două, de trei nici nu poate fi vorba. O pereche, atât!
Și întotdeauna îmi erau înmânați însoțiți de una și aceeași recomandare: „Ai grijă de ei, așa cum îi păstrezi așa îi ai, alții nu mai vezi până la anul”. No fucking joke. Care ați trăit vremurile alea probabil știți exact despre ce e vorba.
Partea și mai nasoală este că de fiecare dată erau și măcar cu o jumătate de număr mai mari. „Îți mai crește piciorul, mamă, lasă că le punem vată-n vârf și poți să-i porți”. Și exact așa se întâmpla, purtam pantofii noi cu vată-n vârf sau cu două perechi de branțuri, ca să nu simt că-mi joacă în picioare.
Ei, dar nu știu cum se face că într-un an pantofii ăștia pentru mers la școală au fost cei mai mișto din câți avusesem eu până atunci. Printr-o întâmplare, probabil, pentru că tot ce se mai găsea prin comerțul socialist era oricum, numai mișto nu. Dar ăștia din anul ăla erau țiplan. Practic era prima oară când pe lângă că aveam pantofi noi, îmi mai și plăceau, și nici nu erau mai mari. Probabil că n-avuseseră ăia de la magazin pe stoc decât fix numărul meu. Băi, ce să mai, erau o minunăție, îi am și acum în fața ochilor. Maro închis, cu talpa plată, albă la exterior și albastră la interior, pe sport, așa, pe casual. Ne-bu-ni-e.
Nu știu cum sa vă spun, dar abia așteptam prima zi de școală ca să am voie să mă încalț cu ei. Ce? Doar nu aveți impresia că aș fi avut voie să-i port ÎNAINTE să înceapă școala? Doamne ferește, cred că mi-i lua maică-mea și mi-i ascundea pe undeva dacă veneam cu o asemenea enormitate de propunere.
Dar până la urmă a venit și nenorocita aia de primă zi de școală. Am sărit direct în pantofii mei cei noi și-am dat să ies pe ușă, mândru nevoie mare. Aud și-n ziua de azi în urechi vorbele maică-mii, exact pe când plecam:
– Mihai, nu-ți bate joc de pantofii ăia, ai grijă de ei. Nu te apuca să alergi sau să joci fotbal în ei, că alții nu-ți mai luăm.
Da, mama, păi n-am io grijă? Cum naiba să n-am? Pe vremea aia, să-i spui unui copil să nu alerge sau să nu joace fotbal era o recomandare mai inutilă decât robinetele de apă caldă din sectorul 3.
Ia ghiciți voi ce-am jucat după ce s-a terminat cu careul oficial și cu celelalte manțocării complet inutile din prima zi de școală? Exact, fotbal, că doar nu era să ne ducem acasă? Dăăă.
Mai jucam și cu ăia de la „A”, dușmanii noștri declarați. Și-a început meciul. Era strâns, scorul mergea pe zero-zero, că, na, știți cum e, primul meci al sezonului, încă nu se reglaseră traseele și realțiile de joc. Țin minte că mi-a venit o pasă în adâncime, pe partea dreaptă, am fugit după minge cu fundașul advers gâfâind în urechea mea, am ajuns primul și-am dat să-l întorc ca-n curtea școlii, să-mi eliberez dreptul pentru centrare. Că io cu stângul nu pot nici să urc în tramvai.
L-am făcut p-ăla din fentă, dar pe când pivotam înapoi și-mi căutam din ochi coechiperul căruia să i-o pun pe frunte, s-a întâmplat nenorocirea: prrrrr, am auzit. Da, efectiv am auzit cum pârâie pantoful meu drept, sunet care s-a dovedit a fi cel dinaintea decesului, pentru că imediat a cedat și s-a rupt. Se secționase pielea, sau ce-o fi fost aia din care erau făcuți, exact la mijlocul labei, pe lateral. Ne-no-ro-ci-re! De fapt, dublă nenorocire, că pe lângă că n-am mai putut continua meciul, îmi stricasem minunăția aia de pantofi încă din prima zi de școală! Cum naibă să mă duc eu să-i spun maică-mii asta? Cum?
Bineînțeles că n-a aflat niciodată. Am reușit să ajung cu ei așa până acasă, mai mult târșâind piciorul drept, și i-am cusut io cu mânuța mea, frumos, elegant, cu ac și ață. Dar se vedea cu ochiul liber că nu mai sunt ce-au fost și că în niciun caz pantofii ăia n-ar mai permite vreun dribling sau vreo centrare în forță. Se țineau întregi doar cât să pot să mă duc cu ei la școală, în condițiile în care călcam pe piciorul drept mai cu milă, de parcă eram convalescent după operație. Să vă mai spun că aveam cizmărie exact în fața blocului? Nu vă mai spun. Că cizmarul era bun prieten cu mama. Atât mi-ar mai fi lipsit, să mă pârască ăla c-am venit cu pantofii noi la reparat.
Una peste alta, i-am purtat așa, în silă, cu frică să nu se rupă de tot cusătura aia până s-a făcut vremea nasoală și-am mers cu mama să-mi ia cizme. Că astea două erau cele două achiziții importante din fiecare an: pantofii din prima zi de școală și cizmele de după ce dădea gerul.
La voi, cum stătea treaba? Erați pe barosăneală sau trăgeați tot de-o pereche până dădea zăpada?
Apai no, cum sa fie altfel? Cuvintele erau aceleai la fiecare din parinti nostri, la mine ce a fost putin diferit era ca mai avea tatal meu grija de ei(de pantofi) dat fiind faptul ca am fost ultimul din 6 si am venit pe lume cand el a luat prima pensie iti dai seama ca a avut timp si de incaltarile mele sa fie in fiecare dimineata curate si uscate, si in ziua de azi sora de dinaintea mea imi tot spune treaba asta, ca tata avea grija de incaltarile tale sa fie uscate si curate pe urmatoarea dimineata
Amintiri si amintiri, poate ca era si recunoscator ca aproape in fiecare zi mergeam sa ii duc de mancare la amiaza ori unde era la munca campului(sunt crescut la tara), poate si pentru faptul ca eram cel mai mic, nu stiu, un lucru a fost clar, usor nu a fost pentru el, peste 25 de ani in subteran(aveam mina in sat) si fost prizonier de razboi
Comentariu beton!155
Mi s-a făcut un pic pielea de găină.
Asta a fost realitatea, sunt un pic mai vechi, am prins binisor acele vremuri
Tatal meu fost unul din acele cazuri cand frati puteau trage unul impotriva celuilalt, dictatul de la viena din 1940 a facut sa fie posibila asta, pe singurul lui frate l-au luat romani sub arme inainte de dictat, el fiind cu 2 sau 3 ani mai mic decat fratele lui l-au luat dupa dictat unguri, nu sa intamplat insa sa traga unul impotriva celuilalt pentru ca fratele lui a ajuns prin moldova de dincolo de prut pe frontul de est cum zicea el iar tatal meu a ajuns prin munti tatra prin cehoslovacia unde a si fost luat prizonier, de acolo a fugit din lagarul rusesc si a venit pe jos acasa, cu inca 2 romani din zona noastra, a avut un norc urias sa nu ajunga prin siberia sau cine stie pe unde
Cand avea chef si era in toane bune si binenteles nu era obosit seara imi mai povestea cum era pe vremea respectiva si cum a scapat din lagar, ani si greutatile insa si-au lasat amprenta asupra lui si nu se intampla des sa aiba chef de povestit, a fost martor la multe orori comise pe vremea respectiva
Comentariu beton!88
Eu sunt ultima din „echipa aproape completă de fotbal „( cand eram mica tuturor care mă intrebau câți frați suntem le raspundeam: o echipă de fotbal, tata e portar și mama antrenor ) și foloseam tot timpul încălțările ( pantofi, ghete, sandale) surorii mai mare cu 2 ani care apropo ținea foarte mult la încălțări ( ea le primea noi, sora mai mare decât ea cu 2 ani era împiedicata familiei, ei îi cumpărau părinții cate 2 perechi de pantofi pe toamnă, 2 perechi de ghete, toate din piele, mama avea ” piticul” asta pe creier: toate încălțările trebuie să fie din piele naturală, nu mușama, nu material textil). Ceilalți frați/surori la fel purtau încălțările celor mai mari decât ei, încălțări care erau în stare bună sau dacă se desprindeau aveam un vecin cizmar care nu le repara.
Treaba asta a funcționat până aveam vreo 14-15 ani ( în perioada comunismului), apoi frații mai mari s-au căsătorit, ai mei au rămas cu mai puține cheltuieli de făcut față și își „permiteau ” să ne cumpere la toți rămași încălțări și haine noi.
Apropo ” impiedicata ” familiei desi are aproape 50 ani tot împiedicată a rămas, își cumpără încălțări de genul 10-12 perechi/an,în urmatorul an nu le mai poate folosi. Dupa ce am avut salariu mi-am cumpărat încălțări „suficiente” ( nu am 250 perechi ca Silvia de mai sus dar vreo 40 tot am, bine am încălțări de vreo 4-5 ani vechime care sunt în condiții foarte bune- deh imi permit sa port cate o pereche pe zi/ 10 zile și sunt acoperită pentru fiecare sezon)
Comentariu beton!37
@Alice, la noi nu functiona asta, nu erau doua fete sau 2 baieti unul dupa altul, iar diferenta de ani era destul de mare de la un baiat la altul, sora de dinaintea mea e cu 6 ani mai mare iar fratele era(nu mai este) cu aproape 10, eram 6 imprastiati pe 22 de ani, atata e intre mine si sora cea mai mare(mai este inca), deci purtatul ce ramanea de la celalalt sarea din schema
Comentariu beton!19
Noi suntem la distanță de 2 ani, 18 ani diferența între mine și sora cea mai mare, „norocul „părinților a fost că au avut fete una după alta și au putut jongla cu incaltarile și hainele ( uniformele școlare).
O singură pereche de ghete „memorabilă : intrasem la liceu și am primit ghete noi din piele evident, le-am purtat 3 ierni, în clasa a XII a am primit o pereche de cizme noi dar ghetele cumpărate la 14 ani erau încă bune, le-am purtat încă 2 ierni în facultate( alternativ cu cizmele), în anul 3 de facultate mi s-a făcut” milă ” de „impiedicata ” familiei și i le-am cedat, le-a purtat din decembrie până în februarie și….si-au dat obștescul sfârșit
Comentariu beton!37
La final sa stii ca tot asa se termina…alții nu-ț mai ia nimeni. Singura diferență va fi la vată….va fi in nas nu in vârf.
Comentariu beton!49
Cele mai mișto erau zilele în care aveam „educație fizică”. Plecam direct de acasă în teniși.
Comentariu ascuns de spiriduși!
[Click aici]
Lumea zice că aberezi.16
Bagai Scânteia(hârtia igienică era raritate si nu consumai pt. pantofi) in ei peste noapte si-i puneau pe soba sau calorifer.
Comentariu beton!24
Adică de ce să nu mergi la școală? Ce, nu se uscau pantofii până a doua zi? Și dacă nu se uscau de tot, ce? Doar nu înveți cu picioarele.
Și să nu îmi zici că mergeai desculț pentru că nu se învață cu picioarele. 😝
Se dezbate încă. Ce zici?3
@GabiI, nu, șefa, mergeai cu ei așa cum erau. Dacă aveai noroc și se uscau, bine. Dacă nu, aia era. Sau ce, cizmele alea cu care ieșeam la zăpadă crezi că se uscau până a doua zi?
@GabiI, da’ să știi că nu e obligatoriu să fi trăit toți la fel. Aveam și io colegi care schimbau mai multe perechi de pantofi.
Gabil, în al treilea război mondial, cel care a ținut cel mai mult, din 1967 până în 1989.😉
Ok, mă dau bătută 🙂 . Pentru ai mei grija era să nu am genunchii zdreliţi măcar în prima zi de şcoală şi degetele negre de la nuci.
De parcă putea cineva pe lumea asta să mă oprească să nu mă julesc sau să nu mănânc nuci până îmi făceam mâinile negre până la coate.
Julituri si altele de genul asta erau la ordinea zilei, se mai intamplau insa si altele mai serioase, ca de exemplu dupa o zi lipsa de acasa(era un loc minunat de joaca nu departe de casa noastra, un fel de poiana inconjurata de dealuri impadurite, plina de liane si alte prostii) m-am intors seara acasa cu, clavicula rupta, altadata cu, capul spart, no chestia aia cu, clavicula mi-a tinut legat umarul 45 de zile, insa nu nicidecum nu ma facut sa fiu mai atent cand ajungeam iar in acel loc magic pentru noi copii, si eram ceva copii pe ulita, nu era familie sub 4 copii
Comentariu beton!17
amintiri de-astea am mai multe despre vestimentatia lu’ frate-miu.
pantofii lui erau vesnic tociti in bombeu si oricata crema se baga in ei, in varf se itea o pata opaca. dar il salvau tenisii, aia de Dragasani, mergea cu ei pana aproape de inghet, daca era uscat afara. pantofii erau ptr vremea rea.
tragedia cea mai mare era la pantaloni, in schimb. eu nu cred ca F a avut pantaloni nepeticiti in genunchi nici la liceu.
mi-amintesc de bunica si de mama cum coseau pantalonii impiedicatului, chiar de-a doua zi de scoala. plus ca operatiunea se facea cu ocari si vesnicele comparatii cu „sor’ta”, la care nici nu se cunoaste c-a purtat hainele de scoala!
iar cu ghiozdanele era o poveste repetitiva in fiecare an.
la inceput ii cumpara o servieta frumoasa, maro, din piele de porc – asta era suprem!
in primele zile, mi ti-o punea frate-miu fain-frumos drept bara la poarta de fotbal si dupa meci, nu conta ca de bucurie sau de ciuda, o uita acolo. cu tot cu carti, caiete.
dupa corectia regulamentara, faceau ai mei rost de carti noi si-i luau ghiaurului un ghiozdan obisnuit, din ceva imitatie, care n-ajundea sa fie tocit la colturi, ca era iar uitat in poarta de fotbal.
parc-o aud pe bunica-mea: iar ai jucat meci? ea nu zicea fotbal/mingea pe maidan… nu! ceea ce juca frate-miu era meci!
la urma de tot, ii luau un ghiozdan teapan, din carton-mucava cacaniu, urat ca trimestrul intai care de-abia incepuse. cu asta ii era rusine chiar si posesorului sa se duca la scoala, cu toate ca pe el nu-l interesa deloc recuzita scolara.
asa ca se scula cu noaptea-n cap ca sa plece foarte devreme la scoala si sa ajunga primul. doar asa putea indesa grozavia de ghiozdan in banca, fara sa-l vada nimeni si sa rada de el.
ps: stateam langa o baza de receptie de cereale si treceau multe tractoare cu benele goale.
mi-amintesc ca-ntr-un an au facut intrecere: cine nimereste din prima s-arunce ghiozdanul in remorca tractoarelor, in mers. pai n-a nimerit el?
Comentariu beton!76
Daaaaaaa, uitasem de cum încercam să le scot toceala din bombeuri cu tone de cremă de ghete. O laie, nu făceai trei pași și dispărea crema aia de parcă n-ar fi fost.
@MV păi dacă nu îi dădeai lustru … normal că dispărea 😋 Aveam perie de dat cu cremă și perie de lustruit…
Semnat: un ex specialist în „făcut păpucii” 🤭
Comentariu beton!26
@HM, aoleu, așa e. Da, până la urmă am învățat și eu șmecheria cu lustrul.
Pantofi… Sa ma răzbun pe vremurile “alea” am acum peste 250 perechi de încălțări. Uite asa, sa ploua, sa ningă, sa-i rup la sărit coarda, sa ma împiedic de fiecare bordura, sa iau la suturi in fiecare zi o pietricica de la scoala pan-acasa, sa ii asortez sau nu, dar SA AM MAI MULTE PERECHI DE PANTOFI! Nu spun ca nu am avut, Doambe fereste. Da’ n-am avut cati am vrut eu.
Se dezbate încă. Ce zici?25
Poate la băieți era chestia asta cu o pereche de pantofi că oricum ii făceau praf la fotbal. Eu s mai veche decât tine și nu cred să fi stat vreodată doar într o pereche de pantofi și de începerea școlii erau legați doar tenișii pe care i uram. Aveam impresia că put oricât i as fi spălat. Cu încălțămintea era nașpa doar că nu se găsea….noi ,fiind la granita eram oarecum privilegiați. Și acum îmi amintesc de ce pantofi,sandale, ghete îmi cumpăra mama de la cuscrii.Pentru cine nu știe, cuscrii le ziceam sârbilor habar nu am de ce, probabil ptr că ei se adresau cu….cuscre.Mai târziu știu că mi cumpăra și încălțămintea sport de acolo, parcă made în Croația.
Comentariu beton!19
Cuscrii români sau cuscrii sârbi au rezultat din căsătoria dintre principesa Maria a României, Mignon, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria a României cu prințul Alexandru I al Serbiei, Sloveniei și Croației, adică al Jugoslaviei.
Până acum 30 de ani această încuscrire era mereu afișată cu mândrie mai ales de către cuscrii noștri, sârbi. Acum aproape că nici nu-și mai amintesc, motivele fiind mai multe nu doar acceptul statului român pentru folosirea spațiului aerian pentru bombardarea Belgradului, nu demult.
La fel și identic a fost și la noi,ne mai cumpărau ghete, cizme când începeau ploile de noiembrie și sandale de Paște, ca să le ținem până la următorii pantofi…eram 3 fete,care la un moment dat am mers toate la școală. Și, peste asta, aveam și noi copiii mândri din clasă care schimbau zilnic pantofi, erau din cei ce nu ieșeau la joacă niciodată cu „prostimea ” ,cum ziceau ei.In amintirea vremurilor de atunci întotdeauna am cumpărat copiilor mei poate mai mult decât ar fi fost nevoie,dar nu imi pare rău, măcar ei să nu trăiască vremurile noastre de școlari.
Pentru că tata era guvernat de planeta „sănătate”, cu el mergeam la cumpărături pentru școală. Nu va puteti imagina, nici în cel mai negru coșmar, cum ne îmbrăca pe mine și pe soră-mea. Geci lungi și mai mari cu două numere, să le avem și la anu’, încălțările erau cele mai urâte din lume (nu că aveai de unde alege, dar orișicât), îmblănite și cu o talpă groasă oribila, pentru pe sub sarafan ne lua niște pantaloni de ziceai că suntem paparude.
Mă rog, când am luat treaptă I la liceu, m-a întrebat ce-mi doresc. Am urlat efectiv din toți plămânii: să mă duc SINGURĂ la cumpărături. Bine, tată, du-te!
Măi, și m-am dus. Primul magazin a fost cel cu incaltaminte. Erau în vitrina de ceva vreme. Albe, perforate, din piele întoarsă, ascutițe în vârf, cu un mic toculeț, erau visul meu și aveam și bani să le cumpăr. Emoționată, cu vocea tremurând o întreb pe vanzatoare: 35 aveți? Nu. 36? Nu. Insist, că nu-mi imaginam începutul de liceu fără ghetuțele mele. Nici 37???? Nu. Avem doar 39. Dati-mi 39, am urlat din nou de i-am reglat coafura femeii.
Am ajuns acasă, tata a zis ca nu sunt sănătoasă la cap, că o să arăt ca Charles Chaplin, dar până la anu’ nu mai vad altă pereche, iar bani pe mâna niciodată.
În prima zi de școală, până am ajuns în curtea scolii, vârful ghetuțele mele, se ridicase de la asfalt cu vreo 4 cm. Eram ceva d-afară.
Comentariu beton!97
De unde și expresia ” Gheorghe cu bocancii mari”, pardon … Elena … cu ghetuțe😋🤗
Păi și i-ai purtat așa? 😁😁😁
Chiar așa, pantofii mult visați, in cazul meu ,erau cu talpa de crep și șireturi. Aveau un toc de vreo 3 cm. eu înaltă și slabă, acum când mă văd în mintea de acum, arătăm că motanul incaltat, după o săptămână de stat cocoșată că eram cu cu cap peste prietenele mele , am renunțat și am revenit le tenesii chinezești, că „aveam pile ” la magazinul universal din oraș.
Doamne, ce amintiri! Și ai mei la fel făceau. Îmi luau niste încălțări de imi era rușine să merg cu ele la școală. Țin minte într-un an că mi-au luat o pereche de cizme negre, urâte cu spume. Cu talpă groasă si care lăsa exact, dar exact urmele de la roțile tractoarelor. Și pentru că eu nu veneam la oraș decât la scoala în rest stând la țară la bunica, eram mereu ținta glumelor colegilor care mă întrebau ce tarla urmează să ar. Și asa a fost ani de zile, mi-au luat ai mei cele mai urâte încălțări dar care ” erau trainice”. Asta pâna am terminat clasa a VIII-a. În vara aia am plecat la mare si am oprit la un magazin dintr-un orășel de pe drumul vechi către mare. Acolo la magazinul ăla am vazut cei mai frumosi pantofi roșii cu puțin alb pe margini, un toc micuț …o splendoare. Ză pantofii! Atât m-am rugat de ai mei să îmi cumpere pantofii ăia că până la urmă au cedat ( nervos).😃 Și am întrebat vânzătoarea dacă are pantofi din aia 36. NU. Mi-au dat lacrimile. A zis ca are 34 si 38. Am cerut 34, am băgat piciorul si am simtit că efectiv mi se rup degetele si că cineva îmi strangea piciorul in menghină dar am zis că mă strâng doar foarte puțin si că ii iau. Vânzătoarea m-a sfătuit să pun spirt în ei si apoi să-i încalț cu șosete groase în picioare că se vor lăsa. Nu stiu cum au trecut zilele la mare dar cand ne-am întors acasă a fost primul lucru pe care l-am făcut.
Și ca sa fiu sigură am făcut asta cateva zile la rând. Si s-au lasat pantofii…cu vreo 5 numere . Când m-a fazut mama cum merg cu pantofii flencănind prin casă i-a probat si ea si ii erau nițel cam mari. Si ea purta 37. Dar nu m-am lăsat. Am băgat in vârful pantofilor câteva şomoiage de vată ( care era mai rară decat carnea) 😃si asa m-am dus la școală. Numai că mergeam cam țeapănă pentru că nu puteam călca normal că imi scăpau pantofii din picioare. 😃 Și nu stiu ce animal era ala de pe care au jupuit pielea sa facă pantofii ăia că până seara pantofii mei se mai măriseră cu cel putin un număr. 😃 Cand am venit acasă râdea lumea pe stradă de mine că i-am luat pantofii mamei.😃 Am plâns in noaptea aia de ciudă si de supărare. Dar i-am mai purtat de cateva ori până au hotărât ai mei ca e cazul să imi ia alți pantofi . Trainici si urâți ca dracu’. Pe cei roşii nu i-am mai putut purta niciodată. Dar nu i-am uitat.😃
Comentariu beton!50
@Mihai, fix așa i-am purtat.
Frumoase amintiri, tocmai pentru că eram copii și nu există nimic în bula noastră care să ne umbrească bucuria…
Pentru mine, trei sunt încălțările care mi-au marcat copilăria și o parte din adolescență. Prima, o pereche de sandale decupate, care mi-au creat o repulsie teribilă de genul acesta de încălțăminte. Le-am avut prin clasa a doua, le purtăm cu „ștrampi” și cel mai tare le-am urat la serbarea de final de an (cea cu gladiolele mai lungi decât nesimțirea politicienilor). Pe scenă, la decernarea premiilor se vedeau numai sandale. Ale mele și ale fetelor.
A doua, o pereche de bocanci militari (de ski), din clasa „îți rupi picioarele când faci un pas”. Iarna era boierie cu ei, că erau din piele veritabilă, aduși de unchiu-meu care lucra în Armată. Cam toți bărbații din familie aveau așa ceva. Nu știu cum de i-a procurat pe ai mei, că nu cred că făceau ăștia bocanci pentru copii, dar nu mai contează. Faza nașpa era că eu mâncăm fotbal pe pâine și meciurile pe zăpadă erau cea mai mișto experiență. Aleargă dacă mai poți. Așa că, băgăm o pereche de teniși chinezești și vai de c*rul meu și al lor după fiecare partidă. Direct la sobă ajungeam. Mie îmi trecea repede, dar tenișii rămâneau mereu în poziții contorsionate.
A treia pereche – în vremurile post-revolta din ’89, perioada adolescenței, anii de liceu, modernism și capitalism. Mi-am luat o pereche de adidași de la un vecin care făcea Turcia. Numai că aveau adidașii ăștia o limbă atât de lungă, că îmi ajungea până la jumătatea tibiei. N-aveam treabă, fiindcă arătau bine (albi cu dungi albastre). Dacă îi legam la șireturi, se pliau foarte bine pe picior și mergeau brici la fotbal. Partea nașpa era că atunci se purtau șireturile desfăcute (modă de roackeri) și mai făceam și eu aroganțe din astea. Până în ziua când am ieșit la tablă la ora de fizică. Când m-am văzut profu’, și-a tras ochelarii în jos și mi-a zis: „Constantin, ai venit să boxezi cumva?”
Nu, nu am renunțat la ei, chiar dacă erau pantofi de boxer, ba chiar i-am păstrat mulți ani. La fel cum se întâmplă și cu amintirile, până în momentul în care se va bloca definitiv sertarul cu ele.
Comentariu beton!51
@Constantin
“ tocmai pentru că eram copii și nu există nimic în bula noastră care să ne umbrească bucuria” nimic mai adevarat si mai frumos, in ziua de azi nici nu stie bine sa zica mama si tata ca deja i se tranteste un smart in fata sa aiba cu ce se juca, iar in momentul cand deprinde ce se poate face cu el copilaria lui/ei se duce pe internet
Comentariu beton!20
@Keepcalm
Așa este! Noi avem ce depăna la bătrânețe, iar în ceea ce îi privește pe cei din generațiile actuale, tare îmi este teamă că nu vor avea povești cu „pe vremea copilăriei mele”…
Noi rupeam ulițele în vacanța de vară, ne strângeam într-o curte mare, unde locuiau mai mulți frați, care își făcuseră case dispuse ca într-un fagure de miere, cu ditamai curtea în mijloc (era terenul nostru de fotbal). De la „vulpea bearcă”, „pitiș”, „badoga” și până la „miuță”, „nemțească”, „la mălai” și alte variante care implicau o minge de fotbal, nimic nu scăpa bucuriei noastre. Jucăm fotbal cu tenișii rupți, prinși cu sârmă sau în picioarele goale. Iar seara, ne adunăm cu toții (băieți și fete) „la blană” pentru „Flori, fete, băieți, melodii sau cântăreți”.
Comentariu beton!24
Jucai fotbal in „pantofii aia noi”?!
My friend, esti un amator 😅
Era regula de aur: niciodata fotbal in pantofii aia buni.
Jucam si-n papauci, numai sa nu joc in pantofii aia noi.
Comentariu beton!28
Cunosc povestea. Și eu, și majoritatea colegilor eram în aceeași situație. Așa erau lucrurile în anii ’80 ai „Epocii de Aur”. Se cumpăra o pereche de pantofi pentru școală, care trebuia să te țină din septembrie până în iulie, cizme care se presupunea că trebuie să te țină minim o iarnă, precum și un set de uniformă școlară (cu două cămăși – dacă erai norocos să aibă părinții bani pentru două seturi era „wow!”). Se rupea ceva? Se cosea la croitorie, sau se repara la cizmar (sau acasă, dacă aveai mamă și tată pricepuți, cum a fost cazul la mine). Se udau? Se puneau la uscat (da, pantofii sub calorifer, cu ziar în vârf – pentru colegii ghinioniști, care stăteau la bloc, unde nu era căldură… nașpa! Degeaba îi puneau sub calorifer. Încercau cu cuptorul deschis). Nu se uscau? Ghinion. Mergeai cu ele ude a doua zi. Și degeaba ai fi vrut, că nu era de unde.
Bine, pentru mine nu era o tragedie că nu aveam ț-șpe rânduri de încălțăminte sau de haine, că nu le-am avut cu astea niciodată. Eu și acum îmi iau o pereche de încălțăminte, pe care o port până se rupe și abia apoi îmi iau alta. Și o pereche de blugi pe care o port-spăl-port până se rupe. Abia apoi îmi iau alta.
Comentariu beton!41
Cum naiba o pereche de blugi? Mai rau ca in comunism 🤣. Esti cosmarul societatii de consum.
Singurele perechi de încălțări pe care le țin minte cu plăcere sunt niște sandale crem, cu catarame, aduse de nu mai țin minte cine de prin ”afară” ceva, când aveam vreo 5-6 ani. De restul chiar nu-mi aduc aminte, însă noi nu aveam acest obicei, de a cumpăra încălțăminte sau haine pentru începutul școlii, ci când aveam nevoie.
Iar pe principiul ”protecție la frig”, am și acum traume cu: maieurile îndesate în ștrampi, căciula din blană de iepure cu urechi și cojocul gros luat de la comercianții care participau anual la bâlciul din septembrie. Îh.
Comentariu beton!30
Auci, traume și miștouri … căciula cu urechi din blană de iepure gri-argintiu cu căptușeală ROZ din clasa a-II-a … grrr … mi-ai stricat ziua 🤭
Comentariu beton!18
De ce miștouri, nu aveați toți? 😀
Miștouri (pe treaba asta) nu mi-am luat, dar jeeez, cât de oribilă, incomodă și mult prea călduroasă era!
Comentariu beton!16
Și acum mă gândesc cu groază ce gay era rozul ăla. Era ceva dos de plapumă 🤭. De cald, ținea cald și se asorta(la exterior) cu șosetele de lână și mănușile cu un singur deget ștrincănite de bunică-mea 😉
Comentariu beton!24
Citit articolul, citit comentariile…eu nu imi amintesc nicio pereche de incaltari de cand eram copil, nici macar din liceu… what’s wrong with me?
Irina R, de ce-ar fi ceva în neregulă cu tine că nu-ți amintești de încălțăminte? Poate alte lucruri au avut impact asupra ta în copilărie, au fost mai memorabile, te-au impresionat (pozitiv sau negativ). Locuri, natură, evenimente, oameni, cărți, sporturi, filme, etc.
Nu ești singura. Citind comentariile am săpat mult in memorie să imi amintesc chestii cu pantofi din copilărie. N-am amintiri de genul, probabil pentru că am fost dintre ăia mai puțini și norocoși care nu stăteau doar într-o singură pereche pe an. Dar scormonind in amintiri, mi s-au întors prospăt in minte unii din liceu, imediat după prima vizita a lui Michael Jackson apăruseră niște pantofi care imitau unii ai lui, model bărbătesc cu șiret, din piele, albi si cu botul și călcâiul negre. Dar finuți, pentru fete. Am iubit pantofii ăia. Cred că i-as purta si acum dacă i-as mai avea. Și au mai fost unii care seamănă mult cu ăștia Oxford de azi dar aveau pe bombeu o bucata de metal si talpă mai de bocanc. Ii adoram si pe ăia și țin minte ca îi puneam numai la jeanși evazați. Dar din copilărie nu imi amintesc nimic. Zero.
„what’s wrong with me?” – Nimic. Poate esti doar mai tanara.
Imi amintesc perfect doua perechi de pantofi de acelasi tip, doar culoarea diferita: maro oribil si negru sec, pantofi pe care i-am busit in bot din prima saptamana de purtat. Si imi amintesc si apreschiurile (nush’ cum se scrie corect…). Pantofii de lac au fost cei mai doriti de mine. Evident, nu am avut niciodata. Acum in niciun caz nu as alege. Oh, well…
Revenind: „Suntem batrani doar atunci cand ne amintim”.
Ooohhh…ce de amintiri mi-ai starnit! Eu n-am avut frati, asa ca incaltarile erau, intotdeauna, noi. Am iubit o pereche de pantofi, de lac, grena, cu bareta. Prima data cand i-am incaltat, de la usa pana la poarta au rezistat eroic. Cum poarta nu putea fi deschisa (de mine) decat cu piciorul, i-am tras un sut bine tintit si…a sarit tot lacul de pe bombeul drept.
Asa i-am purtat pana mi-au ramas mici.
Problema cea mai grava era iarna. Ma dadeam cu sania si puneam frana cu calcaiele. Dupa o sesiune de sanie, bocancii/cizmele radeau in hohote de jur imprejurul tocului. Dezlipite, descusute…name it!
Comentariu beton!20
Pe vremea aia toți părinții foloseau expresia „Ai grijă de ei, că…” așa că existau și atunci alde Bill Gates. Bine, la noi era Patrocle(N.C.) care i-a cipat pe toți. Eu aveam norocul că bunicul meu era cizmar(așa se zicea la cel care repara încălțăminte), mi-i repara și mie, le repara și altora. Scopul meu era să-i provoc la un fotbal,😉 iar dacă aveai norocul, mă refer doar la mine, să ai un teren de fotbal cu denivelări ca să fwți un bombeu direct în el și să se desfacă talpa până la călcâi, erai asigurat asigurat de o pereche de pantofi noi, că de, eram partener de afaceri, nu!😀
cea mai faina pereche de pantofi din copilarie: rosii, cu bareta si talpa alba. mi se pareau cei mai frumosi pantofi vazuti vreodata. nici nu conta ca erau mai mici, ca altii nu erau (si asa erau obtinuti pe sub mana, ca mai tot pe vremea aia): am mintit ca imi vin perfect, ca altfel ii ducea mama inapoi si venea cu cine stie ce oribilitati. am strans din dinti si i-am purtat cu drag, chiar daca imi faceau rani 🙂
Apăi, io chiar am fost chiabur, din ce citesc. 😎Aveam pantofii de școală, pe care ferească sfântu’ și toată suita lui să-i folosesc la orice altceva în afară de „mers civilizat ca oamenii” și tenișii care erau pentru fotbal & co. Așa că îmi căram tenișii cu mine la școală, în fiecare zi.
Mă mai jenau câte unii la tendonul lui Ahile, dar puneam o bucată de pânză și treaba era rezolvată.
Comentariu beton!15
Fiind mai tinerică nu am avut prea mari probleme cu încălțămintea/îmbrăcămintea. Îmi mai rupeam fustele sau pantalonii prin băncile ascuțite și umblam cu câte un articol preferat până era peticit tot. Când eram în clasa a 7-a mi s-au rupt într-un fel sau altul pantofii și m-am dus cu taică-meu să-mi ia alții și am nimerit cei mai urâți pantofi ever. Dacă se nimerea să îmi cumpere ai mei ceva care să fie comod și să îmi și placă le purtam până făceau găuri și intra apa în ele. Ce mă dispera cel mai tare era când insistau să îmi ia pantofi cu șireturi pe care eu nu îi suportam. După aia săraca bunică-mea. Îmi cosea tot felul de hăinuțe, unele îmi plăceau, unele nu, dar le purtam oricum. Dacă mi se rupea vreo încălțăminte în vacanță îmi dădea din cele vechi rămase de la maică-mea. Într-o primăvară mi s-a rupt un pantof și am umblat cu ghetuțele mamei din gimnaziu 😁 În clasa a 8-a am umblat cu niște cizme până a intrat apa în ele și la liceu nu am mai putut umbla așa, ca atare am primit niște cizme urâte care nici nu mai știu de unde le-a primit maică-mea și nu voia nimeni să le poarte.
Culmea e că acum ca adult maică-mea îmi găsește mult mai multe chestii care să îmi placă (de ex tricouri, bluze, articole ce nu trebuie neapărat probate) decât când eram copil (bine, sunt și muuuuult mai multe magazine și haine ca înainte)
Eu cred ca eram pe barosăneală , pentru că îmi amintesc cum se ducea maică-mea la cumparaturi la Romarta si venea cu cate 2-3 perechi de pantofi, mărimi diferite – sa avem si la anul. Numai ca nu stiu cum, dar cea mai mică pereche era cu cel putin un număr mai mare, iar cand cresteam sa ne vina bine, erau ferfeniță… asa ca treceam la următoarea pereche care, evident, ne era mare 😁 Cat despre încălțări memorabile, am bălit o vară întreagă la o pereche de sandale din piele maro cu…tineti-va bine….TOC! Avea tocul ala săracul vreo 5 cm, dar era toc! Șmecheria supremă! Până la urmă mi le-a luat mama la 14 ani, cand am intrat la liceu. Le-am iubit din tot sufletul, chiar dacă nu stiam sa merg pe tocuri, si le-am purtat până am crescut de imi depășeau degetele talpa sandalelor 😁 După care au dispărut în mod misterios, ca eu cred ca le-as fi păstrat până acum
@Vasilescule…bre, io sincer te bănuiesc de ceva vudu, prea le nimerești; de subiecte zic;
diferența e că la mine îi cumpăra tata; pantofii ăia „de o zi” i-am avut și eu; albi/crem, din piele, cu talpa puțin mai lată și cusătură pe margine; bombeul era din 2 bucăți, cusute, întărit cu ceva carton în dreptul degetului mare; erau mișto rău și ușori ca niște teniși chinezești; așa că nu i-am simțit în ora aia de fotbal de după ore; în schimb, după ce am terminat, a căzut cerul pe mine: bombeul dreptului avea niște julituri de mai mare frumusețea iar soluția găsită de mine: pastă de dinți…nu se observa nimic, credeam io; în schimb taică-miu a fost în stare să-mi numere de cîte ori șutasem…
treaba ta, mi-a zis, alții oricum nu mai vezi…
Păi cu două perechi de încălțări pe an, te poți considera norocos.
Alții au tras de o pereche și câte doi ani…
O pereche de Otter cu „arici” in 1983 erau „priceless”.
I-am purtat pana s-au gaurit talpile si ceva dupa aia cu branturi lipite cu prenadez.
Comentariu beton!17
Ai avut Otter cu arici??? Aș fi ucis pentru o pereche.
Ohh, domnu’ aurolacu’ … așa se explică adicția pentru prenandez / prelandez 😋
Cu stimă, … rog seriozitate 🤭
In ‘89 am fost in Bulgaria 8 zile, excursie super mișto. Când ne-am întors aveam in bagaje 6 perechi de încălțăminte. Doua de fiecare (copilul era in burtica). La mine, una dintre perechi erau pantofi Romika (cu scai). 4-5 ani am purtat la ei, fiind poate cei mai comozi pantofi pe care i-am avut.
HM are dreptate am ramas sclavul mirosului unic al incaltarilor din copilarie :
Adiddas(ii) cu trei dungi fabricati la Pionerul si Otter-ul cu arici.
Si jur ca da.Dupa 4 ore de fotbal in praf prenadezul comunist (adeziv folosit la incaltari in acea vreme) mirosea mult mai bine decat cel folosit la chinezariile de la HM …(ups sorry H&M) dupa o plimbare in parc.
@sorin aurolacul … nicku’ meu este HabaRnaM, dar la cererea câtorva dintre comentatorii de pe aici l-am abreviat în HM. N-am nici cea mai mică legătură sau afinitate vizavi de comerciantul H&M. Habarnam este numele unui personaj din literatura pentru copii scrisă de Nikolai Nosov.
Vezi… și mie tot din copilărie mi se trage 😉😋
Comentariu beton!18
Fotbal nu jucam, eu rupeam mai des haine decât încălțăminte. Cel mai trist era când îmi rupeam vreun articol preferat. Știam că hainele se cumpără pe sezoane, nu când nu eram eu atentă și cădeam sau mă agățam în uși rupte, garduri, lambriuri proaste, bănci. Pe vremea mea astea erau la ordinea zilei, era mare lucru să treci un an de școală neagățat în cel puțin un cui ieșit aiurea de pe undeva.
La fel aveam și eu cu surorile mele (suntem 3), câte o pereche de pantofi de școală/an și una de adidași. Pe afară purtam adidașii mai vechi, dacă ne mai veneau și știam că trebuie să avem grijă de ei.
Mulți ani mi-a intrat apă în ghete, toamna sau iarna. În Brașov iarna ținea cam 5-6 luni, deci era horror. Uram ghetele proaste din carton lăcuit sau ce mama zmeilor de materiale erau.
Acum am grijă să-mi iau încălțăminte de calitate, indiferent de sezon, pentru că mi se pare oribil să mă ud la picioare și dacă e cald afară, ca să nu mai spun ce groaznic e să ți se rupă sandalele în drum spre serbare și să nu ai altceva potrivit pentru o rochie, de exemplu și să iei fie ceva mai mare de la surori, fie mai urât, fie adidași. Pe atunci nu erai cool cu adidași la rochie, erai de la țară sau nu aveai.
Nu am foarte mulți pantofi & co (comparativ cu alte femei, scria cineva aici 250 – u lucky bitch!), dar aș încălța, totuși, clase întregi de copii cu banii pe care îi aloc acestei chestiuni.
De mic ați fost obișnuit cu opulența…
Am avut în clasele I-IV un singur sacou, primit de pomană de la un vecin, pe care îl luam doar la școală. Doamne ce mândru eram de sacoul meu :))… Am purtat vreo 2 ani o pereche de pantofi, altceva nu aveam, dreptul se rupsese în vârf dar nu mă deranja pentru că erau cu 1 număr mai mare și se făcuse gen schiuri. Mulțumesc pentru că ne țineți în priză, uneori mai uităm ce greu era.
Comentariu beton!22
Am patit-o cu o pereche de tenisi chinezesti, noi nouti :-).
Pentru cine nu stie, in Bucuresti, de la statuia Leul si pina la cinema Cotroceni e un frumos deal. Pina in 1989 traficul auto era interzis pe portiunea respectiva (deh… palatul Cotroceni), asa ca ne dadeam cu carturile. Alea ce aveau roti facute din rulmenti.
Faza ca jos la Cotroceni, trebuia sa opresti, altfel traversai Dambovita. Si dai si frineaza… dupa doua-trei coboriri, ghici cine avea tenesii rupti in talpa si bataia aferenta acasa!!
Wow, ce mi-a placut sa citesc despre si de fashionista. Mai ales ca lumea e mica, am impartit si facultatea in aceeasi perioada si autobuzul 300. 🙂
Cat despre pantofi, cea mai draga amintire este cand am ramas in vacanta la bunicii greci care se stabilisera in Braila si pentru ca mi s-au rupt sandalele cu care venisem, am mers cu bunicul la cumparaturi in centru. Si acolo, departe de ochii practici ai parintilor, care nu ar fi ales asa ceva, am primit o pereche de sandale roz dar un roz murdar asa cu niste perforatii ca o broderie sparta si cu un pic de toc (mic, de 1cm dar era ceva!). Cat am iubit sandalele alea, cu cata importanta ma duceam la joaca! Tare draguti erau bunicii mei. Cred ca mi-e dor si de copilarie.
Comentariu beton!31
În sfârșit cineva a remarcat … și comentat 😋 pă vicii și concursuri… așea ascunse pă indirect și pă persoană fizikă😉
Oare de ce nu apare și Vasilescu în poZnele alea ? Căra plasele🤭
Comentariu beton!17
Ce amintiri! Ajunserăm la „Pe vremea noastră” 🤦♂️👴
Nu-mi vine să cred că nimeni nu a salutat prezentarea pe blog a CMMFDL 😉. Din câte țin minte nu ai mai avut referințe directe. Poate pe FB da’ acolo nu ne împrietenirăm.
Haha, tocmai am facut-o eu! Salut prezentarea si prezenta si mi-a si placut. Am si citit cate ceva pe linkul cu pricina. 🙂
Captain Danish Obvious 😋 v-ați înscris la concurs!?
LE … cât contează 2-3 minute …vai.. vai…
Pai si tu nu stiai ca au garantie 30 de zile de la data cumpararii?
Ahahahahaaa. N-ai trăit deloc pe vremea ailaltă, nu?
Am avut 8 ani in ’89. Imi si imaginez ce reactie ar fi avut o vanzatoare de atunci sa mearga un copil inapoi cu o pereche de pantofi ca s-au rupt 😀 sa zici ca vrei sa faci o reclamatie macar daca nu ii schimba!
Lala, ai scris zile în loc de ani,😉 n-ai înțeles că aveau vată în bot ca să te țină până termini liceul, adică ți-i lua cu vreo 3-4 numere mai mari. Dacă luai la facultate primeai unii noi.
Doar pionierii fruntași gen Duban, Mircea Badea etc., cei care-i recitau poezii savantei, primeau și garanție😄
Păi dacă făceai reclamația ti se răspundea cu : „soarta ” 😂😂😂🤣🤣🤣
O sa radeti…dar se mai faceau si reclamatii…imi amintesc ca mi-au luat ai mei o pereche de sandalute de „domnisoara” undeva prin ’87-’88…frumoase rau, 2 barete cam de 4 cm impletite albe, cu talpa epa si toc mic de 2-3 cm…si nu le luasem bine ca am plecat cu ele la plimbare…si m-am intors cu tocul plat, pur si simplu se turtise…S-a dus mama cu sandalele inapoi la Romarta si a facut „reclamatie”, i-au dat adresa de la fabrica si le-a scris ea o scrisoare de o pagina si ceva (de mana, bineinteles), printre altele si despre bucuria fetitei ei ca are sandale noi si supararea ca s-au stricat in aceeasi zi in care le-a incaltat.
Asta era prin iulie cred…si uitasem de ele, cand prin octombrie, primim un pachet. Era o pereche noua de sandale. Le-am purtat din vara urmatoare pana mi-au ramas mici, si nici ca s-au stricat (si credeti-ma, nu conteaza din ce sunt, eu stric incaltarile ca si cum ar fi din hartie 😁…talent nativ)
Imi luase mama o pereche de pantofi de lac, negri, luciosi, cu baretuta pe glezna. De acasa pana la scoala si inapoi nu a exista balta in care sa nu sar. Cand m-a vazut mama, fleasca toata…. m-a batut pana am inteles ca pantofii de lac nu sunt de lac ca sa sari cu ei in orice lac.
Cand eram printr-a zecea, era moda Gregorio Rizo. Nu cred ca am vazut vreodata niste botosi mai urati, dar toate colegele mai rasarite aveau. Eu nu. Si tare imi doream… tin minte si acum reclama, niste gagici coborau pe o scara… fiecare cu alta culoare de botosi. N-am avut. Nici n-o sa am, ca acum n-as pune asa ceva in picioare nici macar platita! :))))
Comentariu beton!16
eu am avut o pereche d-ăia. un roz fanat. nu știu cum i-aș vedea acum, dar îmi amintesc că atunci mi-au plăcut la nebunie. una dintre puținii pantofi memorabili.
i-am adorat. i-am purtat până când aproape că mi-a ieșit vârful degetelor prin pielea lor.
Exact asa era și la noi cu o mica adăugare. Acum nu știu dacă eram noi mai „avuți” dar mai primeam o pereche de papuci înainte de Pasti. La fel nu aveam voie sa ii purtam înainte , ferească sfântu’.
Cateva amintiri am si eu, si sunt cam tot asa „mama, altii nu mai pupi curand” (familie modesta, trei frati)!
O pereche de bocanci primiti prin clasa a saptea, cred. Maro, cu talpa „de talpa” cum se spunea, erau ok. Dar nu pentru mers cu sania in Poiana Brasov si coborat pe Drumul Vechi. Cand am ajuns acasa bineinteles ca talpa bocancilor mei era praf! Nu vreti sa stiti ce mi-am luat-o. Mi-a dus mama bocancii la reparat (pingelit) si da-i `nainte.
O pereche de tenisi trebuia sa tina un an (eu i-am mai prins si pe aia chinezesti, dar am avut si de Dragasani).
Am facut armata in Timisoara, mai bine spus in Sandra, asa incat am avut ocazia sa imi cumpar dupa ce am terminat armata prin`84, pantofi sport „Puma” doua perechi, pe care am dat 2200 lei. Era un salariu pe o luna, asa ca atunci cand i-am spus mamei, era sa faca apoplexie (erau banii mei).
Toata viata mi-a placut schiul, asa ca am visat sa am schiurile mele. Am avut o pereche cumparate de nasa mea (schiuri de lemn, Turist), dar aveam ceva! Maica-mea a fost tot mereu contra „ca sa nu patesti ceva”. Am vandut acele schiuri cu speranta ca mai pun ai mei ceva bani, si imi cumpar altele mai bune. Canci!
Am plans si m-am jurat in fata mamei, ca atunci cand o sa ajung pe banii mei, o sa dau o gramada de bani pe echipament de schi. In 1986 cine avea schiuri „Elan” (second hand din Ungaria aduse), clapari, etc…eu, cu bani luati de la CAR pe care i-am inapoiat intr-un an! Din nou mama mi-a spus ca nu sunt intreg la minte, dar i-am amintit ce am jurat.
Mama le croseta surorilor totul pentru iarna, pulovere, manusi, pantaloni, caciuli…eh amintiri, dar pot spune ca am avut o copilarie fericita chiar daca am stiut ce sunt lipsurile, sau mai bine spus limitarile.
Comentariu beton!23
Cum n-am prins decât primii 2 ani de școală în comunism, nu pot zice că am avut probleme de alegere, fiindcă după ’89 apăruseră modele destule de orice și peste tot. Dar problema cu „o singură pereche” am avut-o până prin liceu. N-am reușit să înțeleg de ce, fiindcă ai mei nu erau chiar „desculți”, dar niciodată nu-mi cumpărau mai mult de o pereche. Eventual și niște teniși d-ăia chinezești pentru ora de sport. Atât. Îi purtam până se rupeau, miroseau îngrozitor și își pierdeau culoarea inițială, apoi îmi luau alții.
Acest obicei l-am păstrat până în zilele noastre, spre disperarea soției care mă bate mereu la cap să-mi cumpăr măcar 2 perechi ca să am de schimb, iar în rarele momente când vin acasă cu 2 perechi mă întreabă îngrijorată dacă nu cumva sunt bolnav. 🤣
O problemă am avut în copilărie și adolescență cu bocancii. Tata, ofițer fiind, primea rația de echipament (sau cum s-o fi numit) la începutul anului. Prin echipamentul ăsta se regăseau și niște bocanci/ghete de ofițer. Chestiile alea erau făcute (probabil intenționat) să te chinuie și să-ți blestemi zilele. Maro roșiatic, subțiri, înguști, talpă fără cine știe ce striații, de-ți înghețau picioarele în ei iarna și alunecai pe orice bucățică de gheață, cu șireturi d-alea elastice imposibile de-ți lua o juma’ de zi să le bagi prin găuri și să le legi, iar apoi se dezlegau singure la fiecare 10 minute. Îmi dădea mie o pereche fiindcă tata a avut întotdeauna piciorul destul de mic, astfel că, printr-a 6-a, deja aveam doar un număr jumate mai mic decât el. Inutil să mai zic că nu mi-au cumpărat vreodată alți bocanci din moment ce îi aveam p-ăia în fiecare an. Ba chiar comanda tata cu un număr sau două mai mari fiindcă știa că eu îi voi purta.
Drept și prin urmare, după ierni de chin cu nenorciții ăia de bocanci și, mai ales, după o excursie la munte prin clasa a 9-a sau a 10-a, când m-au chinuit ca dracu’ și nu a lipsit mult să-i arunc și să mă întorc acasă în ciorapi, am stabilit, de comun acord cu toți piticii și păsărelele din capul meu, că nu-mi mai trebuie bocanci cât oi trăi. Și nu am mai purtat. Am avut tot timpul câte o pereche, ceva pricopsit de firmă, dar îi puneam doar dacă zăpada depășea un anumit nivel, gen bara de la mașină. Altfel…doar adidași. Am bătut munții în adidași, trasee grele, de se închinau cabanierii sau salvamontiștii când mă vedeau, am mers ierni întregi doar în adidași prin oraș, maxim ce am putut purta au fost niște adidași d-ăia stil gheată. 🤣🤣
Deci, sechele din copilărie și adolescență pe parte de încălțăminte: îmi cumpăr o singură pereche de ceva (+pantofi de ocazie) și în nici un caz bocanci.
Comentariu beton!23
Când m-am mărit, am început să primesc și eu de la taică-meu niște bocanci, Otter ce-i drept, pe care-i primeau la combinat. Doar că erau bocanci de protecție, din ăia cu placă de metal în bombeu. Doamne, cât am urât bocancii ăia. Eu visam la o pereche de Insulated, dar trebuia să port nenorocirile alea hidoase.
Pfff, @Ionuț, mi-ai adus aminte de mizeriile alea de ghete, aveam și eu o pereche. Le uram din suflet, erau oribile și incomode ca naiba, aveam mereu picioarele reci.
Numai că eu, când „am scăpat” de acasă, am strâns bani și mi-am cumpărat cei mai mișto bocanci evăr (în opinia mea de atunci, desigur). D-ăia de rocker, cu talpa groasă, de cântăreau o tonă, am și făcut febră musculară la gambe din cauza lor, dar nu m-am lăsat deși arătam extrem de dubios cu ei. Imaginează-ți două scobitori înfipte în enormitățile alea. 😎
Următorii au fost niște bijuterii baby blue, din piele întoarsă, care m-au costat o avere și de care aveam grijă ca de ochii din cap.
@didino, și la tine tot militar?
@Vasilescule, da. Și mama tot cadru didactic, la fel ca la @Ionuț. Nu vezi ce normală la cap sunt și eu? Bine, mă rog, eu simulez mai bine decât el de cele mai multe ori. 🤣🤣🤣
@Ionut rezonez la partea cu adidaşii iarna. In ’89 mi-a trimis tatăl meu din Siria adidaşi sud coreeni LeCAF (Le Citius Altius Fortius). 3 ani vară, iarnă numai pe ăia i-am purtat.
in ultimul an de liceu, cam dupa anul nou, s-au caznit ai mei sa-mi gaseasca o profesoara din Bucuresti de la care sa iau niste meditatii ptr facultate.
profesoara statea undeva in spatele Lic Caragiale, pe o straduta cocheta de vile cu mai multe apartamente.
avea un catel mic si istet, Ricki, ma simtea de cum intram in cladire si ma latra atat cat urcam scarile pana la etaj, unde-si avea apartamentul. si asta de la a doua vizita, recunostea pe oricine venea la profesoara, avea un simt olfactiv exagerat.
la Bucuresti aveam o gazda careia ii aduceam fel de fel de alimente din provincie in contul cazarii la ea.
era un martie nehotarat, cand o zapada usoara s-a transformat intr-o ploaie serioasa, dar deh! asa s-a nimerit ziua aia, iar eu aveam si niste cumparaturi de facut.
umblasem toata ziua prin zloata, incaltata intr-o pereche de ghetute albe din piele intoarsa – era moda-modei cu incaltamintea alba!
eram uda-fleasca la picioare, iar eu trebuia sa ma duc dupa-amiaza la profesoara si alea erau singurele incaltari. de uscat in doua ore nici nu se punea problema!
gazda amabila voia sa ma-ncalte cu niste cizme de-ale fica-sii, 39, care mai erau si demodate, mai ales!!! as fi aratat ca Elena, ca si eu tot 35 port.
asa ca am hotarat, cu orice risc de cistita, sa ma duc cu ghetele mele cochete si fleasca.
gazda m-a intrebat daca ma descalt la profesoara – nu, era exclus!
atunci ia baga tu picioarele mai intai in niste pungi de plastic, sa nu te uzi si mai tare!
si una-doua, ia niste pungi de plastic refolosite, le sterge cat poate ea de bine, le pun in picioare, trag ghetele, succes!
ajung la profesoara, recunoscatoare in gandul meu ptr intentiile bune ale gazdei, Ricki isi incepe repertoriul cand eu eram inca pe scari, intru in casa femeii… cainele nu mai tacea, doar pe mine, sa ma manance!
era un pechinez cat o sarma, nicio sansa!
ma pofteste profesoara in camera de meditatii, cainele nu avea acces. dar pe partea cealalta de usa, s-o rupa si nimic mai mult.
si-a cerut scuze profesoara si baga cainele cu noi, la meditatii, poate se linisteste.
se baga asta sub masa si de-acolo ma latra cu bale, va zic drept.
nu stiu ce-o fi avand, n-a facut niciodata asa ceva, se tot scuza profa.
in sfarsit, cum-necum trece ora, Ricki era ragusit, dar tot nu se lasa, plec in schelalaielile lui.
ajung acasa, ma-nteaba gazda cum a fost ora.
bine, ce sa zic? dar nu stiu ce-a avut catelul, m-a latrat continuu, a stat numai pe mine, parca voia sa ma manance, niciodata nu a mai fost asa.
aaa, zice, sa stii c-a fost de la pungile alea… sunt pungile de la tine, alea in care ai adus carnatii si carnea afumata!
Comentariu beton!54
Pre ’89: într-un an am avut O (firesc) pereche de pantofi care mi-au săpat gropi în oul gleznelor. Dar nu am primit alții.
Primăvara ’90 sau ’91: cu oarece cunoștințe și bani destui mi-a făcut maică-mea cadou o pereche de pantofi Puma. O minunăție.
Au ținut, evident, doar până la primul meci de forbal (mai puțin de 24h). Degetul mare al piciorului drept a perforat „pielea”.
La fel ca tine, l-am tămăduit cu ac și ață. Dar abia mai târziu mi-am dat seama că aș fi putut face un model identic și pe celălalt pantof.
Eu nu am prins acele vremuri glorioase, ci anii ’90, când era ceva mai multă varietate, dar posibilitățile materiale nu erau neapărat cele mai fericite. Țin minte o pereche de pantofi de lac, bleumarin, un pic sidefați (discret, nu să cadă în kitsch), de care am tras inclusiv când îmi rămăseseră mici și mă dureau picioarele, atât de mult mi-au plăcut. Dar erau destul de scumpi și am dus o grămadă de muncă de convingere cu mama să îmi ia prima pereche. Nu am avut șanse la a doua. 🙁 Am avut grijă de ei ca de ochii din cap, aveam grijă să nu mă joc cu ei pe afară, deși tot așa, nu mergeam direct acasă, mai rămâneam să batem mingea. Nici până azi nu am mai avut o pereche de pantofi la care să țin așa mult. Ce amintiri ai trezit, Mihai! 😁
P.S. Eu o urmăream pe și fashionista de ceva vreme, și am identificat-o după o poză din copilărie care a apărut întâi la tine pe facebook, apoi într-un articol de-al ei. Nu știu dacă a fost intenționat sau nu 🙂
Sandalele mele bleu ciel sidefat😁 cu doua numere mai mari. Mi le-a cumpărat mama într-o toamnă la începutul clasei a V-a.Trebuia să le port vara următoare și le-am admirat luni de zile așteptând să vină măcar primăvara. Și in prima zi mai călduță pe la inceputul primăverii le-am încălțat si am plecat la școală. Învațam după amiaza. Seara cand am ieșit de la ore ninsese cam de-un lat de palmă. 😃😃 Si era pe jos o cirmoacă din zăpadă din aia aproape topită de am crezut ca mi se topesc și sandalele până acasă. Nu erau de piele așa ca nu stiu cum de nu s-au rupt. Am ajuns acasa udă la picioare si înghețată, mama se vaita ca o sa ma îmbolnăvesc dar grija mea cea mare erau sandalele pe care le-am sters cu grijă. 😃 Le-am purtat mult timp, îmi ieșeau degetele din ele dar eu nu ma înduram să le arunc.
Cred că din cauză că ai mei îmi cumpărau cea mai urâtă încălțăminte si aia doar când începea școala, acum pentru că pot, am umplut balconul cu multe zeci de perechi de încălțări. 😃😃😃
Da, știu ce spui. Aveam o pereche de sandale, una de pantofi, una de cizme și o pereche de bascheți pentru sport și joacă – atât.
Și toate urâte, că nu știu cum naiba, singurele culori văzute în magazine erau maro și negru. Alea mai colorate (dacă existau) se dădeau pe pile.
Prin anul 2 de liceu ne-a scăpat Ceaușescu într-o excursie în RDG. Aproape că am orbit când am văzut multitudinea de culori la încălțăminte. Mi-am luat atunci o pereche de sandale aurii, așa, să strălucească, cu tocuri de 12 cm. Nici până azi n-am înțeles cum am reușit să merg cu ele. Că le-am purtat și la banchet, după 2 ani 🙂
Comentariu beton!16
Nu mai reţin cum arăta încălţămintea mea din copilărie. Dar eu sunt total pe lângă modă şi foarte indiferentă la tot ce ţine de ea.
Reţin însă că şi noi mergeam la cumpărături pentru noul an şcolar. Şi tot aşa, aveam câte o pereche de pantofi sau cizme. Nici la haine nu aveam cine ştie ce varietate. La fel, mama hotăra ce purtam, după criterii: preţ, material, rezistenţă. Hidoşenia nu intra în calcul. Îmi amintesc şi eu cu fiori reci de căciula rusească din păr negru de iepure, de care pomenea Anduţa. Dar eu o îndesam în ghiozdan de cum ieşeam pe uşă. Nu puteam să stau cu iepurele ăla mort în cap şi arătam şi dubios.
Mai ţin minte că am avut numai haine naşpa de iarnă. Abia în liceu mi-am ales eu paltonul. Dar era cam subţire şi am dârdâit bine în iernile în care l-am purtat..
Nici acum nu am multe haine. Iar încălţăminte am doar câte o pereche din fiecare. Şi nu e vorba de bani. Ci de alegere. Mă zăpăceşte să am prea multe costumaţii sau perechi de pantofi. Şi mă indispune să trebuiască să mă hotărăsc cu ce să mă încalţ. Aşa nu mai am bătăi de cap.
Copiilor le cumpăr însă după dorinţa lor. Cea mare e mai cochetă. Cea mică e cam ca mine.
În concluzie: important e să te simţi bine în ce îmbraci şi porţi. Aşa că ţin cont de felul fiecăreia.
Comentariu beton!20
Off…ce m-ati facut sa plang, atatea amintiri…Eu am avut o copilarie frumoasa, ai mei m-au tinut departe de problemele zilnice, care nu erau deloc putine. Am avut norocul sa fiu “singura la parinti”, altfel nu stiu zau cum s-ar fi descurcat. Despre incaltari nu-mi amintesc mare lucru, dar am avut o experienta foarte traumatizanta in clasa a 4-a. Brr…mi se increteste pielea si acum…Venise iarna, imi trebuiau ghete/cizme, dar nu se gasea nici un fel de incaltare de iarna exact in perioada aia. Cele de anul trecut erau de mult raposate. Asa ca, in disperare de cauza, imi cumpara mama, in ciuda urletelor mele, o pereche de “porcarii” oribile, dintr-un fel de material textil negru, cu talpa de guma, si cu doua numere prea mari, cu care umblau incaltate femeile de la tara. Locuiam peste drum de scoala, deci eram prima care intram in clasa, incrucisam picioarele sub banca si nu ma ridicam pana la sfarsitul orelor, cand plecam ultima. Ceea ce era oarecum ciudat, pentru ca de felul meu eram caprita care nu sedea locului mai mult de 5 minute. Nu stiu cat a durat peroada asta horror, dar in momentul in care mama mi-a gasit, in sfarsit, niste cizmulite din material sintetic, maro cu portocaliu, imblanite (n-am sa le uit niciodata), eram in stare sa si dorm cu ele, de dragi ce-mi erau! Cu imbracamintea am fost privilegiata: mama mi-a cusut tot, inclusiv uniformele (mai putin cea din scoala primara), pentru ca eu cresteam “ca din apa” (in clasa a 4-a ajunsesem deja la inaltimea actuala, si trebuia sa stau in banca in fundul clasei, impreuna cu alt “cocostarc”). Dar in felul asta am avut intotdeauna ceva nou si unic, cu care sa ma falesc pe afara, si care sa ramana agatat prin copaci si garduri :-
Paslari! Am avut cam toti copiii din gradinita!
În familia mea li se spunea „șoșoni”, iar ăia de-i purtam în interiorul grădiniței erau diminutivați, cum altfel? Adică șoșonei.
șoșoni!
Dada, aveam cu 3 -4 marimi mai mari si ii purtam PESTE incaltamintea obisnuita, sa nu ia apa… Uneori nici pe astia nu ii gaseam.
Hey, eu am avut mobuți. Galben auriu. Toate celelalte amintiri hidoase s-au șters când i-am încălțat prima oară. M-am rugat să nu vină primăvara ever.
Ăăă… ai avut CE?
@Mihai,
Mobuții sunt strămoșii UGG-urilor de azi. Niște cizme cu talpă groasă de cauciuc, îmblănite și confecționate din fâș gros și lucios. Erau belea :)))
Un fel de UGG-uri, da’ de fâș și cauciuc … foarte mirositoare 🤭
@HM,
Pe primul loc la miros, erau căciulile de mohair, umede, îndesate în bancă sau ghiozdan. Nimic nu întrece putoarea aia.
@Mihai, le spuneam mobuti, de la “Moon -but”, pentru ca arătau ca și bocanci purtați de cosmonauți pe luna!🤔
@Mona , și eu am avut o pereche maro, cu vreo 2 numere mai mari (n-am găsit numărul meu, și muream dacă nu-mi luam). Vreo 4 ierni am purtat la ei. 😉😂
Si eu am avut mobuți! Albaștri.
Ii luaseră ai mei din Brașov. Când am ajuns in Acvariu cu ei, era nebunie, cel putin la școală în primele zile toți au râs.
Imi aduc aminte cu drag de ei ca nu imi mai inghețau picioarele la saniuș.
Cred ca toti am avut așa cu pantofi din gama ‘ alții nu mai vezi” doar ca eu eam băiețoaică și jucam fotbal, drept pentru care primeam alti pantofi. Bine, când erau prea ” beliti” in varf de nu se mai putea merge cu ei.
Cosmarul copilariei mele au fost insa blugii.
Blugi negri sau raiati tot negri pe care ii ducea mama la vopsit in anul urmator.
Cum dracu’ ii lua mai lungi si le facea alt tiv…nu stiu… dar cand ploua eram bleumarin pe picioare ca se decolora vopseaua direct pe piele.
Comentariu beton!17
Ce burgheză ai fost!
Și mie îmi plăceau. Avea o vecină. Fuseseră aduși de prin Germania, o invidiam cu sinceritate.
Dar am avut, în schimb, BIT-uri. 😍
Io ,am avut noroc! Oras mic,mama lucra in comert (colegele de bransa se cam ajutau intre ele). imi amintesc perfect de prima pereche de Dragasani (dreptu-i ca erau cu un nr mai mare !). Ce imi amintesc iar e ca , chiar inainte de revolutie sau imediat dupa revolutie ,mi.au cumparat o pereche de adidasi Pionier (sper sa nu gresesc marca),care s.ar fi putut bate de la egal la egal cu marcile consacrate descoperite mai tarziu : Nike ,Adidas! Tin mine ca, la cativa ani dupa revolutie am si vazut un reportaj tv din fabrica unde sa faceau (calitate maxima si un design extraordinar).
Doamne, ce amintire dureroasa mi-a starnit povestea asta. Sunt nascuta in 89 deci nu am prins perioada comunista, insa pentru ai mei, perioada tranzitiei a fost grea, mai ales ca am 2 frati mai mici. Cand eram eu prin clasa a VI-a mi-au cumparat ai mei perechea de ghete pentru iarna respectiva. Cum noi eram 3 copii in scoala, efortul financiar era destul de important, asa ca stiam de faimosul: „Ai grija de ele, ca altele nu mai vezi iarna asta”. Culmea e ca eu am fost atenta, numai ca la prima zapada si zloata, talpa ghetelor s-a dezlipit de la umezeala,. Mi-a fost frica sa le zic alor mei, ca stiam ca ma vor certa si ca ii voi necaji din cauza asta, asa ca am continuat sa merg cu ei dezlipiti, si sa ma ud la picioare zi de zi, timp de vreo saptamana pana cand a vazut mama cat de tare s-au dezlipit. Si m-a certat ca nu i-am zis… mi-au cumparat alte ghete, dar mahnirea lor si frustrarea mea ca trebuie sa ne chinuim asa, ca eram saraci si sa cumperi 2 perechi de ghete insemna un mare efort dor si in ziua de astazi.
Comentariu beton!15
Nu țin minte să fi stricat vreo pereche de încălțăminte înainte de vreme și nici să fi purtat hidoșenii. Cei mai dragi pantofi din copilărie i-am primit pe la 11 ani, am și acum în fața ochilor imaginea mamei cum îi scoate din lada de studio: erau roșii, din piele și cu un toc de 1 cm, stil balerini. I-am purtat și după ce au început să mă strângă.
În schimb am sechele cu hainele. Suntem trei surori, eu la un an după cea mare, cea mică la 8 ani după mine. Eram singura care nu primea haine noi pentru că îmi rămâneau de la prima născută. Am purtat aceeași pereche de blugi negri tot liceul (fără să li se împrospăteze culoarea, @Miki). În generală, afară la joacă aveam pantaloni tricotați grena care îmi picau mereu de ajunseseră copiii să imite gestul meu de a-i ridica întruna. Raiați nu am avut în copilărie, deși îmi doream, așa că de când sunt mare îmi cumpăr mereu, de la secțiunea „copii de 12 ani”.
Încălțăminte acum nu am decât o pereche din fiecare: sandale, pantofi (roșii, stil balerini), teniși și ghete. La fel și soțul, minus sandalele, bineînțeles. 😁 Copiii au mai multe perechi decât noi, fii-mea e și genul cochet, o moștenește pe maică-mea. 🙂
Prin clasa a VI-a, m-am căpătuit cu o pereche de cizme urâte că dracu,negre,cu piele și fâș pe gambă,cu un toc de vreo 2-3 cm,le spuneam șenile,dar era singura pereche de încălțări de iarnă pe care o aveam din lipsa de altceva in magazine,deja începuse criza de la mijlocul anilor ’80… Și mă scoate profa de romana la tablă și pe când mă asculta,se oprește deodată din a-mi pune întrebări și mă întrebă de unde am luat cizmele… că sunt tare frumoase și bune la zapada de afară, că erau niște zăpezi prin ’84-’85-’86.
Deodată,nu mi s-au mai părut cele mai urâte cizme din univers și unde mai pui că nici nu umblam udă la picioare.
Cu o pereche de pantofi de sport de marcă aduși de la sârbi, că înainte de ’89 în orașele de graniță funcționa micul trafic, m-am luptat până îmi curgea sânge din călcâie și tot nu-i dădeam jos mai mult de o zi, când efectiv nu mai puteam merge de răni…erau numărul meu,dar probabil nu se potrivea calapodul.
Iar o pereche de balerini, făcuți la Constanța și refuzați la export-dar pentru mine, perfecți-bej, perforați, decupați in fața, au fost visul meu din adolescență… După vreo 2 veri de purtat incontinuu, când nu mai arătau bine i-am vopsit cu Sigmaron.Negru.Că doar de ăla se găsea.Eu singură,pe ziar cu pensula de la școala.Și îi vopseam așa periodic,cam la vreo lună, că și vopseaua aia era proastă.. Până nu i-a mai suportat maică-mea și i-a aruncat , că zicea că au vopsea pe ei cât într-un magazin de chimicale.
Iar de cizmulițele de piele întoarsă, bleumarin,cu franjuri, luate tocmai de la Craiova, să vă spun ce grijă aveam?!Cum le mai periam in fiecare seară și le scuturam de praf, că doar nu aveam 5 spray-uri ca acum pentru”îngrijire piele întoarsă”?!Iar dacă ploua, băgam niște pungi de celofan să nu mă ud până la liceu, că aveam vreo 20-25 de minute de mers,dar căutam un anume fel de pungi,care să nu foșnească prea mult la mers, să nu mă dau de gol.😁
Trei perechi de incaltari mi-au ramas in cap din copilarie/adolesenta. UNU – o pereche de bocanci de armata – eu le ziceam de „vanatori de munte” ca asa imi explicase cineva originea lor, ca erau absolut ciudati ca si bocanci – visinii cu talpa neagra de min 3 cm grosime cu ceva „crampoane” anti-alunecare presupun si botul perfect patrat cu intaritura metalica, plus sant sapat in toc ca sa se prinda legaturile de schiuri (un fel de arc/cablu elastic din otel, asa erau pe vremea aia legaturile de schi); bocanci care cantareau ceva peste 1 kg/buc. Erau numar „mic” pentru genul ala de incaltari si probabil ca din cauza asta i-am gasit intr-un dulap nou-nouti. Asa ca i-am purtat de pe la mijlocul anilor ’80 (cand imi erau cu vreo 2-3 numere prea mari) pana spre sfarsit de ’90. Cu ciorapi de lana (facuti de bunica) si nu am avut NICIODATA problema cu apa/frig la picioare. In afara de zgarieturi de folosire, erau construiti ca niste tancuri, nu aveau absolut niciun defect „structural” cand i-am aruncat dupa >10 ani de purtare pentru ca ma saturasem de ei. DOI – pantofi sport Adidas Samba – tata jucase handbal si ala era standardul pe la mijlocul anilor ’80 dar nu se gasea asa ceva decat pentru cluburi sportive/lot national; nu stiu cum a reusit tata, prin nu stiu ce relatie, sa cumpere doua perechi identice (36 si 42, pentru el si mama); erau bleu-marin cu talpa maro-inchis, piele intoarsa cu cele trei dungi rosii si cu emblema cu nufarul cu trei petale (logo-ul Adidas din anii aia) embosat pe limba si in dreptul tendonului lui Achile, vis ce sa mai vorbim; eu i-am facut praf si pulbere pe ai mamei cand am trecut prin nr 36 si pe ai tatei cand am trecut prin nr 42. TREI (dupa ’90) – in ’92/3, printr-o „minune” de ordin financiar, ai mei au reusit si ne-au dus in concediu in Grecia (cu cortul si cu Dacia 1310, ca o cazare la hotel in Gr in anii aia nici in vis nu ne permiteam); in Atena am vazut si am intrat in primul magazin oficial NIKE pe care l-am vazut in viata mea. Magazin care, ca ordin de marime, era cam cat este Megaimage de la pod Pipera de astazi. Doar haine si incaltaminte NIKE (ultimul racnet) pe niste sute de mp., eram convins ca visez si asa ceva nu poate sa existe. Ideea este ca de acolo mi-au luat ai mei PRIMA pereche de Nike Air-Max/Editie speciala Charles Barkley. O auzisem deja si eu, inca de prea multe ori, pe aia cu „…ai grija de incaltari ca altele nu mai primesti…” dar la perechea asta nu a (mai) fost nevoie sa imi zica ai mei ceva. Nu mai zic ca imi era frica sa nu imi confiste baschetii la vama la intoarcere si nici nu am avut curaj sa ma incalt cu ei pe drumul de intoarecere in tara ca sa nu-i stric cumva. Plus ca, in primele doua luni de zile dupa achizitie, verificam de 2-3 ori pe zi daca sunt la locul lor in casa si imi era „frica” sa ies cu ei pe strada ca sa nu pateasca baschetii ceva :)).
Ma rog, ca si alti ante-comentatori, si eu sunt nascut „mai devreme”. Alte vremuri si alte nevoi/bucurii ceva mai simple.
Comentariu beton!19
Hehe … încă am bocanci de vânători de munte prin pod pe la țară, foaie de cort, o raniță și am chiar și o gamelă 😉
Ps. De unde până unde nick-ul dvs!?
@HM – numele a ramas de la o bere si o gluma cu un foarte bun prieten. Madagascar – King Julien – Foosa/Fosa/Fossa. Asa ca, dupa ce mi-am „botezat” prima motocicleta FOOSA si dupa ce am scapat cu aceeasi motoreta din doua accidente, pentru mine mi-am asumat denumirea latina a „pisicii”.
uaiiii, ce l-am mai urît pe un coleg de gimnaziu pentru bocancii ăia din box, vișinii…cred că i-aș fi dat un rinichi dacă ar fi fost mărimea mea
Am avut si eu bocanci de vanatori de munte in liceu, in anii 90. Fata fiind, am avut parte de multe priviri piezise si comentarii, dar erau minunati iarna.
Te inteleg cu bocancii si eu am purtat cred ca 5-6 ani o pereche . Pt mine era incaltamintea ideala .
Pe vremea mea (nu chiar pe vremea lui Tutankamon) se purtau pantofi cu șpiț și pantaloni evazați care crăpau pe buci de strâmți ce erau. Într-o duminică (că sâmbăta și restul săptămânii eram la școală) primesc o invitație să jucăm o partidă de fotbal în curtea școlii, pe un teren de fotbal de zgură. Căzătură cu urmări „groaznice”: pantaloni rupți în genunchi și un pantof fără talpă. Nu detaliez ce mi-a făcut mama. 😍😍😍
Multumesc mult pentru munca ta si timpul alocat noua, ziua incepe altfel cu articolele tale. Fiind de varsta apropiata ma regasesc in multe din ele.
P.S. credeam ca prietena ta este Dana Budeanu , tot cu moda si doua fete gemene!
– sper ca nu am deranjat cu comentariul meu
Comentariu beton!15
Am râs cu lacrimi la ideea că Dănuța ar putea fi iubita mea (că „prietenii” sunt altceva, în capul meu). Nu știu cum e Dana Budeanu în viața mea de zi cu zi, dar îmi imaginez că nu are dublă personalitate, deci nu poate să fie mult diferită de ce văd în online. Well, cam cum îți imaginai tu că eu aș putea sta cu așa ceva?
Ai putea sta … afiș / icoană 🤭 … știu, am o imaginație bolnavă 😈🤣
În documentarea pe DB, am ascultat un video în care zicea că bărbații adevărați, pentru ea, sunt cei din reclamele de la Marlboro. Deci ai putea sta…pe-un cal și cu pălărie de cowboy pe cap. E bine că deja fumezi. 😀
să se consemneze, vă rog: cînd o fi DB cmmfdl (în accepțiunea oricărui bărbat nelobotomizat), io mă trec de la musulmani la ghei…
hope not
În clasa a VIII-a (1982) mi-a cumpărat mama ciocați/ciocate. Cizme trei sferturi din piele cu toc italian. Ca să mă țină mult i-a dus de noi la reparații încălțăminte şi le-a pus placheuri/plachiuri…habar nu am cum e corect,nişte semilune metalice cusute la călcâi.Eram mare,nu gasea la copii numărul meu,a fost obligată să-mi cumpere de la adulți.
Imaginați-va că eram cel mai înalt din clasă şi mergeam pe mozaicul de pe coridoarele şcolii. Nici o diferență,după sunete,față de un cal potcovit.
Comentariu beton!27
Forget about the shoes!
Toata lumea stia cine este Fashionista din viata lui Mihai si eu nu…?!
Wow, Mihai, wow! Congrats 😉
Ia uite, dom’le, văd că pe ea n-o felicită nimeni, deși io ar trebui să fiu adevărata partidă aici. 🤔
Pe tine pe blogul tau, pe Fashionista pe blogul ei 😛
@Vasilescu, mai rămîne să zici că ea te-a combinat…
Ai vreun dubiu ? 😋 Nu știi că al nost blogăr e sensibil și suav ca o panseluță 🤭 … circulă zvonul că a fost cucerit cu greu, mai ceva ca o cetate 😉
Copil fiind, de obicei cu maică-mea mergeam să-mi cumpere încălţăminte dar prin clasa aIXa taică-miu a decis că de acuma îs bărbat şi trebe el să-mi cumpere. Din cele câteva modele care erau, a decis : Uite, de ăştia, îs trainici au talpă de talpă şi pele împletită. Io m-am făcut galben, albastru şi apoi roşu de furie am bătut din picior că nu vreau aşa ceva şi 10 minute mai târziu eram proaspăt posesor de pantofi pentru bărbaţi adevăraţi. Doamne ce-am mai urât pantofii ăia dar parcă am scăpat relativ repede de ei că s-au făcut tălpilea alea ca nişte bărci după primele ploi.
Probabil de pe atunci am rămas cu ceva sechele şi nu am putut suporta decât pantofii sport. Am avut prin anii 90 nişte otteri mişto, talpă moale, pele de puţă dă papagal, all season. Nu ştiu din ce naiba au fost făcuţi că i-am purtat vreo 5-6 ani zi de zi, iarna, primăvara, toamna şi în zilele de vară ploioase şi cred că dacă nu pierdeam unu’ care s-a făcut scrum pe o rezistenţă electrică la muncă după ce i-am pus la uscat crecă-i aveam şi acuma.
A, pe la noi pe aicişa ghetele de iarnă din trecut trebuiau să fie cu talpa lină ca să alunece bine pe gheaţă pentru că erai cel mai fraier dacă nu aveai viteză pe derdeluşuri. Mbine, după ce am mai crescut şi am făcut ceva bani din pluguşoare mi-am luat patine de alea de bogaţi cu gheată înaltă. Albe, că doar de alea am mai găsit şi cu două nr. mai mari de râdeau curcile de mine pe stradă că am patine de fete.
Comentariu beton!14
Habar nu ai cât aș vrea să te văd cu patine ALBE.
Io nu … doar când citesc PATINE … mă doare noada 🤣🤭
Care ați avut mini-schiuri ?
hăhăă, le-am dat după ruşine cu cremă de ghete neagră şi după aia cu sigmaron negru.
@MV, cu patine albe şi ceva imprimeuri roz, ă ?
@HM, ştii care e jmecheria cu patinele la patinoar ca atunci când cazi să nu te doară noada ? Trebuie să ştii să cazi pe iubi pe care o ţii de mână.
La 7 ani … prima mea dragoste m-a pus să îi car ghiozdanul 😋 plus că la noi la țară n-aveam patinnoar 😉
băi HM, minischiuri aveau toți păcălicii la bunicii mei în sat (hand made) …
da’ mie să-mi zică ăla de-a avut curajul lui Costel; costel a văzut la tv nu’ș ce slalom uriaș, prin ’86, așa că a decis că asta ar fi o carieră sportivă demnă de urmat; cum tată-su la trimis în ..zda mă-sii cînd ăsta i-a solicitat schiuri, costel a luat problema în propriile mîini; și cum într-un sat din vaslui nu-s multe opțiuni de lemne într-o gospodărie, rezolvarea problemei lui costel s-a întruchipat în cada de struguri, de 1000kg, al lui bunică-su; pentru cine nu știe, cada este un soi de butoi (din stejar), cu gura mult mai largă, prin urmare cu doagele foarte puțin curbate; așa că, numitul costel și-a fabricat niște schiuri clasa prima lux, de cca 6-8cm lățime, schiuri care au avut un așa mare succes încît nu numai că doagele din cada moșului s-au epuizat ca la blecfraidei dar s-au mai găsit alți 3 intreprinzători care, urmînd modelul de business, au distrus alte 3 butoaie…
inutil să mai povestesc jihadul care s-a dezlănțuit asupra lui costel și a celorlalți 3, pentru crima de lezmajestate (jud. vaslui, remember); trebuie doar să precizez faptul că al meu costel și-a luat-o de 4 ori: prima dată pentru cadă iar celelalte ori de cite ori venea săteanul să se plîngă la ta-su: „costel al tău l-a învățat…”
Comentariu beton!15
1. Imi pare bine sa aflu ca cmmfdl aka fashionista este MC, o mai citeam/citesc si pe ea, deci nu mi-e necunoscuta pe internet, mi se pare tare faina, nu ca ai avea nevoie de „incuviintarea” noastra ori ceva 😀 :)))) dar ma bucur sincer ca e o tipa care imi place, nah, suntem si noi oameni, cu gandurile si parerile noastre.
2. In ceea ce priveste pantofii, si eu am destule povesti, insa voi spune altceva: din mai multe motive, nu am avut niciodata prea multi, chiar daca sunt femeie. Acum la maturitate imi iau cateva perechi doar, ca nu stiu cum se face ca tot in doua perechi umblu cel mai mult, in alea cele mai misto in care ma simt cel mai bine. Si stiu asta de ani de zile, asa ca nu dau banii pe multi pantofi ca sa stea sa zaca.
3. Cu vreo 12 ani in urma mi -am facut praf o glezna, sase operatii, multe tije si suruburi, 4 ani am mers cu o carja dupa mine.
De atunci eu port numai pantofi sport, adidasi, nu mai suport sa ma doara picioarele de la pantofi, sa ma bata, sa ma roada, sincer mi-ar fi teama doar sa si probez niste pantofi-pantofi de dama.
Eh, asta la vista.
Apropo de teneşii Drăgăşani cu care am dat multe goluri prin campionatele pă blocuri. După vreo 30 de ani de pauză, ştiind că sunt valoare, nişte prieteni mă invită la un meci la sintetic. Cum nu se făcea să joc în şlapi îmi cumpăr ceva mergători de fotbaliator, ajung la teren intru în meci şi după ceva minute sesizez că ceva este în neregulă adică eu dau să intre în stânga portarului şi nebuna se duce în tribună şi parcă se tot agăţau vârfurile în iarba aia de plastic de am căzut de 2-3 ori în nas. Mă enervez şi pentru meciul următor îmi cumpăr ceva mai profi, de la adidas… nimic, ratez poarta din mai puţin de un metru.
Am ajuns la concluzia că nu se mai fac teneşi Drăgăşni cum se făceau pe vremuri.
evident, șoricule, acum la drăgășani se fac jante…de tablă; mai face isărescu vin da’ nici ăsta nu-i de ajutor la fotbal…
`rea-ți iubiți de moși și babe ce sunteți! Ați zis cam tot ce era de zis. Ar mai fi de povestit puțin despre uniforme. Și alea luate mai mari toamna, că adolescenții nu știu ce mănâncă domnule că până-n primăvară mai pun pe ei câțiva centimetri! Și eram slab ca … didina (ea așa se laudă!) iar uniformele mai lungi erau și mai largi. Stătea sacoul ăla pe mineeeee… Pfuaiii! Mi-ați adus minte de anii ăia. Mă duc să mă-mbăt! Nu cu Tuborg, că și-a propus fiu-miu să mă cizeleze și mi-a luat vreo 6 soiuri de bere 😀 😀 😀
@Victor, a început și Juniorul să citească blogul? 😁 Eu rămân tot la Tuborg pentru că e mai dulce decât celelalte. Nu îmi mai plac cele cu arome de fructe de câțiva ani.
@Blanche: Aaa, nuu … și nu! Adică juniorul nu citește blogul dar îl bănuiesc mai deschis la nou 🙂 Și nu, nu beau … trădări. Bere cu mere nu e bere, e suc de mere! Chestii făcute prin fabrici mici: ”Mustață” ( 😀 😀 😀 ), ”1717” … și-ar mai fi dar acum mi-e lene să merg la dulap să mă uit pe etichete…
@Blanche,după ani de bere cu lămâie, tuborgul este acceptabil 🙂
@Shoric: Huoooo! 😛
No, pai am crezut ca ai fost pana acuma(sa te îmbeti) daca nu ai dat nici un semn de viata pana la ora asta 🤔
Apăi eu am intrat la ora asta să mă plâng de amintiri nu să mă laud c-am fost la muncă! 🙂
Sau depanat destul de multe azi aici, insa sigur se mai gaseste loc si pentru ale tale 👍
@VictorR, ştiu ce zici cu uniformele alea că şi io eram schilod, dar am avut noroc că mama avea maşină de cusut şi le avea cu croitoria. În schimb am poze din armată, ştii cum sunt pozele cu amărâţii ăia din lagărele de concentrare naziste ? Cam aşa.
Mno … io am păcătuit și mai grav decât berea cu lămâie, care sincer îmi place 😊, am beut zilele trecute Tuborg fără alcool 🤭. Păi dacă n-aveau Cola … io cu Pepsi nu mă spurc 😈
@VictorR You are not alone – Modern Drinkin’ 😋
@Shoric: aia cu poze din armată… E într-un mare fel! 😀 Uniforma de vară mai era cum mai era: docul ăla, așa amărât, cădea mai bine pe tine. În schimb nenorocirea aia de postav….Noroc cu izmenele și bentița de plastic de la guler că altfel îți tufeai toată pielea! În 1989 eram militar în termen. M-a prins povestea aia ciudată de-i zicem Revoluție la Ploiești. Alte amintiri.
@VictorR, tot 1989, la Sighetul Marmaţiei, pompieri…daa, amintiri.
@VictorR, @Shoric
Io am scapat inainte de rebeliunea din ‘89, de fapt in ‘89 vara am scapat, fost granicer la Negru Voda, m-am intors cu ulcer din armata, in ciuda mancari destul de bune pe care o aveam, cred ca faptul ca nu o mancam la timp nu tocmai a fost pe placul stomacului meu, am scapat pana la urma si de ala
Am fost sora cea mică şi fraieră, purtam numai haine şi încălțări de la sora mai mare cu aproape 6 ani. Am crescut la țară, muncă multă, puține recompense pt un copil. Îmi luam haine şi încălțăminte nouă doar de Paşte sau când începea şcoala, dar nu pot să uit tot o pereche de pantofi, de lac, grena- nebunie curată pe vremea aceea, mergeam cu ei prin curte şi apoi îi ştergeam de praf. Am rămas cu amintirea lor peste ani, nebunie……
Cei care au trăit acele vremuri înțeleg ce spunem aici…
Și eu tot cu amintirea pantofilor de lac primite de Paști am rămas 😊
Doamne fereste!
Dupa titlu, prima idee a fost ca… e un avertisment pentru parinti odata cu inceperea anului scolar covid. La asta se gandeste un om super stresat, nu?
Ia, că mi-am adus aminte: la începutul iernii lui ’91 am primit un pachet de iarnă (ghete, geacă și pantaloni) fix după alegerile mele.
Încă mai am ghetele și geaca. 😅
clasa 7-a pt prima oara o pereche de adidasi nike (da da am scris bine, suge-o ramona). nu piele nu negrii, nu… panza alba cu „pernute air”. prima zi o pernuta de la fake-ul nike a picat. am plans atunci… am plans acum la aproa’ 40 de ani cand mi-am dat seama de ce am peste 20 de perechi de snickers. vreo 4 noi noute si de 6 luni in home office.
oho, ce amintiri dureroase am de atunci! greu de gasit de incaltzat la un picior lat, est-european, care toata vara era descultza pe garla si toamna trebuia incaltat din magazinele comuniste care erau goale. Da, pantofi mai mari erau luati si pt ca nu erau toate marimile! , am mai avut un mic defect de calcare incat calcam pe interior cu un picior asa ca nu primeam decat pantofi stransi cu sireturi si barete (acum mare aflu ca se corecta cu kineto terapie, dar nu era asa ceva in oras si nici nu stiu daca facea vreun medic asa control sa identifice), tin minte incaltaminte urata si care se strica usor. Si acum imi aduc aminte iarna unde mi-a tras mamaia o soseta peste cizme ca fermuarul s-a stricat din primele zile si purtat asa.
Sa mai adaug bataturile, ceva des intalnit cand pantofii aveau forme proaste si rar de piele …bataturi tratate cu plante, poate un fluocilonon, si descultza pe garla la bunici.
Nu primeam incaltaminte de la altii, ca pe haine, pt ca si la altii incaltamintea se distrugea.
A, si iarna de iarna aveam picioarele ude, de la zapezi, balti. Cizmele dormeau sub calorifer in baie, sa se usuce, uneori insa nu venea suficienta caldura si a 2a zi erau ude dar reci, si iernile grele ca nu inventase nimeni incalzirea globala si -20 grade era des intalnit si Dunarea inghetata aproape in fiecare iarna.
La primele salarii in Bucuresti mi-am luat cateva incaltari, in amintirea lipsurilor copilariei, apoi m-am oprit: am 2 perechi de sandale (una de munte), una de pantofi, una de ghete de munte, una de cizme, si evident perechea de adidasi de alergat, le inlocuiesc doar cand anterioara cedeaza si musai an de an donez la copii in nevoie incaltaminte. Ca stiu cum e de mers cu picioarele ude si inghetate la scoala
Era o familie in sat ce avea 7 copii dar numai 5 sau 6 perechi de papuci.
Care cum se trezeau, sareau direct in papuci, insa cei mai somnorosi mergeau toata ziua in picioarele goale ca ramaneau fara mergatori.
Hai să zic în continuare cu ce am zis anul trecut:păi eu,copilul cel mai mare,când m-am făcut cam de 12 ani am văzut cum efectiv ai mei nu prea mai aveau ce și de unde cumpăra de încălțat pentru noi,că numai casa de modă mai avea ceva modele rezistente, ori la 3 copii nu își permiteau luxul…n-ai uitat,sper,că o relație, o cunoștință era mai valoroasă ca marfa in sine.
Septembrie 93, clasa 1. Ajung acasa de la scoala, ai mei cumparase-ra TEC, d-ala verde de kiwi. Am baut ca migu, doar ca stomacul meu nu a fost deacord cu ideea, asa ca a doua zi am lipsit de la scoala din cauza problemelor de burta. M-a batut mama „ce-ti mai place scoala, te-ai dus o zi si te-ai imbolnavit deja”. In a 3a zide scoala am tras si eu un fotbal, am cazut si am rupt uniforma in genunchi, iar am luat bataie. Good times
Eu am fost cea mai prăpădită din familie . Copilul nr.2 din 3, primeam mereu încălțămintea/ îmbrăcămintea care rămânea de la cea mare , iar cea mică primea și ea ca cea mare totul nou căci ea nu mai apuca nimic de bun. Cert e ca nu exista decât încălțăminte de toamna (care mergea și primăvara) si iarna. Vara aveam papuci de guma, am o poza cu copii de la bloc si toți aveam același model 😀
Însă adoram sărbătorile pascale căci atunci primeam toate 3 pantofiori de lac si șosete cu dantela 😀😀
Same here. Pantofi la începutul toamnei, sandale la începutul verii. O pereche. Cu cizme și ghete mai veneau moșii câteodată. Urâți, de regulă negru sau maro.